Povestea tanarului Hypa, care merge la Alexandria sa studieze medicina si teologia si devine calugar crestin se petrece in secolul al V-lea. Intr-un cadru mai amplu, cartea este de fapt o descriere o extinderii puterii crestine: un fel de istorie critica ce puncteaza distrugerile si barbarismele pe care le-au produs crestinii in incercarea de a se afirma, daramand vestigiile culturii romane.
“Azazel, ingerul raului” este un roman, actiunea se petrece in Egipt, iar autorul ei este musulman – de unde si scandalul imens pe care l-a produs viziunea lui extrem de critica si virulenta la adresa culturii crestine.
Scriitorul egiptean Youssef Ziedan este profesor de filosofie islamica si director al departamentului de manuscrise al Bibliotecii din Alexandria. A semnat pana acum un impresionant numar de studii si eseuri de specialitate. In 2008, a publicat “Azazel, ingerul raului”, titlu incununat cu prestigiosul premiu international Booker pentru romanul arab. Aparitia cartii a starnit vehemente polemici si critici, indeosebi din partea mediilor clericale ale Bisericii Ortodoxe Copte si a cercurilor ortodoxiei orientale, care au vazut in aceasta scriere literara o intruziune nepermisa din partea unui autor musulman in teritoriul teologiei crestine.
Premisa de la care porneste Youssef Ziedan in structurarea romanului sau este diferita de a unor predecesori precum, de pilda, Umberto Eco (Numele trandafirului), Amin Maalouf (Periplul lui Baltazare), José Saramago (Istoria asediului Lisabonei) sau, mai de curand, Dan Brown (Codul lui Da Vinci).
Prin testament, am lasat ca aceasta carte sa fie publicata postum. Ea este o traducere, facuta cu toata migala de care am fost in stare, dupa manuscrisele pe pergament descoperite in complexul arheologic aflat in nord-vestul orasului sirian Alep, care se intinde pe o suprafata de trei kilometri patrati, nu departe de anticul drum de legatura intre acest oras si vechea Antiohia, ale caror origini se situeaza in protoistorie. Drumul este pietruit si se crede ca ar fi ramasita a ultimei parti din faimosul Drum al Matasii, intins intre fruntariile extreme ale Asiei si Marea Mediterana. Textele despre care vorbesc sunt caligrafiate in siriaca veche sau aramaica si s-au pastrat intr-o stare surprinzator de buna, cu toate ca au fost elaborate in prima jumatate a secolului al cincilea dupa Hristos sau, mai exact, in urma cu o mie cinci sute cincizeci si cinci de ani. Regretatul si respectatul parinte William Khazari, care a supravegheat personal sapaturile arheologice, gasindu-si fulgeratorul sfarsit la mijlocul lunii mai a anului 1997, era convins ca secretul bunei conservari a manuscriselor se explica prin calitatea deosebita a pieilor pe care acestea fusesera scrise, ca si prin cerneala folosita – una dintre cele mai rare si mai scumpe la vremea aceea. Intrucat ma priveste, cred ca la aceasta a contribuit in buna masura si lada de lemn ferecata in care autorul, calugarul egiptean Hiba, le-a asezat spre a le apara mai bine de primejdiile si tulburarile vremurilor. Tot parintele Khazari credea ca aceasta ladita de lemn incrustata cu decoratiuni de arama intarsiata a stat nedeschisa vreme de secole, ceea ce mie mi-a intarit credinta ca raposatul, odihneasca-se in pace, nu cercetase indeajuns de amanuntit continutul cutiei, temandu-se, poate, sa separe pergamentele intre ele, spre a le feri de distrugere, caci atunci nu se cunostea, inca, tratamentul chimic al manuscriselor. Altfel nu poate fi inteles de ce nu a luat in seama sau nu a remarcat adnotarile facute cu un condei de plumb, in