Sylvia Plath a scris o cantitate considerabila de proza. Exista circa saptezeci de povestiri, majoritatea nepublicate. Pe langa fictiune, a scris cu consecventa o forma de jurnal – insemnarile din caiete erau in general autocritici negative sau o modalitate de a se mobiliza ca sa treaca printr-o situatie sau alta. Printre documentele existente la vremea mortii ei, se aflau, de asemenea, manuscrisele a vreo saptesprezece nuvele; printre acestea si unele pe care si-ar fi dorit sa le publice. Volumul de fata, Johnny Panic si Biblia Viselor, cuprinde treisprezece dintre aceste nuvele, alte noua povestiri, impreuna cu cinci din cele mai interesante scrieri publicistice si cateva fragmente din jurnal.
Sylvia Plath respinsese categoric mai multe dintre povestirile de aici, prin urmare sunt publicate impotriva vointei ei. Acest lucru trebuie luat in considerare. Dar, in ciuda slabiciunilor evidente, sunt niste scrieri deosebit de interesante, care merita pastrate, fie si doar ca indicii cu privire la autobiografia ei launtrica. Unele dintre ele demonstreaza, chiar mai clar decat povestirile mai reusite, cat de mult i-a imobilizat fantezia si inventivitatea simpla prezenta obiectiva a lucrurilor si intamplarilor. Pictorita de natura moarta din ea era loiala obiectelor. Faptul direct ucidea orice putere sau inclinatie de a-l rearanja sau de a-l vedea altfel. Aceasta limitare la circumstantele prezente, temnita atat de multor scrieri ale ei in proza, a devenit o parte integranta a soliditatii si adevarului poeziilor pe care le-a scris mai tarziu.
Cutia dorintelor
Agnes Higgins intelegea prea bine cauza expresiei distrate, de beatitudine, de pe chipul sotului ei, Harold, in fata micului dejun cu suc de portocale si oua jumari. — Ei bine, zise Agnes, tragand zgomotos aer pe nas si intinzand gem de prune pe felia de paine prajita, cu miscari vindicative ale cutitului pentru unt, ce-ai visat noaptea trecuta? — Tocmai imi aminteam, zise Harold, continuand sa se uite cu o privire fericita, incetosata direct prin silueta de altfel foarte atragatoare si tangibila a nevestei sale (cu bujori in obraji si bucle blonde, la fel ca totdeauna, in dimineata aceea de inceput de septembrie, in halatul ei de casa cu un imprimeu cu trandafiri), de manuscrisele acelea pe care le discutam cu William Blake. — Dar de unde stiai ca e William Blake? protesta Agnes, incercand cu greutate sa-si ascunda iritarea. Harold paru surprins. — O, dupa fotografiile lui, desigur! Ce putea Agnes sa raspunda la asta? Fumega in tacere, cu cafeaua in fata, luptandu-se cu gelozia stranie care crestea in ea ca un cancer intunecat, malign, inca din noaptea nuntii lor, doar cu trei luni inainte, cand descoperise visele lui Harold. In acea prima noapte a lunii lor de miere, la orele mici ale diminetii, Harold o smulsese dintr-un somn adanc, fara vise, cu o tresarire violenta, convulsiva a intregului brat drept. Speriata pe moment, Agnes il scuturase ca sa-l trezeasca si-l intrebase pe un ton tandru, matern, ce s-a intamplat; se gandea ca poate il chinuia vreun cosmar. Dar nu era cazul lui Harold. — Tocmai incepeam sa interpretez Imperialul, explica el adormit. Probabil ca-mi ridicasem bratul pentru primul acord cand m-ai trezit. La inceputul casatoriei lor, visele intense ale lui Harold o amuzau pe Agnes. Il intreba in fiecare dimineata ce a visat pe parcursul noptii, iar el ii povestea cu tot atata bogatie de detalii ca si cum i-ar fi descris o intamplare reala, importanta. — Eram prezentat unui grup de poeti americani, in Biblioteca Congresului, relata el incantat. William Carlos Williams era acolo, imbracat intr-o haina mare, aspra, si cel care scrie despre