Romancierul, biograful și poetul Peter Ackroyd (n. 1949) a studiat la universitățile Cambridge și Yale. A lucrat apoi la revista The Spectator, ca redactor literar (1973-77), apoi ca redactor coordonator (1978-82) și critic de film. In prezent, deține o rubrică de recenzie de carte in cotidianul The Times și o altă rubrică permanentă la radio. Din 1984, este membru al Societății Regale de Literatură. Atât in biografiile care l-au făcut celebru, cât și in cărțile sale de beletristică, Ackroyd amestecă trecutul și prezentul, faptul real cu ficțiunea, de cele mai multe ori in legătură cu Londra, văzută ca o puternică prezență fizică și o sinistră metaforă omniprezentă, bântuită și insuflețită de trecutul și de personajele ei, deopotrivă reale și imaginare.
Primul său roman, “The Great Fire of London”, a fost publicat in 1982, urmat de “Hawksmoor” (1985), “Chatterton” (1987), “First Light” (1989), “English Music” (1992), “The House of Doctor Dee” (1993), “Dan Leno and the Limehouse Golem” (1994), “Milton in America” (1996), “The Plato Papers” (1999), “The Clerkenwell Tales” (2003), “The Lambs of London” (2004) și “The Fall of Troy” (2006). Cel mai recent este “The Casebook of Victor Frankenstein” (2008).
Ackroyd a publicat biografii ale lui Oscar Wilde, T.S. Eliot, Charles Dickens, William Blake, Thomas More, dar și “London: The Biography” (2000), o istorie a metropolei care i-a influențat profund scrierile.
In anul 2003, a fost innobilat de Regina Elisabeta II cu titlul de Comandor al Imperiului Britanic.
“Strălucit. Ackroyd iși etalează ca un virtuoso talentul de a prinde nu numai tonul vocilor, ci și dispozițiile sufletești ale unor oameni demult dispăruți, pe care cu multă imaginație le leagă de lumea modernă.” (The Times)
“Intens și memorabil… țesut cu o teribilă ingeniozitate. Un roman remarcabil prin puterea și subtilitatea sa.” (London Review of Books)
“Extraordinar, uimitor, vivace, convingător. Viziunea lui Ackroyd asupra vieții pune sub semnul intrebării nu numai rolul romanului, ci și pe cel al artei și istoriei, al memoriei, al timpului etc.” (Financial Times)
“Ține imaginația strâns, ca intr-o gheară obsedantă.” (The Guardian)
Așadar, in 1711, al nouălea an al domniei reginei Anne, in Parlament fu aprobat un decret pentru ridicarea a șapte noi biserici parohiale in Londra și Westminster, a căror infăptuire fu atribuită Oficiului Lucrărilor Publice al Maiestății Sale, din Curtea Scoțienilor. Și veni vremea ca Nicholas Dyer, arhitectul, să inceapă construcția unui model al primei biserici. Colegii lui ar fi angajat un dulgher talentat, care să se achite de această sarcină, insă Dyer preferă să lucreze cu propriile mâini, tăind ferestre pătrate sau sculptând scări in miniatură: fiecare element putea fi scos sau desfăcut in părți mai mici, astfel incât curioșii să poată cerceta inăuntrul machetei și să vadă amplasamentul fiecărei părți. Dyer iși luă scara de mărimi din planurile pe care le avea deja desenate și folosi, ca intotdeauna, un cuțitaș care avea o bucată de sfoară zdrențuită infășurată pe mânerul de fildeș. Munci timp de trei săptămâni la prototipul său din lemn și, când ajunse și la faza potrivirii clopotniței in vârful turnului, ne puteam inchipui cu toții cum ar fi arătat biserica inălțată in Spitalfields. Insă mai erau de făcut alte șase biserici și, o dată in plus, arhitectul iși luă rigla scurtă de alamă, compasul și hârtia groasă pe care o folosea pentru schițe. Dyer lucra repede, ajutat de un singur asistent, Walter Pyne, in timp ce, in partea cealaltă a marelui oraș, zidarii strigau deja unii la alții pe când ciopleau in stâncă dură viziunea arhitectului. Această viziune o avem inaintea ochilor și astăzi, deși, pentru o clipă, nu auzim decât respirația lui grea, in timp ce se apleacă peste hârtii, și vuietul focului care se intețește dintr-odată și aruncă umbre adânci prin incăpere.
