Richard Flanagan (n. 1961, Australia) este unul dintre noii
romancieri de notorietate internațională, istoric și regizor de
film, nominalizat sau câștigător deja al câtorva importante premii
precum Commonwealth Writers Prize. Cărți de Richard Flanagan
traduse în limba română: “Teroristul necunoscut”, Editura Paralela
45, 2006.
Câștigător în 2002 al prestigiosului Commonwealth Writers Prize
pentru romanul “Cartea cu pești a lui Gould” în pregătire acum la
Editura Paralela 45, în traducerea lui Constantin Husti-Răduleț,
Richard Flanagan atinge una dintre culmile scrisului său în
alcătuirea unei foarte subtile și halucinante parabole a lumii
civilizate, atât de vulnerabilă în fața pericolului propriilor
invenții. Ne aflăm în secolul al XIX-lea, pe o insulă de lângă
țărmul Tasmaniei. Nu e un loc oarecare, ci un spațiu al izolării
forțate, o insulă a condamnaților în care se impun alte reguli și
autorități. Gould, un deținut privilegiat datorită talentului său
de a picta, spune povestea acestei societăți miniaturale, dar cu un
ritm de viață coșmaresc. Tot ce într-o comunitate normală e
considerat beneficiu al științei și se folosește în favoarea
locuitorilor ei, pe insula lui Flanagan devine instrument de
control diabolic. “Cartea cu pești a lui Gould” e o lecție despre
cât de nocive se pot dovedi cele mai bune intenții ale umanității
dacă ajung să fie deturnate de personaje malefice.
I
Încă mai simt minunata mirare ce m-a cuprins în dimineața aceea
stranie când am descoperit Cartea cu pești, amintirea ei iradiind
fosforescent precum imitația de marmură a copertei. Fusesem prins
sub vraja pulberii vrăjite – jerbele ei de scântei colorate îmi
robiseră mintea și sufletul, ba și mai rău încă, începuseră deja,
chiar din momentul acela, să îmi destrame urzeala inimii și a
vieții pentru a lăsa în urmă ce? – doar niște jurubițe ogârjite,
povestea ce-o aveți sub ochi.
Ce oare, din licărirea aceea blândă, mi-o fi strecurat în minte
credința că de fapt trăiam din nou una și aceeași viață, asemenea
unui mistic indian prins pentru vecie în Marea Roată a ființării?
că lumina ei îmi hărăzea mie soarta? Și cum a reușit oare să mă
smintească și să-mi fure însăși firea? să îmi topească laolaltă
viitorul și trecutul, făcându-le totuna?
Să fi fost consistența ei magică, vălătucii hipnotici ce se ridicau
de pe rândurile dezlânate ale manuscrisului și în ale căror
sclipiri începusem deja să deslușesc căluți și dragoni de mare și
pești uranoscopi, sau strălucirea impetuoasă cu care lumina aceasta
se revărsa asupra mohorâtei dimineți? Să fi fost oare semeția
jalnicului gând că totul și toate existau în mine – și oameni, și
pești, și lumea întreagă? Sau poate că ananghia la care am ajuns se
datorează unor cauze mult mai prozaice – tovărășia unor comeseni
nevrednici în jurul unor licori mai rele decât însăși compania
acestor nefericiți?
Caracterul și soarta, zice William Buelow Gould în cartea sa, sunt
două cuvinte pentru unul și același lucru – încă o chestiune în
care se înșela amarnic, bietul, și cu convingere.
Scumpul și sărmanul, blegul de Billy Gould, cu poveștile sale naive
de dragoste, atât de multă dragoste încât s-a împotmolit în ea,
pierzându-și suflul, atunci ca și acum. Însă n-aș vrea să mă abat
deja de la povestea noastră.