Nantucket, si Robinson Jeffers, cu infatisare ca de indian, ca in fotografia din antologie; apoi a sosit Robert Frost, intr-un automobil de lux, si a spus ceva spiritual care m-a facut sa rad. Sau: — Am vazut un desert frumos, in tonuri de rosu si violet, si fiecare bob de nisip era ca un rubin sau un safir emanand lumina. Un leopard alb cu pete aurii statea deasupra unui parau de un albastru intens, cu labele din spate pe un mal, cu cele din fata pe celalalt, si un sir mititel de furnici rosii traversa paraul peste leopard, urcandu-i-se pe coada, apoi trecandu-i peste spate, printre urechi si coborand pe malul celalalt. Visele lui Harold erau adevarate opere de arta – meticuloase. Incontestabil, pentru un contabil atestat cu inclinatii literare pronuntate (in cursa speciala pentru navetisti citea E.T.A. Hoffman, Kafka si almanahul astrologic lunar, in loc de ziarul cotidian), Harold avea o imaginatie uimitor de inspirata si de pitoreasca. Dar, treptat, obiceiul de a-si accepta visele ca si cum ar fi facut cu adevarat parte integranta din viata lui in stare de trezie a inceput s-o enerveze pe Agnes. Se simtea lasata pe dinafara. Era ca si cum Harold si-ar fi petrecut o treime din viata intre celebritati si creaturi fabuloase de legenda, intr-o lume minunata, din care Agnes se vedea permanent exilata, cu exceptia relatarilor la mana a doua. Cu trecerea saptamanilor, Agnes incepu sa mediteze mohorata la acest fapt. Desi refuza sa-i spuna lui Harold, propriile-i vise, cand le avea (lucru care, din pacate, se intampla rareori), o ingrozeau: peisaje intunecoase, posomorate, populate de siluete amenintatoare, imposibil de recunoscut. Nu reusea niciodata sa-si aminteasca amanuntit aceste cosmaruri, le pierdea formele chiar in clipa in care se chinuia sa se trezeasca, pastrand doar senzatia puternica a atmosferei lor inabusitoare, incarcate, ca inainte de furtuna, care o bantuia, apasatoare, pe tot parcursul zilei. Lui Agnes ii era rusine sa-i vorbeasca lui Harold despre aceste scene fragmentare de groaza, temandu-se ca-i vor reflecta deloc magulitor puterea imaginatiei. Visele ei – putine si rare cum erau – sunau atat de prozaic, atat de plictisitor in comparatie cu splendoarea baroca a viselor lui Harold! Cum putea sa-i spuna simplu, de pilda: „Cadeam” sau „Mama murise si eu eram foarte trista” sau „Ceva ma vana si eu nu puteam sa fug”? Agnes isi dadu seama, cu o intepatura de invidie: adevarul adevarat era ca viata ei onirica l-ar fi facut si pe cel mai asiduu psihanalist sa-si inabuse un cascat. Unde sunt, se intreba ea cu nostalgie, vremurile fertile din copilarie, cand credea in zane? Atunci, cel putin, somnul ei nu fusese niciodata lipsit de vise, nici visele ei nu erau plictisitoare si urate. Isi aminti cu melancolie ca, la sapte ani, visase un taram al cutiilor cu dorinte, deasupra norilor, unde cutiile dorintelor cresteau in copaci si semanau foarte mult cu niste rasnite de cafea; luai o cutiuta, invarteai manerul de noua ori in timp ce-ti sopteai dorinta intr-o gaura mica din partea laterala si dorinta se implinea. Alta data visase ca a gasit trei fire de iarba fermecate, crescand langa cutia postala de la capatul strazii ei: firele de iarba sclipeau ca beteala de Craciun, unul rosu, altul albastru si altul argintiu. In alt vis, ea si cu Michael, fratele ei mai mic, stateau in fata casei cu sindrila alba a lui Dody Nelson, imbracati in costume de schi; ea purta manusi de lana in dungi, rosu cu alb, si, dintr-odata, cand a ridicat mana facuta caus, a inceput sa ninga cu guma de mestecat de un albastru turcoaz. Dar cam astea erau visele pe care si le amintea Agnes din vremurile infinit mai creative ale