*
Am auzit un zgomot in camera invecinată (sunt două camere transformate intr-una singură, de aceea și ecoul e mai puternic), un zgomot de pași grăbiți, și mi-am intrerupt discursul in momentul in care Sir Christopher a intrat in cameră, echipat ca băieții care aleargă să impartă gazeta ― cu pălăria sub braț, nerăbdător și, in ciuda vârstei, nu foarte corpolent. Walter s-a ridicat ingrozit și și-a vărsat cerneala peste desen (ceea ce nu era mare pierdere), dar Sir Christopher n-a sesizat nimic din toate astea și a venit glonț către mine, respirând greu, ca un țap bătrân.
Meștere Dyer, a zis el, Comisia așteaptă raportul dumitale asupra noilor biserici: dacă nu e gata deja, termină-l acum, pentru că sunt in mare zor cu toții…
Zoreala e pentru nebuni, mi-am șoptit eu in barbă.
Și biserica dumitale din Spittle-Fields cum e, aproape gata?
Mai are nevoie doar de plumbuit porțile.
Atunci, grăbește-te s-o cumperi acum, cât incă mai este sub nouă lire butoiul de vopsea de plumb, pentru că sigur va urca luna viitoare. Și Sir Christopher a rămas mușcându-și buza de jos, ca un copilaș căruia i s-a luat jucăria sau ca un netrebnic la piciorul spânzurătorii. Și celelalte biserici, a intrebat el după o pauză, sunt destul de avansate?
Le-am stabilit amplasamentele, i-am explicat eu, iar la trei dintre ele fundațiile au fost deja turnate.
Trebuie să am planurile exacte ale clădirilor, așa cum sunt ele in acest moment, a zis el, și să-l grăbești pe tâmplar să construiască măcar o parte dintre machete…
Machetele sunt concepute de mine, Sir Christopher.
Cum vrei dumneata, meștere Dyer, cum vrei dumneata.
Și a făcut spre desenele mele un gest cu mâna de o sastiseală inexprimabilă apoi a plecat, lăsând in urma sa mirosul mucegăit al perucii.
Când eram tânăr și in putere, și cel mai bun dintre slujbașii săi, am compus câteva versuri despre Sir Christopher:
“Pământul ți-e cameră de studiu, mintea-ți neobosită
Nelăsându-se intr-un spațiu mai restrâns pitită.
Portretul ți-l admir: din chiar trăsăturile tale,
Văd că Wren trage bășini și scrie cărți colosale.
Oricine-ți scrutează chipul te-a și judecat,
Fiindcă ai o căpățână indesată cu rahat.”
*
Walter e genul rezervat și vorbește puțin, dar asta nu-i o problemă, fiindcă are același temperament ca și mine. Iată o schiță a lui: poartă un veston vechi cu nasturi de mai multe feluri și o pereche de pantaloni peteciți cu piele, incât arată jalnic. Portul lui ciudat și strania lui pieptănătură (cum spun cei de la Oficiu) il fac obiect de haz: Domnul maestrului Dyer ― așa i se spune. Dar este un titlu potrivit, căci in felul acesta il pot modela cum un brutar modelează aluatul inainte de a-l introduce in cuptor: am făcut din el un elev cum se cuvine și l-am condus in siguranță printre cărțile care i-au ieșit in cale. L-am familiarizat cu anumite gravuri după obeliscurile egiptene și l-am sfătuit să le studieze aprofundat și să le copieze; l-am instruit in propriile mele scripturi ― in “Britannia Antiqua Illustrata” de Aylet Sammes, in cartea domnului Baxter “Despre certitudinea lumii spiritelor”, in “Legăturile dintre minunile lumii invizibile” ale domnului Cotton Mather și in multe altele asemănătoare, acestea fiind lecturi obligatorii pentru cineva care vrea să ajungă un adevărat maestru. Instrucția minim necesară făcută de mine e prea lungă pentru a fi redată in intregime aici, dar sunt patru lucruri de care i-am spus lui Walter să țină seama: 1) că primul oraș a fost construit de Cain; 2) că există o știință adevărată a lumii, denumită Scientia Umbrarum, care a fost ascunsă publicului, dar pe care un artist priceput ar trebui să fie capabil s-o ințeleagă; 3) că arhitectura tinde spre eternitate și trebuie să conțină puterile eterne: nu doar altarele și ofrandele, dar și formele templelor pe care le construim trebuie să fie mistice și 4) că suferințele vieții actuale și barbariile omenirii, fatalele dezavantaje cărora toți le suntem supuși și hazardul de a ne afla intr-o eternă neterminare il ghidează pe adevăratul arhitect nu către armonie sau frumusețe rațională, ci către un alt tip de joc. Păi, nu credem noi că bebelușii sunt urmașii iadului și copii ai diavolului, de indată ce sunt incredințați acestei lumi? Declar că-mi construiesc bisericile pe această grămadă de bălegar numită Pământ și cu o ințelegere completă a naturii degenerate. Imi mai rămâne doar atât de adăugat: există o șmecherie de tot hazul! Diavolul a murit! Dac-ar fi adevărat așa ceva, inseamnă că toată viața mi-am purtat-o intr-un costum nepotrivit.