limba araba, pe marginea unora dintre foile de pergament, probabil prin veacul al cincilea al Hegirei islamice. Din cercetarea acestora, am ajuns la concluzia ca ele apartin unui preot sau calugar arab din ordinul crestin al nestorienilor si care, dintr-un motiv nestiut, nu isi notase numele. In traducere, am pastrat, reproducandu-le in subsol, unele dintre aceste marginalii, despre care as spune ca, prin ceea ce comunica, sunt deosebit de sensibile. Le-am ignorat pe celelalte, pe care le-am considerat inca si mai grave prin consecintele sau interpretarile lor posibile. De altfel, la incheierea ultimului pergament, necunoscutul cleric scrisese aceste cuvinte: “Voi da inca o data aceasta comoara in straja pamantului, caci vremea pentru a fi aflata inca nu a venit”.Mi-au trebuit sapte ani pentru a incheia traducerea din siriaca in limba araba si marturisesc ca am regretat si imi pare rau si acum pentru ce am facut, legandu-ma sa tainuiesc aceasta talmacire pana cand voi trece in lumea de dincolo, lucru nu prea indepartat, daca se au in vedere varsta si slabiciunea care m-au ajuns si care imi spun ca se apropie ceasul sortit pentru trecerea in nimicnicie. Povestea este scrisa pe intinsul a treizeci de pergamente, acoperite pe ambele fete, cu un condei gros, asa cum sunt scrise marea parte a textelor aramaice care folosesc alfabetul numit chaldeean si in care au fost fixate si cele dintai versiuni ale Sfintelor Evanghelii. M-am straduit sa adun toate informatiile care ar fi existat despre autor, preotul sau calugarul Hypa, sau Hiba, dar stradania mi-a fost in zadar, caci nici in izvoarele istorice pe care le-am cercetat si, cu atat mai putin, in cele apropiate de zilele noastre nu am gasit nimic, de parca Hypa n-ar fi existat atlfel decat in povestea pe care o am in fata. Limpezimea scrierii mi-a usurat in buna masura efortul, eliberandu-ma de teama si tulburarea care ma cuprind ori de cate ori ma aflu in fata unor texte datand dintr-o asemenea epoca timpurie. Nu pot sa nu aduc aici multumirile mele respectatului carturar si erudit care a fost staretul manastirii siriace din Cipru, pentru pretioasele indrumari si indreptari pe care mi le-a oferit pe toata durata traducerii, mai ales cat priveste redarea corecta a unor termeni teologici cu care sunt familiarizat mai putin. Nu sunt foarte convins ca versiunea de fata in limba araba este intrutotul fidela frumusetii si stralucirii textului siriac, stiut fiind ca, de la inceputurile sale, aceasta limba s-a remarcat prin bogatia semantica si prin stil si grafie. Iar cele scrise de calugarul Hypa sunt un adevarat monument de elocinta. Am petrecut multe si indelungate ceasuri de noapte aplecat asupra frazelor sale cizelate cu maiestrie, muzicalitate si subtirime lingvistica, dovedind profunda cunoastere de catre autor a limbii in care a scris. Fiecare sul de pergament a fost considerat ca un capitol de sine statator, chiar daca diferentele de intindere intre unul si altul sunt, de multe ori, remarcabile, si am dat fiecaruia un titlu imaginat, pentru o mai usoara lectura a acestei traduceri care vede pentru prima oara lumina tiparului. Din acelasi motiv, mi-am permis sa folosesc toponimicele contemporane in locul celor folosite de calugarul autor, lasand, insa, neatinse denumirile care s-au pastrat, ca atare, pentru semnificatiile lor istorice, precum Niceea, care se afla, astazi, in Turcia, fiind numita Iznik, sau vechiul nume de Uruslim pentru Ierusalim. In cazurile acestea, am preferat sa pastrez denumirea originala, fie pentru ca de ea se leaga Sinodul ecumenic care