Noi toți – poveștile noastre, sufletele noastre – ne aflăm într-un
proces neîntrerupt de descompunere și în același timp de
autoînnoire, așa am ajuns să cred de când cu peștii lui împuțiți și
tot asta urma să descopăr și mai târziu cu cartea aceasta, anume că
ea este de fapt povestea inimii mele latrină.
Însă, oricât de avântată mi-ar fi pana, tot nu poate descrie
extazul ce m-a cuprins când am deschis pentru întâia oară Cartea cu
pești, o uimire atât de intensă de parcă în momentul când am
ridicat coperta, toată viața mea, toată lumea!, ar fi pălit și s-ar
fi întunecat, făcând ca în întregul univers să nu mai rămână decât
o singură lumină – cea care izvora din paginile îngălbenite ale
cărții pentru a-mi hrăni mie ochii uimiți.
Eram șomer, lipsa slujbelor fiind, atunci ca și acum, parte din
banalul cotidian în Tasmania. Se prea poate ca, în mintea mea,
împrejurarea aceasta să fi insinuat o disponibilitate mai
neobișnuită către minuni. Poate că eu însumi doream să fiu orb față
de propria-mi lume, tot așa precum o biată țărăncuță portugheză
ajunge să o vadă pe Madona tocmai pentru că nu își dorește să vadă
pe nimeni altcineva. Poate că într-o țară normală, în care toată
lumea are un loc de muncă normal, pentru care oamenii stau cuminți
în trafic ore în șir numai ca să aibă unde se foi cuprinși de
nerăbdare, odată ajunși, așteptând reîntoarcerea acasă, o lume în
care nimănuia nu i-ar trece vreodată prin cap să își închipuie cum
ar fi să trăiești viața unui căluț de mare, lucrurile astea nici nu
s-ar fi putut întâmpla și nimeni n-ar fi devenit pește.
Așa zic eu: poate, dar n-aș băga mâna-n foc.
Cine știe dacă ciudățenii dintr-astea nu se întâmplă mereu și la
Berlin și în Buenos Aires, iar oamenilor le este pur și simplu prea
jenă s-o recunoască. Poate că Fecioara trece tot timpul prin
cvartalele New Yorkului și vizitează la fel de des și oribilii
zgârie-nori ai Berlinului sau suburbiile din vestul Sydneyului, iar
oamenii se fac că plouă: tac și speră să plece cât mai curând
pentru ca prezența ei să nu-i mai facă să se simtă prost. Nu-i
exclus ca noua Fatima să se fi pogorât undeva în pustietățile de
lângă clubul muncitoresc Revesby, sub forma unui duh strălucitor ce
adastă deasupra pokerului electric și clipește odată cu el:
“Blackjack fever”.
Să fie așa de greu de crezut că, atunci când toți și-au întors
spatele și toate fețele caută către monitoarele automatelor, nu mai
rămâne nimeni care să ia seama cum bătrânica ce-și completează
liniștită biletul de Keno s-a desprins cu totul de pământ? Căci
nu-i deloc exclus ca noi să ne fi pierdut flerul, acel al șaselea
simț care ne îngăduie să fim martorii miracolelor și să avem
vedenii și să pricepem că suntem totuși ceva mai mult decât ceea ce
ni s-a spus că suntem. Poate că evoluția merge de-a-ndoaselea de
ceva mai multă vreme decât bănuiam eu și că suntem deja de mult
întorși la starea de pești triști și proști. Dar, cum spuneam, n-aș
băga mâna-n foc, iar puținii oameni în care am încredere, cum ar fi
dl Hung și Conga, nu sunt nici ei siguri.
Și, ca să fiu sincer, care or fi lucrurile alea de care poți fi
sigur în viață?! Nu prea sunt, asta-i concluzia la care am ajuns.
Asta neînsemnând că nu prețuiesc adevărul, chiar dacă nu prea dau
impresia. Atâta doar că întreb și eu, precum însuși William Buelow
Gould nu contenea să își întrebe peștii, mult timp după ce aceștia
cedaseră în fața zadarnicelor interogatorii, unde oare s-o fi
găsind adevărul?