*
Când văzu că fiul ei nu se intorsese acasă până la ora ceaiului, doamna Hill se ingrijoră. Urcă de câteva ori in camera lui și de fiecare dată goliciunea ei o tulbură și mai mult: ridică o carte care fusese lăsată pe un scaun și observă cu câtă atenție iși scrisese numele fiul ei pe pagina de titlu; apoi scrută cu privirile macheta de casă pe care o construise el ― cu fața chiar deasupra labirintului miniatural. In cele din urmă, ieșea din cameră, inchizând ușa cu grijă in urma ei. Cobora incet pe scări și se așeza in fața focului, legănându-se inainte și inapoi și inchipuind-și toate relele pe care le va fi indurat el: il văzu ademenit intr-o mașină de un străin, il văzu izbit de un camion pe stradă, il văzu căzând in Tamisa și purtat departe de curent. Credea insă, la modul instinctiv, că, dacă ea se gândea suficient de mult și de amănunțit la scene de felul acesta, le putea impiedica să devină realitate; anxietatea era, pentru ea, o formă de rugăciune. Apoi rosti numele lui cu voce tare, ca și cum ar fi putut să-l conjure să rămână in viață.
Dar, când auzi clopotul bisericii din Spitalfields bătând ora șapte, iși luă pardesiul și se pregăti să se ducă la poliție: coșmarul de care se temuse mereu iată că devenise realitate. Când ieși in stradă, iși scăpă neatentă pardesiul pe prag, dar se intoarse brusc și intră in magazinul de sub apartamentului ei:
― Tommy n-a venit acasă, l-ai văzut? o intrebă pe fata de indian, subțire și oarecum nervoasă, care stătea in spatele casei de marcat. Băiețelul acela, fiul meu?
Fata scutură din cap, făcând ochii mari la vederea englezoaicei innebunite, care nu intrase niciodată până atunci in magazin.
― Nici un băiat aici, zise ea. Imi pare rău.
Atunci, doamna Hill o luă la fugă pe strada Vulturului și prima persoană pe care o intâlni fu o vecină:
― Tommy a dispărut! țipă ea. Tommy al meu n-a mai venit acasă! ― și plecă mai departe in mare grabă, iar femeia aceea o urmă cât din simpatie, cât din curiozitate.
― Băiatul doamnei Hill a dispărut! ii strigă și ea unei fete care stătea in cadrul unei uși. Nu mai este!
Iar fata, după ce aruncă o privire scurtă in spatele ei, in casă, ieși afară și se luă și ea după alte femei care se alăturaseră procesiunii, urmând-o pe doamna Hill in jos pe Calea Cărămizii:
― Locul ăla! le strigă ea tuturor celor care se țineau după ea. Intotdeauna l-am urât, locul ăla!
Era pe jumătate leșinată și două dintre vecine ei o prinseră din urmă și o ajutară să meargă. Se intoarse o singură dată, ca să arunce o privire sălbatică inspre turnul bisericii, dar se intunecase aproape de tot când grupul de femei se apropie de secția de poliție.
