Orașul Los Angeles e plin de actori. Dar pentru psihologul
Alex Delaware a face diferența intre ceea ce e real și ceea ce nu e
constituie o problemă de viața și de moarte. Chemat să evalueze
cazul unei actrițe in devenire, acuzate de inscenarea propriei
răpiri, Alex nu găsește nimic prea neobișnuit – până când fata e
omorâtă cu sălbăticie. Ca situația să se complice, Dylan Meserve,
iubitul victimei, și el acuzat, dispare. E Dylan un criminal cu
sânge rece sau o altă victimă? Alex și detectivul criminalist Milo
Sturgis sunt in căutare de suspecți. Intre timp, criminalul
pescuiește in apele tulburi ale Hollywoodului, urmărind cu totul
altceva…
“Kellerman dă din nou lovitura. Superb” (Independent on
Sunday). “Kellerman are darul de a doza misterul suficient de
bine incât să ne mențină in incertitudine până la deznodământul
infiorător.” (Daily Telegraph). “Un profesionist al
thrillerului psihologic” (People).
Jonathan Kellerman (născut in 1949) este un psiholog american,
autor al multor romane de suspans, foaret bine vandute in Statele
Unite. Un alt roman de al sau, “Obsesie” a fost tradus anul trecut
de aceeasi editura.
Romanul “Gone”, ajuns bestseller in America, va fi publicat in
traducere de Editura Paralela 45.
42
Milo s-a tot invârtit, căutând o cameră de supraveghere.
– Nu văd niciuna, dar cine știe…
– S-a intors la trapă, s-a aplecat, a mai ridicat mânerul incă
puțin. Fâs-fâs. L-a lăsat să cadă la loc.
– Cameră presurizată, am spus. Te ferește de explozia
nucleară.
– Joci canastă in timp ce bombele cad.
S-a aplecat și mai mult, și-a așezat urechea pe discul de
oțel.
– Auzi și tu țipetele unei domnișoare in suferință, așa cum
aud eu?
In depărtare, un vânt slab de-abia mișca iarba. Pasărea
cântătoare amuțise. Doar dacă norii ar fi produs vreun zgomot,
liniștea n-ar fi fost atât de adâncă.
– Tare și răspicat, am spus. Trebuie să vedem de unde.
A ridicat mânerul pe jumătate. S-a uitat cu atenție inăuntru.
Trebuia să stea in picioare și să tragă cu toată forța ca să-l
ridice complet. Trapa s-a deschis cu un ultim suspin și Milo s-a
dat inapoi. A așteptat. S-a aplecat puțin deasupra intrării. S-a
uitat in jos din nou.
O scară in spirală, cu treptele acoperite de fâșii
antiderapante, șerpuia printr-un canal din oțel. Bare de fier
asigurau coborârea către partea inferioară.
– Marea intrebare rămâne in continuare fără răspuns, a
spus.
– Il găsim acolo jos.
– Niciuna dintre mașinile alea nu a fost condusă recent, dar
asta ar putea insemna că stă acolo de mai mult timp.
S-a descălțat de cizme, și-a scos tocul armei, dar a lăsat
pistolul inăuntru. Stând la marginea tunelului, și-a coborât
picioarele inăuntru.
– Dacă mi se intâmplă ceva, iți las ție gentuța mea cu
țestoasa Bert.
A coborât. Mi-am scos pantofii și l-am urmat.
– Stai sus, Alex.
– Și să rămân singur in caz că vine?
A inceput să mă contrazică. S-a oprit. Nu pentru că s-ar fi
răzgândit.
Privea fix către ceva.
La capătul scărilor se afla o ușă. Din același metal gri ca și
trapa. Un cuier strălucitor, din alamă, era prins in metal.
De cuier atârna o funie de nailon albă, bine intinsă. Capătul
făcea o buclă in jurul unor urechi.
Niște urechi albe ca de ceară.
Capul de care erau prinse stătea aplecat, intreg, acoperit de
un păr negru, cu fire groase.