În ceea ce mă privește, iată-mă acum rămas și fără carte – mi-au
luat-o, cartea și toate cele – dar la ce bun cărțile, de vreme ce
și ele tot niște basme sunt?
A fost odată ca niciodată un om pe nume Sid Hammet care a
descoperit într-o zi că nu era cine crezuse el că este. Și tot pe
vremea aceea se întâmplau și alte minuni, așa că sus-numitului
Hammet nu i-a fost greu să creadă că și el se alesese cu una. Până
în ziua cu pricina, omul făcuse numai cum îl tăiase capul, ceea ce
nu este decât un fel mai discret de a spune că viața lui fusese o
neîntreruptă dezamăgire. Din acea zi însă, Sid Hammet avea să
sufere neîndurătoarea boală a credinței.
A fost odată ca niciodată un om pe care îl chema Sid Hammet căruia
i-a fost dat să vadă, în paginile strălucitoare ale unei
neobișnuite cărți cu pești, oglindirea propriei sale vieți într-o
poveste care începea ca un basm cu zâne și se termina ca o poezie
de grădiniță, cu “hopa sus pe căluț/să vezi un’ te-am dus/hai la
Bambury/să-i vezi doamnei ciucurii”.
Pe vremea aceea multe lucruri fioroase se întâmplau, însă asta era
acum tare demult și într-un loc tare îndepărtat – nu aici, nici
acum și nici nouă, de asta putem fi siguri.
II
Dar, până să vină vremea aceea, eu trăisem de pe urma
vechiturilor: cumpăram piese de mobilier paradite pe care eu
continuam răzbunarea timpului, bătucind cu ciocanul bietele
bufeturi până când patina timpului și a uzurii se contopeau într-o
nuanță artistică. Lucrarea n-ar fi putut fi completă fără
înjurături, așa că îmi însoțeam munca cu cele mai pitorești sudalme
scornite vreodată. Mai cu seamă pe piesele de metal îmi vărsam
fierea, căci acolo ținta era să lățesc cocleala încuibată pe la
colțuri. Cu toate astea, cel mai bine mă răcoream atunci când îmi
imaginam că-n locul obiectelor stau înșiși mușterii – inevitabilii
amatori de chilipiruri, turiști din ăia imposibili care-și
imaginează că iac-așa din greșeală le-a căzut în labe te-miri-ce
relicvă romantică a trecutului, idioți care refuzau să vadă ce
cumpărau de fapt: dovezile indubitabile ale unui prezent mizerabil.
(…)
Dar, ca să nu-mi uit vorba, afacerea cu mobilă era, așa cum spunea
Rennie Conga – pe vremea aceea ofițerul meu de supraveghere pentru
eliberări condiționate – “de perspectivă”, mai ales atunci când
începeau să tragă în port vasele de croazieră pline ochi cu
americani dolofani. Acum dați-mi voie să spun din capul locului că
ăsta nu-i chiar numele ei adevărat – asta-i sună mai mult familiei,
căci cine știe cine se nimerește să citească și să se simtă jignit;
nimeni nu reușea să își amintească adevăratul nume, lung și
italienesc, ceea ce într-un fel părea să se potrivească cu trupul
ei șerpesc și cu hainele strâmte cu care găsea de cuviință să
îmbrace formele alea unduioase. Americanii, în schimb, cu burțile
lor boțite peste pantalonii scurți din care răsăreau niște picioare
incredibil de subțiri și cu încă și mai incredibilii lor adidași
albi care să pună punct siluetelor expandate, păreau nici mai mult
nici mai puțin decât niște înduioșătoare semne de întrebare.
Când zic înduioșătoare, ce vreau să spun de fapt e că aveau
bani.