s-a intrunit aici in anul 325 pentru a condamna erezia arianista impotriva dreptei credinte a ortodoxiei, fie pentru evenimentele istoriei religioase crestine, in al doilea caz. Acolo unde vechile denumiri nu au o relevanta recunoscuta, le-am mentionat ca atare, dar insotite, pe cat posibil, de corespondentele lor actuale, pentru a evita eventualele confuzii. De asemenea, am inregistrat corespondentele cronologice intre datele mentionate de autor, conform calendarului copt, si cele contemporane, precum si adnotarile marginale pe care, acolo unde a fost cazul, le-am completat cu scurtele noastre comentarii despre faptele sau evenimentele relatate. Traducatorul, Alexandria, aprilie 2004
Pergamentul I Precuvantare la scriere
Miluieste-ma, Doamne, dupa mare mila ta si dupa puterea indurarilor tale! Tie, Doamne, si parintilor nostri urcati la Ceruri va cer milostenie si iertare, caci imi stiti ratacirile si slabiciunea credintei! Mainile mi se cutremura de infricosare, iar sufletul si inima mi se tulbura peste poate, stiind multa rautate si pacatele cate sunt ale vremurilor acestora. Numai tu, preamilostive si preaslavitule, ai la stiinta cum am dobandit pergamenturile acestea in locurile si partile care se afla la Marea Moarta si pe a caror fata am asternut simtirile si zbaterile inimii mele si mi-am scris fierbinteala rugilor inaltate spre tine in schivnicia si in singuratatile mele, ca sa fie numele tau laudat pe Pamant, precum este laudat si marit in Cerurile cele de sus. Am insemnat, Doamne, toate chemarile cu cate te-am chemat, ca, dupa moartea mea cea lumeasca, sa se faca rugaciuni murmurate de robii tai, monahii, monahiile si sihastrii din toate locurile pamantului si din toate veacurile care vor fi. Ce, venind ceasul sa implinesc toate acestea, de adanca mahnire si indoiala am fost cuprins, caci cum sa spun ce cu gandul nu am gandit si cu fapta sa ma las tarat la vale pe povarnisul pacatului si al plangerii? Auzi-ma, Doamne, si ma mantuieste pe mine, robul tau preacucernic si ratacit, Hypa calugarul, Hypa doctorul, Hypa strainul, precum m-au numit si ma stiu oamenii traitori in acest taram al surghiunului meu. Iar adevaratul meu nume numai tu, Doamne, il stii si lumea din locurile bastinii mele. O, de nu m-as fi nascut si de as fi murit, mai degraba, in vremea prunciei mele cea fara de prihana, sa ma bucur de milostenia ta cea fara de margini!Iarta-ma, Iertatorule, pentru cele ce am savarsit fara de voia mea. In slava si inaltimea ta cereasca tu stii taria cu care ma asupreste vrajmasul meu si al tau, Azazel, poruncindu-mi fara incetare a scrie despre cele vazute la zilele vietii mele. Dar cat sa tina viata aceasta ca sa povestesc toate cate mi s-au aratat si pe care cu ochii mei le-am vazut? Apara-ma, Mantuitorule, de vicleniile lui si de multa trufie care-mi impovareaza fiinta, caci inca nu am obosit a astepta semnele tale care nu au venit si nu m-am indoit si mi-am pastrat nesmintita credinta. Tu, stapane al maririi si slavei ceresti, trimite-mi un semn al puterii tale, caci il voi sorbi insetat si supus. Nu ma parasi si nu ma da pierzaniei, Doamne! Vezi-mi sufletul cum sta atarnat intre ratacirile blestematului Azazel si ratacirile mele launtrice, din clipa in care Marta s-a departat de mine, lasand intreaga maretie a launtrului meu sa se inece precum corabia in furtunile marii.tie ma rog, Doamne, noapte de noapte, mai inainte de a plati vama somnului, caci m-ai harazit pe mine intelesurilor ascunse si viselor. In somnul noptilor mele, pogoara asupra mea semnul milostivirii tale netarmurite, sa-mi