In anul 2007, un articol
exploziv publicat in ediția europeană a revistei Timescandaliza
scena culturală franceză, proclamând sentențios “moartea culturii
franceze”. Autorul, Donald Morrison, jurnalist american stabilit in
Franța, a fost repede pus la zid de către oamenii de litere,
scriitorii, profesorii și intelectualii francezi, incepând cu
Maurice Druon și Bernard-Henri Lévy, până la Olivier Poivre
d’Arvor. Numeroase ziare și reviste (Libération, Le Monde, Le
Figaro, The Guardian, The Independent), forumuri, grupuri de
discuții, bloguri și emisiuni au reluat această dispută și au făcut
din articolul publicat in Time unul dintre cele mai controversate
din perioada respectivă.
Ulterior, Doland Morrison are
șansa de a-și relua articolul publicat in Time și de a-l nuanța și
extinde in cadrul unui volum, alături de replica lui Antoine
Compagnon, eminent profesor la College de France și teoretician
strălucit.
Pentru o lungă perioadă de timp,
Franța și cultura franceză au făcut “legea” pe scena
internațională. Aflați permanent in centrul atenției, artiștii
francezi se bucurau de un prestigiu fără egal. Din gloria de
odinioară nu a mai rămas astăzi decât nostalgie și frustrare.
Influența culturii franceze este acum spectrală, puterea sa,
derizorie. Cultura franceză nu mai vorbește lumii. O infrângere
care, până la urmă, convine mentalității franceze inclinate spre
autocompătimire și victimizare.
“Dincolo de schimbul de idei
este interesant mai ales modul in care cei doi iși prezintă
legitimitatea. Incă o dată vedem că părerile, opiniile, ideile nu
sunt importante in sine, ci dobindesc o greutate variabilă in
funcție de profilul, situarea și importanța celui care le rostește.
Astfel, autorii ne furnizează cite o hartă biografică, investită cu
misiunea de a da o idee asupra geografiei intelectuale din care se
revendică fiecare, astfel incit cititorul să ințeleagă relieful
spiritual și să aprecieze cum se cuvine inălțimea de la care se
rostogolesc cuvintele.” (Lucia Terzea-Ofrim, Dilema Veche,
februarie 2009)
1
Hollywoodul se bucură de o
proastă reputație printre francezi. Capitala filmului american
inseamnă pentru ei thrillere concepute după rețete sigure, succese
de casă ambalate intr-un marketing excesiv, efecte speciale care
iți iau ochii, violență gratuită etc. Puțini știu insă că
Hollywoodul are și un secret despre care nu se prea vorbește:
majoritatea celor 500 de filme care ies in fiecare an sunt
producții cu buget modest, multe dintre ele inteligente și
originale.
Să ne gândim, de pildă, la
“Thelma și Louise”, un film despre prietenia dintre două femei,
regizat de Ridley Scott in 1991. A costat 16 milioane de dolari – o
cifră relativ modestă – și a fost nominalizat la Oscar la șase
categorii, câștigând Premiul pentru cel mai bun scenariu. Ca orice
film reușit, “Thelma și Louise” nu duce lipsă de surprize. Intr-o
scenă-cheie, de pildă, Louise (Susan Sarandon) se hotărăște să
infrunte un bărbat care se dăduse brutal la prietena ei, Thelma
(Gina Davis) intr-o parcare. Individul nu pare deloc impresionat,
ba chiar se amuză de incercările timide ale femeii de a-i lua
partea. Moment in care ea scoate o armă și-l impușcă mortal.
Thelma, siderată, comentează: “Pun pariu că la așa ceva nu se
aștepta.”
Il ințeleg foarte bine pe tip.
Pentru că și eu imi vedeam liniștit de treburile mele – sau, mai
degrabă, de ale Franței -, când furia opiniei publice galice m-a
lovit direct in plex, la fel de violent ca neașteptatul glonț tras
de Louise. Trebuia să-mi dau seama că se va intâmpla una ca asta.