Și că gusturile lor, indiferent cât de ciudate, nu mă deranjau
deloc când venea vorba de negustoreală, ba dimpotrivă – eram omul
lor. O vreme eu și Conga am dus-o chiar bine, puseserăm pe picioare
o colecție din scaunele vechi pe care ea le cumpărase la licitație
cu ocazia uneia din obișnuitele răzgândeli guvernamentale, când
Tasmania hotărâse că alocase prea multe sedii agențiilor sale
guvernamentale. Partea mea era să le smălțuiesc în culori
țipătoare, să le rașchetez iar cu glaspapir și să le ciupesc ușor
cu o răzătoare de legume, în fine să mă piș pe ele și să le vând
semnelor de întrebare drept mobilier Shaker de secol XIX, adus de
marinarii de pe balenierele nantuckeze care vânturau mările sudului
în goana lor neîncetată după marele leviatan.
Povestea vindea marfa; era, de fapt, singurul soi de poveste pe
care un american ar cumpăra-o – genul înălțător și cu final fericit
Cum-i-am-găsit-în-viață-și-i-am-adus-pe-toți-acasă – și o vreme a
ținut vrăjeala. Așa de bine a ținut încât am epuizat stocul și
Conga s-a văzut nevoită să adauge și o linie de producție
întreprinderii noastre, bătând palma cu o familie de vietnamezi
proaspăt sosiți în țară, iar eu a trebuit să dau un nou ștaif
poveștii, livrând marfa cu un mic text plus certificat de
autenticitate emis de o organizație fantomă – Asociația anticarilor
Van Diemonezi.
Povestea vietnamezilor (pe el îl chema Lai Phu Hung dar Conga, care
credea foarte mult în ideea de respect, insista mereu să îi zicem
domnul Hung) era interesantă ca toate poveștile pescărești: fuga
din Vietnam plină de riscuri, traversarea oceanului de-a dreptul
disperată, într-o joncă prăpădită și supraîncărcată, iar în ce
privește munca, s-au dovedit mai meșteri la prelucrarea oaselor de
balenă – o linie colaterală în care, aș adăuga eu, și noi făceam o
treabă destul de bună. Pentru sculptura în os, dl Hung se folosea
drept modele de reproducerile după xilogravuri ce ilustraseră pe
vremuri o ediție populară a lui Moby Dick din seria Biblioteca
Modernă.
Însă nici el și nici familia lui nu avuseseră nimic de-a face cu
alde Melville, Ishmael sau Qgeequeg, n-aveau niciun Ahab cocoțat pe
dunetă în neam sau mai știu eu ce alt trecut romantic; nu avuseseră
decât necazuri și vise ca tot omul, prea omenești și prea de tot
mizere ca să atragă în vreun fel atenția hulpavelor semne de
întrebare. Pentru a fi totuși corect cu americanii, trebuie să spun
că bieții de ei nu se pasionau decât după genul de lucruri care le
promitea să îi țină cât mai departe de trecut și de oameni, în
general, și că se fereau de tot ce-ar fi putut să-i lege de alții
făcându-i astfel mai deschiși și deci mai vulnerabili în fața
suferinței căci, nu-i așa, niciodată nu se știe.
Voiau povești în care, cum mi-am dat seama mai târziu, ei să fie
gata întemnițați; nu povești în care ar fi trebuit să apară și ei
odată cu povestitorul, complici la evadare. Voiau ca tu să spui:
“Baleniere!”, ca ei să-ți poată răspunde “Moby Dick”, făcând apel
la amintirea celor câteva imagini din mini-serialul cu același
nume; după care dialogul ar fi putut avansa din partea mea cu
“Antichități”, la care ei ar fi întrebat, în fine, “Cât
face?”
Genul ăsta de povestiri îi interesa.
Genul cu bani.