lumineze calea, da-mi semnul acesta in somn, daca nu mi l-ai daruit in trezie. Iar de va sa-mi poruncesti a nu scrie, asa va sa fac si de ma vei parasi singuratatilor mele, voi scrie, caci ce altceva sunt eu, Doamne, decat fulgul ratacit in suflarile vantului si pana pe care o tin cu slabiciunea din mainile mele spre a insemna toate cele prin care m-am petrecut si toate impotrivirile la ispita si la lovirile date mie de acest Azazel? Ce sunt eu, in afara de robul tau cel netrebnic si in afara de Marta…Iarta-ma… Iarta-ma… Iarta-ma… In numele Dumnezeului celui trufas purcedem a scrie despre cele care au fost si care sunt in trecerea vietii mele, zugravind toate cate s-au petrecut jur-imprejurul meu si cate ma tulbura si ma inspaimanta. Aceasta este o istorie al carei sfarsit nu il stiu, dar care s-a inceput la leatul 146 dupa calendarul Martirilor, adica 431 de la nasterea lui Hristos. Este anul blestemat in care s-a savarsit afurisirea si alungarea veneratului episcop Nestor, zdruncinandu-se prin aceasta temelia Bisericii. As vrea sa scriu despre frumoasa Marta si despre chinurile care ne-au legat, despre Azazel vicleanul si blestematul. Poate voi scrie si despre staretul acestui schit in care ma aflu fara a-mi gasi pacea sufletului, ori despre intamplarile petrecute in vremea de dupa ce am plecat din tara mea aflata in partile Asuanului, in Egiptul de sus, udat de apa Nil care izvoraste din palmele zeilor si din ceruri, precum cred satenii din partea locului. La fel am gandit si eu la vremea celei dintai tinereti, pana am aflat adevarul la scolile de la Hamadi, Akhmim si, in urma, la Alexandria si am priceput ca Nilul acesta este o apa curgatoare ca toate apele curgatoare, ca toate lucrurile sunt asemenea tuturor lucrurilor, ca deosebirile dintre ele sunt doar rod al inchipuirilor, gandurilor si credintelor noastre. De unde si cu ce sa incep? Caci inceputurile sunt tulburi, se intrepatrund si mi se involbureaza in minte. Intaiul meu dascal, Sirianos, avea obiceiul a spune ca inceputul nu este altcumva decat izvodire a inchipuirilor ferecate in noi. Inceput si sfarsit alcatuiesc doar o linie nesfarsita ori, poate, doar o foaie alba precum aceasta pe care, in clipa de fata, imi astern gandurile, scriindu-le. Viata toata si haurile de sus si de jos sunt aidoma unui cerc in care sfarsitul se intoarce fara odihna la inceputul din care purcede si cu care se contopeste, alcatuind Totul. Nu se afla inceput adevarat si nici sfarsit adevarat nu se afla, ci doar rotire care se urmeaza intre treptele ei, legate, amestecandu-se, ramurindu-se, nestatornicie niciodata goala si niciodata plina. Ce este Unul se largeste asemenea cercului si se topeste in altceva care este tot Unul, spre a alcatui, impreuna, alt cerc si, din acesta, alt cerc, cercuri care au chipul vietii pe care pieirea o intoarce la obarsia sa. Cum pot, vai mie, a scrie acestea? Cuget in sinele meu ca cercurile de care vorbesc se invart, mai degraba, sub fruntea si sub tamplele mele, neostoindu-se decat in ceasurile de somn si de vis, dupa cum, in trezie, aducerile-aminte naboiesc in sufletul meu, vlaguindu-ma. Aducerile-aminte-vartejuri intr-o necontenita rotire, poruncindu-mi sa le inviu cu pana. De unde, dar, sa pornesc istorisirea aceasta?Voi porni de la clipa, de la clipa in care ma aflu intre cei doi coti ai chiliei mele, mai ingusta decat sarcofagele egiptene.Iata peretii ziditi din piatra adusa din partile locului. La inceput, au fost albi, dar insa culoarea de altadata s-a ofilit. Usa ingusta, din lemn, fara nicio incuietoare, da spre pridvorul lung