Când se trezi, Thomas nu se mai putea mișca: piciorul ii ințepenise sub el și părea că tot corpul ii ințepenise odată cu el, pentru că până și cea mai ușoară mișcare ii provoca durere. Se uită la peretele din fața lui și observă că intunericul era mai profund unde se fărâmițase piatra și că tot coridorul mirosea de-acum a carton umed ― cam ca macheta pe care o construise el cu mâinile care acum erau atât de albe și reci. Nu voia să vorbească tare, pentru că mama lui ii spusese mereu că era primul semn de nebunie, dar vru să se asigure măcar că mai era incă viu.
*
Am avut atât de multe locuințe, Nat, incât cunosc străzile acestea ca un cerșetor ambulant. M-am născut in acest cuib al morții și al molimei, iar acum, știi cum se zice, m-am invățat cu el. Când am fost, la inceput, cu Sir Christopher, mi-am găsit o locuință pe strada Fenixului, lângă aleea Hogg, aproape de Sfântul Giles și de proprietățile Tottenham; apoi, in vremuri mai recente, am locuit la colțul dintre strada Reginei și strada Tamisei, chiar lângă poșta Blew din Cheapside. (E tot acolo, a zis Nat, foindu-se pe locul său. Am trecut eu pe lângă ea!) In vremurile dinaintea focului cel mare, Nat, majoritatea clădirilor londoneze erau făcute din cherestea tencuită, iar pietrele erau atât de ieftine, incât puteai cumpăra o căruță intreagă plătind numai șase sau șapte penny; dar acum, parc-am fi egipteni, suntem toți in favoarea pietrei. (Nat s-a declarat de acord: Și eu sunt in favoarea pietrei!) Oamenii obișnuiți priveau mirați ritmul extraordinar al construcțiilor și exclamau unii către alții: “Londra este un oraș cu totul nou”; sau “Casa aceea nu era acolo ieri”; sau “Situația străzilor e cu totul schimbată”. (Ii privesc disprețuitor când spun asemenea lucruri, a zisNat). Dar acest oraș-capitală al tuturor relelor lumii incă mai este capitoliul intunericului sau inchisoarea dorințelor omului: in centru, nici acum nu sunt străzi și case corespunzătoare, ci o aglomerare de barăci, care intruna ori se prăbușesc, ori iau foc, cu alei șerpuite, care dau unele intr-altele, cu lacuri de noroi și râulețe de nămol puturos, potrivit pentru crângul afumat al lui Moloh. (Am auzit de acel domn, a zis Nat, tremurând tot). Este adevărat că, in ceea ce numim periferii, există nenumărate șiruri de clădiri: pe vechea mea stradă Vulturul Negru, au fost ridicate case de inchiriat, iar unde stăteau mama și tatăl meu și se holbau fără să ințeleagă la nimicitoarea lor (Moartea! a strigat Nat), camere nou-construite forfotesc de viață acum. Dar ce haos și ce confuzie mai e și acolo: terenurile virane, acoperite cu iarbă, fac loc unor drumuri intortocheate, iar aleile tăcute, unor fabrici care produc fum, iar aceste case noi, de regulă construite de muncitorii londonezi, adesea ard și se prăbușesc (Am văzut una și eu, a zis Nat, am văzut una prăbușindu-se!). Londra crește astfel mult mai monstruoasă, imprăștiată și fără nici o formă: in acest mușuroi al zgomotului și al ignoranței, Nat, suntem legați de lume ca de un hoit insuflețit și, in timp ce traversăm corpul impuțit, strigăm: “Ce mai e nou?” sau “Cât e ceasul?” Și astfel imi petrec zilele, străin de omenire. Nu voi fi un spectator, dar nici n-ai să mă vezi mergând printre ei in lume. (Vă neliniștiți, stăpâne, a zis Nat, apropiindu-se de mine). Și ce mai lume e și asta: a inșelătoriilor și a trocului, a cumpărării și a vânzării, a luatului și a datului cu camătă, a plăților și primirii de plăți; când mă plimb prin mizeria și supușenia străzilor, aud: “Banii o fac pe nevasta bătrână să zbârnâie, banii fac magărița să meargă”. (Nat a adăugat: Ce nu pot face vorbele, face aurul.). Cine e Dumnezeul lor, dacă nu țărâna lucitoare, căreia vin să-i ridice osanale târfele de la Palatul Westminster, târfele de la Charing-cross, târfele de pe Whitehall, târfele de pe intrarea Canalului, târfele de pe malul Tamisei, târfele de pe strada Fleet și târfele de la Bariera Templului; și in urma lor cad in aceeași capcană țesătorii de panglici, fabricanții de șnururi de argint, tapițerii, producătorii de mobilier, barcagiii, birjarii, portarii, tencuitorii, cei care curăță felinarele, servitorii, negustorii, calfele… și vocea mi s-a stins, gâtuită de durerea care mă incerca.