Trebuia să fi știut că un american nu poate curta insistent puterea
și gloria culturii franceze fără să se aleagă cu un răspuns dur și
deloc plăcut. Mai ințelept ar fi fost dacă mi-aș fi păstrat
considerațiile pentru dineurile pariziene și pentru e-mail-urile
schimbate cu prietenii de acasă decât să public un articol
intitulat “Moartea culturii franceze” intr-o revistă americană. Dar
imi făceam iluzii că observațiile mele vor fi receptate de
cititorii francezi la fel cum credeam eu: adică niște constatări
amicale și pozitive despre o țară care chiar imi
place.
Ce naivitate din partea mea!
Câtă lipsă de viziune! Cu alte cuvinte, cât de american am fost!
Oare nu știam că vaca sacră a vieții publice franceze se numește
cultură și că este punctul sensibil al imaginii naționale? Poți
critica liniștit etica muncii in Franța, atitudinea ei față de
fumat, regimul ei fiscal. Dar ferească sfântul să-ți treacă prin
cap să-i vorbești de rău cultura! Și să nu-ți imaginezi cumva vreo
clipă că observațiile tale vor fi luate lejer, iar critica ta va fi
considerată una constructivă. Să nu te-aștepți vreodată ca lumea să
ințeleagă că tu de fapt voiai să fii de ajutor. Când un străin
incearcă să dea o mână de ajutor, atrăgând atenția asupra unor
neajunsuri pe care le-ar putea avea cultura franceză, nici o faptă
bună nu rămâne nepedepsită.
Pedeapsa pe care am primit-o eu
a fost grabnică și publică. La câteva zile după ce articolul meu de
vreo șapte pagini despre declinul culturii franceze ca putere
culturală internațională apărea in The Time(in ediția europeană din
3 decembrie 2007), presa franceză a inceput să se aprindă ca Turnul
Eiffel luminat in toată splendoarea lui. Aproape orice cotidian
național, orice canal de televiziune sau orice website serios din
țară s-au simțit datoare să abordeze cazul. Oficiali ai guvernului,
mandarini și toată armata măruntă a jurnaliștilor culturali nu mai
pridideau să-mi anihileze aserțiunile. Iată un răspuns tipic,
postat de Didier Jacob pe blogul său găzduit de site-ul revistei Le
Nouvel Observateur, unde ține o rubrică de cronică literară:
“Pentru americani, cultura franceză este, simultan, obiect al
repulsiei și obiect al dorinței. Dacă această ambivalență ar putea
fi prinsă intr-o formulă algebrică, aceasta ar suna cam așa: De
Gaulle + Sartre + bagheta + sânii lui Sophie Marceau a cultura
franceză.”Replica lui Jacob a atras rapid zeci de comentarii. Multe
dintre ele aveau tonul următor: “Nu-l cunosc pe autorul acestui
articol, dar sunt convins că nu crede cu adevărat ce a
scris”.
“In Statele Unite, sunt mulți
cercetători, erudiți, gânditori, creatori de cel mai inalt nivel.
Numai că aceștia nu scriu in Time”, s-a lansat, sarcastic, in Le
Figaro, și Maurice Druon, bătrânul lup de mare al Literelor
franceze. El m-a acuzat că sunt victima confuziei dintre “cultură
și divertisment, confuzie pe care o comite cea mai mare parte a
publicului”. Polemica fostului secretar permanent al Academiei
Franceze a fost insoțită de nici mai mult, nici mai puțin de alte
cinci articole lansate de Le Figaroin brava incercare patriotică de
a-mi pulveriza lucrarea. Corespondenții cotidianului in Statele
Unite au primit misiunea de a găsi dovezi care să ateste
vitalitatea culturii franceze in Lumea Nouă, dar au descoperit că,
in afara New Yorkului, mișcarea este foarte slabă. Alți jurnaliști
de la Le Figaro au depus mărturie că pictorii francezi o duc foarte
bine la Londra, că filozofii francezi se bucură de un mare respect
in lume (deși, din anumite motive, nu e și cazul scriitorilor
francezi), că arhitecții francezi “s-au retras la timp, impunând o
imagine de calitate”, că filmele franțuzești cunosc un mare succes
peste tot, mai puțin… hm… in afara Franței. Campania lansată de
Le Figaro – depășind trei pagini, condimentată cu niște fotografii
simpatice ale trupei tehno-pop Daft Punk, in care cei doi francezi
poartă niște pălării haioase, și ale lui Bartabas, creatorul
“teatrului ecvestru” Zingaro, pozând alături de unul dintre caii
săi – nu părea să fi făcut deloc economie de mijloace. Oare, să fi
transmis, subliminal Le Figaro că atinsesem un punct
nevralgic?