care trece pe dinaintea celorlalte chilii. Nu se afla in acest salas decat o scandura pe care ma dau somnului, acoperita cu trei poclade de lana care-mi slujesc de asternut si de invelitoare. Eu insa sunt deprins a dormi asezat in capul oaselor, precum calugarii egipteni.In coltul stang, dimpotriva usii, sta un soi de masuta mai mult scurta si mai mult joasa, pe care imi tin calimara si opaitul vechi, cu un sambure de lumina saraca si tremuranda, iar sub mescioara mi-am asezat pergamentele cele neincepute si pe cele ingalbenite a caror slova a fost stearsa de trecerea vremii. Alaturi, deslusesc desaga cu coji de paine uscata, urciorul cu apa, chiupul cu ulei de ars in opait si cartile, vegheate de icoana Sfintei Fecioare, zugravita pe lemn. Mult imi place sa privesc acest chip al Fecioarei si Mamei!In ungherul lipit de usa, am asezat cufarul impodobit cu legaturi de arama, daruit mie, plin de curmale, de un om instarit de la Tyr, drept multumire ca il lecuisem de o pantecaraie care il chinuia si ca pomenire de bine pentru acel Ipocrat care a indraznit sa scrie, invatandu-l pe om tainele tamaduirilor. Oare tot Azazel il va fi ispitit sa faca aceasta? De va fi sa duc la bun sfarsit cele incepute acum, la vreme de noapte, va sa ascund totul in cufarul meu de lemn, alaturi de sfintele Evanghelii si de scrierile cele oprite, spre a le inmormanta sub pardoseala de marmor de la portile manastirii, zavorandu-le apoi, cu pamant. In chipul acesta, va sa las aici o particica din mine, mai inainte de a purcede in calatoria cea de pe urma, cand se vor fi implinit cele patruzeci de zile de la inceperea sihastriei si a acestei istorii pe care nimenea nu o stie si nu o va sti. Chilia mea este randuita la catul cel mai de sus al zidirii manastiresti, fiind una dintre douazeci si patru alte chilii cate sunt in totul lor tot.Iar intre acestea se afla incaperi zavorate, proviziile de grau si locuri de rugaciune. La catul de jos sunt bucataria si trapeza si arhondaricul cel larg si incapator. Iar calugarii manastirii sunt douazeci si opt la numarul lor, impreuna cu alti douazeci de novici slujitori pana la tunderea intru cinul calugaresc. In Biserica mare, slujeste un popa care a fost pastor al credinciosilor vietuitori pe dealurile din preajma si a fost adus sa tina loc vremelnic inaintasului sau, trecut la cei drepti cu niste ani mai in urma.stiu ca ridicarea in calugarie se savarseste la Biserica de la Antiohia, de care si manastirea aceasta tine. Este scris ca preotii sa aiba dezlegare la a-si lua lor neveste ca sa se ingrijeasca de ei si ei sa doarma cu ele, dar noi, monahii, suntem tinuti a dormi singuri si mai in toate noptile stand asezati, dar nu intinsi, ca mai mult nu dormim, ca sa nu incurcam sirul rugaciunilor si al canoanelor cate sunt. Staretul are salas aparte, mai incapator si impodobit la colturi cu stalpi de li se zice, asijderea, si coloane, care au fost cioplite la vremea romanilor, fiind mai intai inaltate in curtea mare a lacasului sfant. Chiar langa staretie este Bisericuta in care se nevoiesc in rugaciune calugarii in tot timpul, afara de zilele insemnate si sarbatori, cand sunt primiti in Biserica mare, cea cu doua porti, una spre manastire si alta spre dealurile de dincolo de ziduri, de parca ar fi doua Biserici, nu una, caci noi ne rugam intr-o parte, iar mirenii in alta, cand vin la slujbe, ramanand si pe din afara de multa inghesuiala care se face. Pot zice ca aceasta chilie a mea este cercul mic, dinlauntru, al cercului mare care este manastirea pe care o numesc lumea mea si pe care am indragit-o din