*
Corpul său deveni un tovarăș de drum, care părea mereu pe punctul de a-l părăsi: avea propriile-i dureri, care-l induioșau pe Ned, și propriile-i mișcări, pe care incerca din răsputeri să le urmărească. Invățase de la el cum să-și țină ochii in jos, ațintiți la drumul pe care mergea, in așa fel incât să nu vadă pe nimeni, și cât de important era să nu se uite niciodată inapoi ― deși erau momente in care amintiri ale unei vieți anterioare il umpleau de supărare, și atunci se intindea stătea pe iarbă cu fața in jos, până când mirosul stătut și dulceag al pămâtului il readucea in simțiri. Dar, incetul cu incetul, uitase de unde anume venea, și de ce anume fugea.
La Hartley Row, nu-și găsise nicăieri un loc unde să doarmă și, in timp ce traversa un pod ca să scape de luminile orașului, o mașină cotise brusc tocmai ca să-l ocolească pe el, care căzuse pe spate, lovindu-se de o balustradă de fier, și ar fi căzut de-a berbeleacul in râu, dacă nu și-ar fi regăsit cumva echilibrul. Când praful se mai risipise, Ned se descheiase la pantaloni și, râzând, se pișase chiar acolo, pe marginea drumului. Aventura il inveselise, așa că scosese busola sferică din buzunar și, dintr-un impuls de moment, o aruncă departe de el, după o traiectorie ca un arc de cerc foarte larg; dar, după ce se indepărtase doar câțiva metri in lungul acelui drum, se intorsese pe urmele propriilor săi pași, ca s-o caute.
La Church Oakley, contractase o ușoară febră și, stând el și nădușind intr-un șopron vechi, simțise cum inotau păduchii in căldura neobișnuită a trupului său.
La Blackwater, incercase să intre intr-o cârciumă, dar nu fusese lăsat și intâmpinase tot felul de strigăte și blesteme; o fată ii adusese afară niște pâine și brânză, dar atât de slăbit era, incât vomitase toată mâncarea chiar acolo, in curtea cârciumii.
La Egham, se oprise pe un pod de lemn, uitându-se fix in jos la apa care trecea pe sub el, când auzise o voce in spatele său:
– Un călător, din câte văd. Imi place să văd un călător – la care Ned iși ridicase privirile, alarmat, și văzuse chiar lângă el un bătrânel care ducea o valijoară. Toți suntem călători, iar Dumnezeu este ghidul nostru, continuase bărbatul acela, cu brațele desfăcute și palmele orientate in sus, și, cum zâmbea, Ned ii văzuse dinții falși, vag protuberanți. Așa că, să nu disperăm, să nu disperăm niciodată ― și se uitase gânditor la apa de dedesubt: Nu face așa ceva, prietene. Apoi ingenunchease in drum și-și deschisese valijoara, din care scosese și-i oferise o broșură pe care Ned și-o indesase in buzunar, ca s-o folosească mai târziu ca material de aprins focul. Vei ajunge la destinație, pentru că Dumnezeu te iubește ― și se ridicase cu o grimasă. De dragul tău, El ar putea să oblige soarele să se intoarcă din drum, ba chiar și timpul să-l facă s-o ia inapoi ― și se uitase in jos, la pantalonii săi, de pe care scuturase mizeria, apoi adăugase: Asta, bineințeles, dacă vrea El așa.