In același număr din Le Figaro,
plecând de la observația că articolul meu conține numeroase
trimiteri de ordin factual, art dealer-ul Anne Faggionato se
plângea de faptul că “toate aceste pseudoanalize, bine infipte in
ideea americană de producție, incearcă să se legitimeze prin
citarea unor curbe și cifre. Arta insă nu poate fi măsurată astfel,
iar viitorul o va demonstra.” In Libération, Teresa Cremisi,
director executiv al Editurii Flammarion, deplângea și ea
perspectiva “mercantilistă” prin care abordam cultura exclusiv in
termenii unui profit imediat.
Febra s-a abătut și asupra
blogosferei: de la biblios.fr până la site-ul vietnamez
deindan.org, toate s-au simțit datoare să comenteze povestea. Un
comentariu postat pe superfrenchie.com a inregistrat nici mai mult,
nici mai puțin de 165 de răspunsuri, multe dintre ele
desființându-mă pentru diverse erori și omisiuni. Controversa a
depășit chiar spațiul Hexagonului. Autorul american Edward Champion
m-a catalogat, pe site-ul edrants.com, drept un “răspuns cultural
Time Magazine pentru Fox News”, ceea ce echivalează cu o insultă
mortală pentru orice jurnalist care se respectă. Champion a sugerat
apoi că “Morrison habar n-are ce dracu’ vorbește”. Cu aceeași
delicatețe, un cititor al blogului lui Momus, critic britanic al
culturii pop, postează această observație pătrunzătoare: “Morrison
s-a pișat impotriva vântului. Jenant. Din fericire, de-abia dacă
mai dai peste vreun Timein sala de așteptare a unui dentist de
cartier.”
Presa străină a preluat imediat
controversa, ingroșând și ea rândurile. Corespondentul londonez al
celebrului Timesla Paris, Charles Bremner, a fost de părere că
supralicitasem eșecurile Franței. The Guardiana mers până
intr-acolo incât i-a solicitat lui Bernard-Henri Lévy o replică,
iar primul star intelectual al Franței a observat că articolul meu
spunea mai multe despre angoasele unei palide Americi decât despre
declinul francez. Jurnalistul Imam Kurdi din Arabia Saudită a
declarat și el in Arab News: “Nu numai că nu sunt de acord scu
Morrisont, dar salut cu bucurie faptul că Franța a rămas atât de
distinct franceză”. Ceva mai bine am ieșit in Financial Times, unde
ziaristul Christopher Caldwell mi-a folosit aserțiunile pentru a se
lansa, ca de pe-o trambulină, intr-o critică la adresa vorbăriei
goale cu care Franța inconjoară problema diversității culturale.
Probabil că cea mai favorabilă critică pe care am primit-o a venit
din partea lui Catherine Fieschi, directorul Counterpoint, think
tank-ul British Council. Intr-un articol din revista Prospect, m-a
felicitat pentru că am aruncat “o mică grenadă pe terenul de joacă
al intelighenției franceze”.
Am fost nevoit să confrunt
direct câțiva locuitori ai acelui teren de joacă. Două emisiuni
franceze m-au invitat la o dezbatere cu Olivier Poivre d’Arvor,
președintele agenției guvernamentale Culturesfrance și autorul unui
articol in Le Monde in care imi contesta concluziile. (S-a dovedit
a fi rezonabil și atent și in timpul emisiunilor, și după.) Am
participat apoi la o altă emisiune TV alături de regizorul
Constantin Costa-Gavras (“Z”, “Dispărutul”, “Stare de asediu”), de
redactorul revistei Lire, Fran’ois Busnel, și de jurnaliștii
culturali Jér’me Béglé și Frédéric Martel. Câțiva dintre acești
experți s-au străduit să găsească lucruri demne de admirat in
articolul meu; toți insă i-au detectat grave
neajunsuri.