ziua in care i-am pasit peste prag fara a o mai parasi vreodata, caci in ea am aflat pacea pe care mi-am dorit-o inca inaintea intrarii mele aici. Am venit de la Quds… De la Salim, Herusalem, Uruslim, Ierusalaim, Elia, Casa Tatalui… Multe nume a purtat cetatea preasfanta in care am petrecut un numar de ani, pana cand vrerea Celui de Sus si povata lui Nestor m-au indreptat catre locul acesta. Daca preafericitul Nestor m-ar fi oprit cu el la Antiohia, spre a-mi sfarsi acolo zilele vietii, ar fi fost mai bun lucru. Dar insa el mi-a pus in mana indreptare catre staretul manastirii, iar inscrisul il pastrez si la ziua de azi, sub perna de capatai.Cand au fost toate acestea? Uruslim… Ierusalaim… Ce departe imi pare acum cetatea aceasta, cum departate sunt si zilele pe care i le-am daruit si care, precum visul, doar o clipita au lucit pe cenusa vietii mele, spre a se stinge, apoi, tot ca visul. De ce s-au trecut toate? Lumina credintei care mi-a alungat intunericul dinlauntru, faclia pacii care mi-a indulcit lunga singuratate, zidurile primitoare ale chiliei acesteia… Se va destrama, oare, tristetea care imi invaluie sufletul? Imi va fi dat sa mai ascult vreodata vesti bune de la Efes, unde s-au ridicat cu totii, tagma preoteasca cu episcopii, asupra binecuvantatului Nestor, ingenunchindu-l? Vremea a vremuit peste mine, lasandu-ma indurerarii si indoielii. Care va fi datul parasitului Nestor pe care il stiu de la Uruslim, pe cand nu era decat preot si nu fusese ridicat in scaun de patriarh la cetatea Constantinopolea? Zile ramase in urma, ani dupa ani prin care locurile, cetatile si toti oamenii lor s-au schimbat, perindandu-se tot mai departe, cufundati din ce in ce mai strafund in palpairile amintirii? Dar am fost, oare, cu adevarat, la Ierusalim?
Pergamentul II Casa Tatalui
Tin bine minte chindia acelei zile cand am pasit in Uruslim prin daramaturile ramase din vechea poarta a Sionului. Dupa indelunga ratacire prin satele iudeilor din Palestina si din Samaria, imi lasam, in sfarsit, deoparte toiagul calatoriei. Sa tot fi avut pe atunci treizeci de primaveri dintr-o viata scursa in zbuciumari sufletesti si trupesti pe pamant si prin ceruri si obosit de cititul slovelor asternute in carti. Am intrat in cetate cu pas tremurat, sprijinindu-ma de aerul incins al acelei luni de Abib, iar in apropiere de Biserica Invierii m-am pravalit in praf, rapus de arsita si de truda. Oarece pelerini aflati primprejur m-au purtat in umbra Bisericii, lasandu-ma in grija unui preot care nu si-a putut infrana rasul afland ca, fiind calugar, eram, pe deasupra, si medic.- Dupa straie ti-am cunoscut rangul, dar ameteala ta nu m-a lamurit ca mai esti si doctor, mi-a zis, cu bunatate, intrebandu-ma, apoi, care imi este numele.- Hypa imi zice.- Te afli in trecere ori ca sa ramai printre noi, cuvioase?- Mai intai, am venit ca peregrin, pe urma cum va fi voia Celui de Sus.Trei ani am petrecut asa, colindand si cunoscand locurile sfinte si implinind, in chipul acesta, povata preacucernicului Hariton, care iesise din lume spre a se darui schivniciei intr-o pestera din partile Marii Moarte si care, cand a plecat, mi-a grait: “Fiule, asculta-mi povata ce-ti dau. Sa nu intri in Uruslim de cum vei fi pus piciorul in Palestina. Nu pasi in cetate decat doar cand sufletul si inima ta vor fi gatite pentru aceasta”. Caci, ce alta este pelerinajul decat calatorie ajutatoare si cautatoare a sfinteniei care se afla in suflet asemenea juvaerului? Pasii m-au purtat pe urmele lui Iisus si ale ucenicilor Lui, zile si anotimpuri am ratacit pe cararile Lui, stiute