Fața era intreagă, dar hidoasă. Pielea părea mai degrabă din
hârtie decât aparținând unui trup. Obrajii ii fuseseră umpluți cu
ceva și umflăturile ii schimonoseau fața. Suturi aproape invizibile
ii țineau gura inchisă și ochii deschiși. Ochi albaștri,
uimiți.
Sticlă.
Ceea ce fusese odată Dylan Meserve era acum la fel de mort
precum calapodul unui pălărier.
Milo s-a târât afară. A vărsat. A făcut câțiva pași.
M-am apropiat de intrare, am simțit mirosul de formol. Am
văzut ceva scris pe ușă, la câțiva centimetri mai jos de bărbia
chestiei ăleia.
M-am aplecat suficient de jos și am citit.
Scris ordonat, cu negru:
Proiect incheiat.
Dedesubt, o zi și o oră. Două a.m. Acum patru zile.
Milo a făcut câțiva pași căutând indicii ale unei gropi, s-a
intors dând din cap, privind in interiorul buncărului.
– Dumnezeu știe ce se mai află acolo jos. Dilema morală
e…
– E cineva care poate fi salvat, am spus. Dacă e, coborârea
face lucrurile și mai periculoase. Incearcă să-l apelezi, dacă e
acolo jos am putea auzi telefonul sunând.
– Dacă il putem auzi inseamnă că el ne-a auzit deja.
– Măcar nu va pleca nicăieri.
Am văzut capul care atârna.
– Vorbim despre o cauză probabilă.
Și-a scos telefonul mobil și a format numărul lui Brad Dowd.
Nu s-a auzit nimic de jos.
Ochii i s-au mărit.
– Domnule Dowd? Locotenentul Sturgis… nu, nu cine știe ce, dar
mă gândeam că poate stăm puțin de vorbă despre Reynold Peaty…
incerc doar să clarific niște amănunte… speram că in seara asta,
unde sunteți? Ne-am oprit pe acolo mai devreme… da, cred că da,
ascultați-mă, domnule, nu e nicio problemă dacă ne intoarcem acasă
la dumneavoastră, nu suntem departe. Camarillo… de fapt, pe
aproape, dar nu pot spune… imi pare rău… și noi la fel – sunteți
sigur? Azi ar fi mult mai ușor, domnule Dowd… bine, ințeleg, sigur.
Atunci rămâne mâine.
A inchis.
– O zi grea in Pasadena, repara niște conducte, bla, bla, bla.
Domnul Calm și Cuceritor până am pomenit de Camarillo. Am simțit
schimbarea din tonul lui. Aș fi bucuros să vă ajut, domnule
locotenent, dar azi nu pot.
– L-ai zguduit puțin, trebuie să se adune. Poate că o să
revină la ceea ce-l liniștea când era copil.
– La ce?
– Artă și indemânare.
Milo a coborât din nou in tunel și a forțat ușa, incercând să
se țină la distanță de chestia agățată in cuier.
S-a retras din fața ei și a găsit un loc pe ușă unde putea
să-și așeze urechea fără să se atingă de carnea moartă. A lovit cu
pumnul in ușa de metal, apoi a impins-o cu umărul.
A urcat inapoi și s-a șters de ceva inexistent.
– Dacă cineva e inăuntru, nu-l aud, și ușa e blocată.
A coborât trapa și a șters-o bine, a netezit urmele de pași pe
care le lăsasem pe pământ.
Ne-am incălțat și ne-am intors la mașină, incercând să
ascundem urmele.
Am ieșit de pe proprietate și am urcat inapoi prin locul unde
mersesem prima oară. Când am văzut că prin apropiere nu am unde să
ascund mașina, am intors și am plecat mai departe.
O cutie poștală, la două proprietăți mai departe de cea a lui
Billy Dowd, era inscripționată cu litere aurite: Familia Osgood. Un
gard din sârmă care de-abia se mai ținea bloca drumul
pietruit.
Un steag flutura pe cutie. Milo a coborât și a
verificat.
– Cel puțin o săptămână. Hai să trecem.