Până și ambasadorul propriei
mele țări in Franța, Craig Stapleton, i-a adresat revistei Timeo
scrisoare legată de controversă. Partea proastă e că, in loc să fie
alături de mine, compatriotul meu s-a grăbit să sară in apărarea
unei țări care, in America guvernată de șeful lui, George W. Bush,
nu s-a bucurat de o prea mare popularitate. Dar Stapleton notează:
“Vitalitatea culturii franceze nu poate fi măsurată numai după
incasările de box-office ale săptămânii.” Nu era tocmai unitatea de
măsură pe care o folosisem, dar cei mai mulți comentatori se pare
că nu s-au obosit să observe acest lucru, mulțumindu-se să-și
manifeste o sfântă indignare in fața presupusului meu atac la
gloria Franței.
Sincer să fiu, am fost șocat de
proporțiile și de intensitatea pătimașă a răspunsurilor pe care le
provocase articolul meu. La fel de perplecși au fost și detractorii
mei. Criticul și scriitorul Pierre Assouline a scris următoarele
rânduri pe blogul său: “Cum a fost posibil ca un articol de felul
acesta să stârnească o asemenea tevatură in mass-media franceză și
să provoace atâtea discuții violente pe blogosferă e un mister pe
care nu mi-l explic.” John Brenkman, profesor la Baruch College din
New York, s-a intrebat dacă nu cumva francezii au luat toată
povestea prea in serios. Articolul meu, a scris el in Le Monde, “a
avut in Franța același efect pe care l-a obținut in 1938 Orson
Welles adaptând radiofonic «Războiul lumilor» de H.G. Wells.
Atunci, tonul realist și convingător al comentatorului avertiza
America de invazia marțienilor. Acum, francezii sunt convinși că un
atac american a fost lansat impotriva culturii franceze… Cu alte
cuvinte, coperta revistei Time, ca și articolul incriminat, nu au
fost altceva decât o șmecherie căreia publicul, zăpăcit de presa
franceză, i-a căzut victimă. «La fiecare minut se naște un fraier
», obișnuia să spună Phineas Taylor Barnum, un mare om care știa
ce-i ăla spectacol… Să-mi fie cu iertare, dar, in acest caz, de
care ne ocupăm, fraierul a fost Franța. Voi toți, dragi prieteni
francezi, ați inghițit cârligul, pluta și undița.”
In mijlocul acestei nebunii,
m-am dus la New York să-mi trag sufletul câteva zile. Polemica a
continuat in trombă și fără mine. Escapada mea new yorkeză a fost
intreruptă, in cele din urmă, de către BBC, care mi-a dat de urmă
până și-ntr-un restaurant din Manhattan. Printre zgomote de
farfurii și țipetele ospătarilor, am dialogat in direct la radio cu
John Lichfield, veteranul corespondent al ziarului The Independent
la Paris. Nu se auzea foarte bine, așa că a fost nevoit să
vorbească mai mult de unul singur.
Se pare că adevărata problemă
era nu atât articolul meu, cât prima pagină a ediției. Era vorba de
o fotografie semnată de artistul londonez Pal C. Hansen, un portret
destul de atrăgător al marelui mim Marcel Marceau in apogeul
carierei sale. Acesta contempla lung, cu o tristețe melancolică
(specifică mimilor), o floare de un roșu-aprins, exact aceeași
nuanță specifică din chenarul revistei. Imaginea fusese o alegere
excelentă: Marceau tocmai murise cu câteva luni inainte și luase,
odată cu el, o parte din inima Franței – rezonând astfel cu tonul
nostalgic și amar pe care am incercat să-l imprim articolului meu.
(Nu eram singurul care considera o alegere inspirată. Și lui
Olivier Poivre d’Arvor i s-a părut că portretul lui Marceau se
potrivește cu subiectul: “E drept că in ultimii ani, pentru cei
care nu vorbesc limba sfrancezăt, artiștii tăcuți ai culturii
franceze sunt cei care au ținut prima pagină a ziarelor voastre:
mimul Marceau, adâncurile mute ale comandantului sJacquest
Cousteau, coregrafii noștri, artiștii noștri de circ… Rezistăm și
noi cum putem, in sublima noastră afonie, cu disconfortul nostru
șovăielnic, in zarva și-n invălmășeala lumii, dar tot am vrea să te
impresionăm măcar un pic, modest, à la fran’aise.” Poivre d’Arvor,
fratele celebrului prezentator de televiziune Patrick Poivre
d’Arvor și cel care răspunde de promovarea culturii franceze peste
hotare, a scris aceste rânduri intr-o “scrisoare adresată
prietenilor noștri americani”, publicată in Le Monde. In orice caz,
este o fotografie minunată, simplă și clară, cu o compoziție
clasică, iar roșul intens al florii iți sare-n ochi. Trebuie să
recunosc că pare un pic clișeu. Tot așa cum presa franceză nu poate
rezista tentației de a prezenta americani cu pălării de cow-boy sau
englezi fără meloane, și publicațiile americane se dau in vânt după
francezi arborând berete și tricouri de marinar. Dar, una peste
alta, pentru o imagine de pagina intâi, iși indeplinea cu siguranță
misiunea, atrăgea privirile.