Pe urmă, pentru că Ned tot nu spunea nimic, iși intorsese privirile către oraș:
― Vreo șansă de acoperiș deasupra capului acolo, ce zici? ― și pornise mai departe fără să mai aștepte vreun răspuns
Iar Ned o luase și el inainte, trecând prin Bagshot și peste podul Baker, până ce ajunsese in suburbiile orașului.
După câteva zile, ajunsese la Londra, luând-o prin acea Insulă nefericită a Câinilor. Auzise că era un cămin in Spitalfields și, cu toate că nu știa prea bine in ce direcție să meargă, intr-un fel sau altul găsise drumul până acolo: doar mai avea incă bătrâna busolă sferică in buzunar. Și astfel se găsise coborând pe Strada Comercială, și poate că și mormăia ceva in sinea lui, de vreme ce un băiat fugise la vederea lui, vizibil inspăimântat. Iși simțea picioarele ințepenite, și-l dureau tălpile: poate că sperase ca pământul să-l inghită, dar priveliștea bisericii din fața lui il atrăsese, de vreme ce ajunsese să ințeleagă, in cursul peregrinărilor sale, că bisericile oferă protecție pentru bărbații și femeile ca el. Și totuși, de indată ce ajunsese la treptele bisericii și se așezase pe ele, fusese iarăși cuprins de apatie și de o aversiune față de orice acțiune sau decizie. Cu capul plecat, rămăsese uitându-se fix la piatra pe care se oprise cu picioarele, in timp ce clopotul singuratic bătea deasupra lui: oricine ar fi dat peste el din neatenție ar fi crezut că se metamorfozase in piatră, atât de țeapăn stătea.
Dar apoi auzise un fâșâit undeva spre stânga lui și, ridicându-și privirea, văzuse un bărbat și o femeie intinși sub niște copaci. Odată, incercase un câine să se imperecheze cu el pe când trecea peste un câmp; il lovise de câteva ori cu o piatră mare, până când, in cele din urmă, reușise să-l gonească, iar animalul fugise, sângerând și schelălăind. Acum, era din nou cuprins de aceeași ură și striga vorbe de neințeles către cei doi care, văzându-l, se ridicaseră și-l priviseră fix, fără să se ridice insă in picioare.
*
Până deveni conștient de mișcarea din fața lui: se uită speriat in sus și se lipi și mai strâns de peretele bisericii, fiindcă observă un bărbat și o femeie care mergeau pe sub copacii care se scuturau in bătaia vântului din ce in ce mai agitat. Se opriră; bărbatul bău dintr-o sticlă, după care amândoi se lăsară la pământ și se intinseră unul lângă celălalt. Thomas ii privi cu dispreț cum se sărutau, dar, când bărbatul iși puse mâna pe fusta femeii, deveni mai atent. Se ridică ușor din spatele contrafortului, cu gândul de a se intinde la pământ, ca să fie cât mai aproape de ei, și, până să facă el această mișcare, bărbatul ii scosese deja femeii un sân din jacheta din piele de ied și i-l pipăia de zor. Thomas iși ținu respirația și incepu să se legene la pământ, in același ritm ca și mâna bărbatului, care acum pipăia când in sus, când in jos; avea senzația că o piatră mare ii apăsa burta in timp ce stătea lipit de pământ, dar uită de tot disconfortul, când bărbatul iși puse gura la sânul femeii și rămase așa. Thomas iși simți gâtul uscat și inghiți de câteva ori, ca să incerce să-și controleze excitația crescândă; i se părea că-i creșteau membrele, că i se făceau ca de uriaș, plus că era sigur că la un moment dat ceva precis avea să țâșnească din el ― poate c-ar fi vomitat, sau ar fi izbucnit in plâns, așa incât, panicat, se ridică in picioare. Bărbatul ii văzu silueta conturată pe fundalul peretelui de piatră și, apucând sticla care stătea culcată lângă femeie, o aruncă inspre Thomas, care se uita disperat in jur, in timp ce proiectilul descria un arc de cerc in direcția lui. Brusc, o rupse la fugă spre zidul din spate al bisericii, trecând pe lângă intrarea in tunelul părăsit, și se ciocni de un bărbat care probabil că stătuse acolo. Fără să-și ridice privirile spre el, băiatul iși văzu de fuga lui.
Fragment din volumul in pregatire la Editura Leda.