Nu ca poveștile dlui Hung, pe-astea în veci nu le-ar fi ascultat
niciun adevărat semn de întrebare. Căci pentru dl Hung adevărata
religie era literatura, literalmente. Era adept Cao Dai, o sectă
budistă care îl considera pe Victor Hugo drept zeu. Pe lângă
venerarea operelor divine ale acestuia, dl Hung părea de asemenea
familiarizat (și într-un anume fel chiar într-o relație intimă de
comuniune spirituală) cu o serie de alte mari personalități ale
literelor franceze de secol nouăsprezece despre care eu nu știam
mai nimic, uneori nici măcar numele.
Ne găseam însă la Hobart, și nu la Hai Phòng, așa că turiștii nu
dădeau doi bani pe cei de teapa dlui Hung, iar asta însemna că nici
pe poveștile lui n-aveam să căpătăm nimic – povești despre macarale
cu abur, sau despre tatăl său, care pescuia cu macaralele acelea,
despre poezia sa sau despre rodul reflecțiilor sale cu privire la
legăturile dintre Dumnezeu și literatura galică. Așa că dl Hung s-a
pus pe treabă și a înjghebat un mic atelier la subsolul casei sale
dărăpănate din Lutana, unde producea imitațiile de scaune de epocă
și mai făcea și sculpturi în os de balenă pentru a face mai
credibile infamele noastre minciuni.
Și, la urma urmelor, de ce ar fi trebuit să ne fie jenă, dlui Hung
sau familiei sale, mie sau Congăi?
Turiștii aveau bani iar noi aveam nevoie de ei; tot ce ne cereau în
schimb era să îi mințim frumos; un singur lucru voiau să audă de la
noi, același și cel mai important, anume că erau în siguranță, că
sentimentul lor de securitate – la nivel național, individual,
spiritual – nu era doar o glumă proastă, opera unui destin
plictisit și capricios. Tânjeau să le spui că între ce-a fost
cândva și ce-i acum nu există nicio legătură, că nu-i deloc nevoie
să ții doliu sau să te mustre conștiința pentru că tu ai de toate,
putere și bogăție, iar alții – toți ceilalți – nu; în fine, că nu
trebuia să te simți un gunoi pentru simplul fapt că n-ai fi putut
explica faptul aparent curios că bunăstarea celor puțini părea
legată de mizeria celor mulți și că la urma urmelor nici nu era
treaba ta să dai explicații. Așa că ne prefăceam cu toții cu multă
candoare că nu era vorba decât despre vândutul și cumpăratul
scaunelor, ei puneau întrebări cu privire la preț și valoarea
patrimonială, iar noi le răspundeam tot cam pe-acolo. (…)
S-ar zice că o afacere ca a noastră ar fi trebuit să prindă și mai
departe; o antrepriză de răscumpărare a păcatelor merită să fie
primită cu entuziasm și în alte părți, să evolueze și să se
diversifice până ajunge să capete proporții globale și recunoaștere
națională. Și poate chiar să câștige premii la export. Asta ni s-ar
fi întâmplat, desigur, în orice oraș care își merită viclenia – în
Sydney, de exemplu – unde frauda inspirată e răsplătită cu
generozitate. Atâta doar că noi ne aflam în Hobart, și aici
inspirația a rămas o chestiune strict personală.
Așa că după ce am primit mai multe scrisori din partea câtorva
anticari locali, sau mai bine zis din partea avocaților lor, toate
însoțite de amenințarea iminentă a măsurilor legale, nobila noastră
inițiativă de a oferi consolare pensionarilor unui imperiu decrepit
s-a cam coșcovit și ea. Conga s-a simțit obligată să-și continue
parteneriatul cu șmenarul vietnamez, oferind de data aceasta
consultanță în eco-turism, iar eu a trebuit să-mi caut de lucru în
alte ramuri.
Din romanul lui Richard Flanagan – “Cartea cu pești a lui
Gould”, în pregătire la Editura Paralela 45. Traducere de
Constantin Husti-Răduleț.