Din nefericire pentru mine,
același efect l-a avut și titlul articolului meu: “Moartea culturii
franceze”. Șapoul nu era nici el mai prejos: “Numiți repede un
artist sau un scriitor francez in viață cu o anvergură
internațională. Exact. Lucrurile se vor rezolva insă.” Nu scrisesem
nimic din aceste rânduri. Imi amintesc chiar că am glumit la France
24 pe seama acestui șapou, spunând că Time, ca multe alte companii
americane, a dat sarcina de a scrie titlurile și subtitlurile unei
divizii din India. (N-a râs nimeni in studio.) Adevărul este că
acele rânduri fuseseră plantate de redactorii ediției europene din
Londra. Am văzut titlul, subtitlul și prima pagină abia după ce
ediția apăruse deja pe piață. Și recunosc că am fost oarecum șocat.
Textul meu nu vorbea despre “moarte”, ci mai degrabă despre declin
și despre o posibilă salvare. Inainte să știu cum vor arăta prima
pagină și titlul articolului meu, am acordat un interviu
cotidianului Libération. Édouard Launet, cel care mi-a luat
interviul, a avut delicatețea de a nu aduce vorba despre ele, dar
eu am rămas cu un sentiment de disconfort in urma acelei
conversații. Ulterior s-a dovedit intemeiat. In varianta tipărită,
Launet s-a intrebat, destul de irascibil: “Ce l-o fi apucat pe Don
Morrison să ia in șuturi the French culture?”
Eu – un agresor al culturii, un
neguțător al morții? Sunt nevinovat, mi-am zis. Insă am stat și
m-am gândit… Mi-am amintit că, in cei peste treizeci de ani de când
sunt redactor, mi-am adus și eu contribuția la astfel de titluri
bombastice și provocatoare. Și știu că uneori e necesar să apelezi
la un limbaj inflamant pe prima pagină a unei reviste pentru a
capta atenția cititorului. A spune despre cultura franceză că a
murit e, firește, o exagerare. Dacă insă reușești să-l apuci de
guler pe cititor, atunci enunțul exagerat se poate dovedi unul
relativ, ba chiar necesar. Dacă acest limbaj hiperbolic i-a făcut
pe francezi să se intrebe de ce nu mai domină peisajul cultural,
așa cum o făceau in secolele al XIX-lea și XX, să reexamineze
eficiența nenumăratelor subvenții pe care le acordă culturii și
să-și integreze mai bine minoritățile in marea scenă culturală a
Franței, atunci cu atât mai bine!
Și, de fapt, cam asta s-a și
intâmplat. Establishment-ul cultural francez și-a petrecut
următorul an nu numai denunțându-mă pe mine și revista Time, ci și
reexaminând rolul culturii in viața țării. Se pare că problema
ridicată de mine a acoperit nesfârșite ore de transmisiuni radio și
TV, și hectare de hârtie au fost sacrificate pentru a umple cu
răspunsuri și comentarii paginile ziarelor. Uneori era menționat
numele meu, alteori nu. Subiectul continua să fie unul arzător și
firește că nu mă așteptam să fiu făcut Cavaler al Ordinului Artelor
și Literelor in urma articolului meu, dar am fost recunoscător
pentru seriozitatea cu care francezii au abordat semnul meu de
alarmă.