A deschis poarta, m-a așteptat să trec, a inchis-o la loc și a
sărit inapoi in mașină.
Familia Osgood avea a bucată de pământ mult mai mică decât cea
a lui Billy Dowd. Aceeași combinație de stejari și platani, un
gazon uscat in locul pajiștii. In centru, o casă de un verde pal,
genul de fermă din anii ’50, cu un acoperiș din ardezie albă,
ascunsă in spatele unui țarc gol. Niciun animal, niciun fel de
miros de animale. Vreo șase lăzi de gunoi goale erau așezate intr-o
parte. Un balansoar dintr-un material ieftin stătea inclinat, iar
ușa din față era blocată de tricicleta din plastic a unui
copil.
Cerul se intuneca.
Nicio undă de lumină de la vreo fereastră.
Milo s-a aplecat peste tricicletă și a bătut la ușă. Și-a
infipt cartea de vizită intre ușă și toc, și un bilețel sub unul
dintre ștergătoarele de la Seville.
– Ce ai scris? am spus in timp ce mergeam inapoi către
șosea.
– Oh, cetățeni norocoși, vă faceți datoria către Dumnezeu și
către țară, a spus.
Am reintrat pe proprietatea lui Billy pe jos, am găsit un
punct de observație chiar lângă locul unde copacii intâlneau
pajiștea.
La treizeci de metri de alee. Pământul era moale din cauza
frunzelor moarte și a prafului. Ne-am așezat in spatele unui stejar
cu trunchi gros și ale cărui crengi coborau până la pământ, ascunși
numai bine.
Milo și cu mine, gândaci și șopârle și alte vietăți nevăzute
și iuți.
Nu aveam despre ce să vorbim. Niciunul dintre noi nu voia să
vorbească. Cerul a fost de un albastru inchis, apoi negru. M-am
gândit cum Michaela și Dylan s-au oprit pe drum.
Conduși la locul farsei de Brad Dowd.
S-a gândit oare să termine jocul cu o glumă sângeroasă și a
fost oprit doar de evadarea Michaelei?
Era un motiv s-o omoare?
Sau era doar un rol?
La fel și cu Dylan. Am incercat să mi-l amintesc din poze, nu
chestia aia.
Timpul trecea. Deasupra noastră se auzeau țipete, frunzele
tremurau, apoi o ușoară bătaie de aripi a unui liliac care a țâșnit
din stejar și a zburat deasupra pajiștii.
Apoi altul. Apoi patru.
– Minunat, a spus Milo. Când va incepe să se audă și muzica
rău prevestitoare?
– Da dum da dum.
A râs. Și eu. De ce nu?
Am dormit cu schimbul. A doua repriză de somn a lui Milo a
durat cinci minute și când s-a trezit, a spus:
– Trebuia să fi adus apă.
– Știai că vom rămâne?
– Un cercetaș e intotdeauna pregătit. Ai fost cercetaș,
nu?
– Da.
– Și eu. Dacă Cercetașii Americani ar fi știut despre asta,
nu? Crezi că e cineva in gaura aia?
– Să sperăm că nu cineva ca Dylan, am spus.
Și-a sprijinit capul intr-o mână.
După un moment:
– Dacă nu apare in noaptea asta, Alex, știi ce se va
intâmpla.
– Operațiune in forță.
– De-abia aștept să completez cererea de mandat. “Da, onorată
instanță, taxidermie.”
Noaptea s-a instalat atât de adânc incât părea eternă.
Niciunul dintre noi nu a vorbit in următoarea jumătate de oră.
Când farurile au luminat asfaltul eram amândoi complet treji.
Lumini de ceață. Motorul torcea. Silueta pătrățoasă a mașinii
a trecut repede pe lângă noi și a accelerat către hambar.
Ne-am ridicat in picioare, am rămas in spatele copacului, apoi
am avansat.
Range Roverul a incetinit chiar in stânga ușii prea mici din
față, apoi s-a oprit. Un bărbat a coborât de pe scaunul șoferului
și a aprins un bec de deasupra portierei.