din carti si din Sfanta Scriptura. Am fost la Cana, nu departe de Nazaret, si am trait miracolul cel dintai pe care Hristos l-a savarsit facand din apa vin bun pentru veselirea nuntasilor, am fost la Nazaret dar nu am aflat nicio dovada a trecerii si a faptelor Lui, nicio casa ramasa pe temelii spre a povesti despre vremea aceea. Si m-am abatut catre alte lacasuri si locuri pomenite la Scriptura, in sfintele carti si in Psalmii adevarati precum si in cei carora, la zilele noastre, li se spune apocrifice. De multe ori, in acele calatorii ale mele, m-au incercat indoielile, visele mi-au fost tulburate de zbucium, astfel scurgandu-se trei ani de pribegie infrigurata, pana cand a fost noaptea prealuminata in care, in visul meu, l-am vazut pe Iisus Hristos poleind cu lumina alba inaltimile cerului si vorbindu-mi in graiul lui aramaic: “De ma cauti pe mine, mielule ratacit, lasa in urma sufletul tau, intoarce-ti fata de la cei morti si vino la Ierusalim sa ma vezi si sa capeti viata”. Imi vorbise din inaltimea crucii lui si nimeni nu era, in afara de noi, prin pustiul acelor locuri.In zorii zilei care a urmat dupa aceasta vedenie, am apucat fara zabava drumul Ierusalimului, cu inima tremuranda si cerand Domnului sa ma curete de malul putred al indoielii, sa reverse impacare si pace peste sufletul meu si dreapta credinta si lumina credintei in inima mea. Pe calea dinspre Sidon, unde primisem chemarea, si Uruslim, unde gandeam sa raman pentru tot restul vietii, n-am poposit decat vreme de doua ceasuri, in crucea noptii, incercand sa atipesc sub coroana unui copac, dar stradania mi-a fost in zadar, caci iarasi am vazut semne urmandu-se unul pe altul in ochii mei cei launtrici: Mantuitorul pe cruce, in chinurile martirajului sau, bocetele Preasfintei Mama-Fecioara, vocea tunand in desert a Botezatorului… Nu am pus geana pe geana in noaptea aceea. Pe la pranzul cel mare, am intrat in Ierusalim pe drumul care vine dinspre Samaria, ducand in suflet aceeasi povara a instrainarii care ma cuprinde ori de cate ori intru in forfota cetatilor celor mari. Sub zapuseala grea si prin forfota multimii galagioase, m-am indreptat catre Biserica Invierii, strecurandu-ma prin bazare, pe langa multimea de case, printre calugari si preoti, negutatori si oameni de toate semintiile lumii – arabi, siriaci, greci, persieni si multi altii vorbind graiuri pe care nu le stiam si nu le intelegeam. Cata vreme ratacisem prin satele Palestinei, uitasem de zumzetul si de fojgaiala orasului si m-am grabit sa-mi gasesc adapostul si linistea langa zidurile Bisericii cu usile larg deschise. Atunci m-am simtit fara vlaga, din pricina foamei, a trudei, a indelungatei sederi in ruga fierbinte. Povara desagei mele indesate cu carti si cu suluri de papirus m-a zdrobit dintr-o data, iar mintea mi-a fost cuprinsa de ceata si, cand m-am trezit, eram in fata preotului care ma ingrijea. Zilele urmatoare le-am petrecut, ca oaspete, printre calugarii manastirii. Nu pot zice ca nu mi-au aratat buna prietenie si ospetire, dar nu m-au slabit, intrebandu-ma despre locurile pe care le strabatusem, despre primejdiile intampinate pe drum ori daca am intalnit in cale vreo fata sfanta si daca m-am inchinat la mormintele dreptilor raposati intru Domnul. Erau doritori, mai cu seama, sa afle despre Alexandria egipteana si am dat raspuns fiecaruia, dupa starea si rangul sau, caci se galceveau intre ei, imbulzindu-se sa intrebe.
Fragment din romanul cu acelasi titlu, in pregatire la Editura Trei, colectia Fiction Connection. Traducere din araba si prefata de Dumitru Chican.