Aceeași seriozitate mi-a fost
confirmată și de către Olivier Poivre d’Arvor, care mi-a mulțumit
personal pentru “splendida copertă”. S-a dovedit a fi, susținea el,
o foarte bună ocazie pentru a reflecta in mod responsabil asupra
valorilor culturale ale Franței. De altfel, a și afirmat-o explicit
intr-un articol publicat chiar in Timela insistențele mele: “Să
recunoaștem că Timene-a făcut un cadou neașteptat. Să dai atâta
importanță culturii franceze in ochii cititorilor, in defavoarea
problemelor de interes internațional! Am avut și noi cele
cincisprezece minute de glorie. Și șansa de a le reaminti
concetățenilor noștri că nimic nu vine de la sine, că trebuie să ne
luptăm, inclusiv aici, in Franța, pentru a reafirma importanța
acestei culturi și puterea influenței noastre. Iată un mod de a
redeștepta interesul clasei politice, al mass-mediei, al
profesioniștilor culturii și al publicului larg pentru un subiect
excepțional…” Plăcerea a fost de partea mea, Olivier.
Pe măsură ce reacțiile continuau
să curgă valuri-valuri, am inceput să am regrete. Articolul meu era
mult prea scurt pentru a putea explora un subiect atât de complex
in profunzimea pe care o merita. Prea mult material de calitate
fusese lăsat pe dinafară. Sacrificasem aspecte importante ale
problemei, iar multe argumente esențiale nici nu fuseseră aduse in
discuție. Bănuiesc că orice autor se confruntă cu asemenea
regrete.
Așa că am profitat de oferta
unui editor francez de a-mi extinde demersul inceput, transformând
subiectul intr-o carte. Departe de mine gândul de a ingroșa
rândurile cărților despre o Franță-in-declin – tot ce-mi doresc
este să pot continua dezbaterea vie pe care articolul meu a
inspirat-o și, pe cât posibil, să găsesc o cale de a ințelege și de
a propune soluția unei reinnoiri. La fel cum s-a intâmplat și in
cazul articolului publicat in revistă, noua versiune extinsă a
stârnit și ea un cor de reacții șocate și potrivnice in momentul in
care a apărut pe piața editorială franceză la sfârșitul anului
2008. Am fost nevoit să acord incă un tur de interviuri la
televiziune și in presă, am avut parte inclusiv de o pagină
intreagă in Le Monde, am figurat ca “omul zilei” in Libérationși am
fost invitat de un post de radio francez să particip la o emisiune
de tipul celebrei “Desert Island Discs”. Numai că, de data aceasta,
s-a intâmplat să am companie. Spre marea mea incântare, eminentul
universitar Antoine Compagnon a acceptat cu generozitate să
contribuie la acest volum cu un răspuns, pe care-l puteți regăsi in
partea finală. Mă simt onorat să mă aflu in compania
lui.
Le sunt recunoscător și tuturor
acelor intelectuali, scriitori, artiști, colegi, prieteni și
iubitori ai culturii franceze care mi-au impărtășit din
ințelepciunea lor și mi-au ușurat sarcina in multe privințe.
Gândurile mele se indreaptă in primul rând către Frédéric Martel,
Guy Walter, Douglas Kennedy, Fran’ois Busnel, Christophe Boïcos,
Marc Lévy și Georgina Olivier; către colegii mei de la revista
Time, Claire Senard, Peter Gumbel, Grant Rosenberg (care m-au
ajutat in zona reportajului), Michael Elliott, William Green și
James Graff (un trio care a supervizat și a redactat articolul
original); către Yves și Florence Darbois, Jonathan și Renée Fenby,
David și Rebecca Tepfer, Joe și Sigun Coyle, consilierii mei pentru
spațiul francez; John Morris și Philippe Salomon, care mi-au oferit
informații pentru capitolul despre fotografie; către partenerii mei
obișnuiți de discuție, Charles DeGroot, Jake Lamar, Wolfgang
Kuhlmey, Amir Al-Anbari, John Lvoff, Barry Lando; și, firește,
către Ann Morrison, cea care mă inspiră in tot ce scriu și imi
redactează majoritatea textelor. Nici unul dintre aceste suflete
generoase nu este responsabil pentru erorile factuale și de
judecată pe care le-ați putea găsi in acest volum. Dacă volumul
apărut in această ediție va stârni un nou val de furie și
deriziune, unul singur trebuie să-l infrunte, iar acela sunt
eu.
Din volumul cu acelasi titlu in pregatire la Editura ART