Lumina avea o nuanță galben-verzuie și ii transforma părul alb
al lui Brad Dowd in verde crud.
A ocolit mașina către locul pasagerului, a deschis ușa.
I-a ținut cuiva mâna.
Femeie, mignonă. O jachetă lălâie, care cădea peste pantaloni,
ii ascundea silueta.
Cei doi au mers către ușă și femeia a așteptat ca Brad s-o
deschidă. A intrat in zona de lumină galbenă. Profilul i-a devenit
clar.
Bărbie fermă, nas cârn. Păr inchis, cu o nuanță oliv de la
lumină.
Nora Dowd a spus ceva ce părea amuzant. Brad Dowd s-a intors
către ea. Și-a deschis larg brațele.
Ea s-a grăbit să-l imbrățișeze.
Nu era nimic din gesturile unei surori când mâinile ei au
inceput să-i mângâie ceafa.
Mâinile lui i-au cuprins fesele. Ea a râs.
Capul i s-a inclinat in timp ce gurile lor s-au
intâlnit.
Un sărut lung, intens. Ea a coborât mâna către pantalonii lui.
El a râs. Ea a râs.
Au intrat inăuntru.
S-au intors după câteva momente, mergând de mână in jurul
părții de sud a hambarului.
Nora țopăia.
– O noapte superbă, nu-i așa că-i perfect? a spus Brad.
– E timpul să ne distrăm, a spus Nora.
Au ajuns la trapa adăpostului subteran. Nora stătea la o parte
fluturându-și buclele in timp ce Brad acționa mânerul. Din
răsputeri, așa cum făcuse și Milo.
– Ooh, a spus ea. Bărbatul meu mare și puternic.
– Am ceva beaucoup puternic pentru tine, iubito.
– Am ceva moale și dulce pentru tine, iubitule.
Trapa s-a deschis cu un pocnet. Brad a scos o mică lanternă și
a indreptat-o către intrare.
– Ai avut dreptate. Imi place că stă acolo.
– Dacă tot vorbim despre o primire călduroasă, a spus Nora.
Cioc-cioc-cioc.
– Tot ii plăcea lui să agațe.
Nora a râs.
Brad a râs.
S-a dus la el și i-a pus mâna intre picioare.
– Ai o torpilă nucleară in buzunar sau doar te bucuri să mă
vezi?
Mae West intr-un rol atroce.
Brad a sărutat-o, a atins-o și a stins lanterna.
– Hai să scoatem chestia aia afară. Sigur te-ai săturat de
viața de cârtiță.
– Sunt pregătită, a spus. Dar a fost amuzant.
Brad stătea pe marginea intrării. In timp ce se pregătea să
coboare, Milo s-a aruncat asupra lui, l-a apucat cu mâna de gât și
l-a tras puternic in spate. L-a răsucit pe burtă la fel de repede,
i-a intors brațele și i-a pus cătușele.
Nora nu s-a impotrivit când am apucat-o și i-am intors mâinile
la spate.
Milo și-a apăsat genunchiul pe spatele lui Brad. Brad se
sufoca.
– Nu pot să respir.
– Dacă poți să vorbești, poți să și respiri.
Am simțit-o pe Nora tensionată și am fost pregătit când a
incercat să scape. Brațe moi, nu cine știe ce tonus muscular, iar
incheieturile ei erau atât de mici incât puteam să le țin pe
amândouă cu o mână. Mi-am folosit ambele mâini și am tras-o destul
de tare cât să-i arcuiesc spatele.
– Mă doare.
– Las-o in pace, a spus Brad.
– Lasă-l pe el in pace, a spus Nora.
– Reunirea familiei, a spus Milo. Emoționant.
– Nu e ceea ce crezi, a spus Nora. Nu e chiar fratele
meu.
– Ce e?
A râs. Un sunet nu prea plăcut.
– Stai să vezi când o să te sune avocatul nostru.
– Care e plângerea? a spus Milo. Taxidermus interruptus?
Cei doi au tăcut.
Fragment din romanul “Gone” de Jonathan Kellerman, in pregatire la Editura Paralela 45