copilariei. La ce varsta o expulzasera acele lumi onirice binevoitoare, colorate? Si de ce? Intre timp, Harold, neobosit, continua sa-si povesteasca visele la micul dejun. O data, intr-o perioada deprimanta din viata lui, cu circumstante sumbre, inainte de a o intalni pe Agnes, Harold visase ca in bucataria lui alerga o vulpe rosie, oribil de arsa, cu blana carbonizata, neagra si mai multe rani care sangerau. Mai tarziu, i s-a confesat el, intr-un moment mai favorabil, la scurt timp dupa casatoria lor, vulpea rosie a reaparut, vindecata in mod miraculos, cu blana sanatoasa, si i-a daruit o calimara cu cerneala permanenta neagra. Harold tinea deosebit de mult la visele lui cu vulpea; acestea se repetau des. La fel si visul cu stiuca uriasa, in mod remarcabil. — Era un iaz, o informa Harold pe Agnes intr-o dimineata inabusitoare de august, unde obisnuiam sa pescuiesc impreuna cu varul meu, Albert; era doldora de stiuci. Ei bine, azi-noapte pescuiam in iazul acela si am prins cea mai mare stiuca din cate-ti poti inchipui – trebuie ca era stra-stra-strabunica tuturor celorlalte; am tras si-am tras si iar am tras, si ea tot nu iesise cu totul din apa. — Odata, contraataca Agnes, mestecandu-si posomorata zaharul in cafea, cand eram mica, am avut un vis despre Superman, in tehnicolor. Era imbracat in albastru, cu o pelerina rosie si par negru, frumos ca un print, iar eu zburam alaturi de el prin aer – simteam suieratul vantului si lacrimile care-mi tasneau din ochi. Zburam peste Alabama; imi dadeam seama ca era Alabama pentru ca terenul arata ca o harta, cu cuvantul „Alabama” scris peste muntii aceia mari, verzi. Harold era vizibil impresionat. — Ce ai visat azi-noapte? o intreba el apoi pe Agnes. Tonul lui era aproape spasit; la drept vorbind, propria viata onirica il preocupa atat de mult, incat, sincer, nu se gandise nicio clipa sa joace rolul ascultatorului si sa o cerceteze pe cea a sotiei lui. Se uita cu un nou interes la chipul ei frumos, framantat: Agnes era, observa el probabil pentru prima oara dupa zilele de inceput ale casniciei lor, o imagine extraordinar de atragatoare la masa micului dejun. Pe moment, intrebarea bine intentionata a lui Harold o lasa pe Agnes perplexa; trecuse de mult de stadiul in care se gandise serios sa ascunda un exemplar al scrierilor lui Freud despre vise in dulapul ei si sa-si intareasca fortele cu o povestioara onirica preluata de acolo, cu care sa-i stirneasca interesul lui Harold in fiecare dimineata. Acum, lasand balta reticentele, se decise, cuprinsa de disperare, sa-si marturiseasca problema. — Nu visez nimic, recunoscu ea pe un ton scazut, tragic. Nu mai visez. Harold era vizibil ingrijorat. — Poate ca pur si simplu nu-ti folosesti destul puterea imaginatiei, o consola el. Ar trebui sa exersezi. Incearca sa inchizi ochii. Agnes inchise ochii. — Ce vezi? intreba Harold, plin de speranta. Agnes intra in panica. Nu vedea nimic. — Nimic, rosti ea cu glasul tremurand. Nimic, in afara de un fel de ceata. — Ei bine, zise Harold vioi, adoptand stilul unui medic ce se confrunta cu o maladie care, desi tulburatoare, nu e neaparat fatala, imagineaza-ti un pocal. — Ce fel de pocal? se ruga Agnes. — Asta depinde de tine. Descrie-l tu. Cu ochii tot inchisi, Agnes se tari innebunita in adancul capului ei. Reusi, cu mare efort, sa invoce un pocal de argint neclar, scanteietor, care plutea undeva, in zonele nebuloase din fundul mintii ei, palpaind de parca s-ar fi putut stinge oricand, ca o lumanare. — E argintiu, zise ea sfidator. Si are doua toarte. — Foarte bine. Acum imagineaza-ti o scena gravata pe el. Agnes plasa cu forta un ren pe pocal, inconjurat de frunze de vita, schitate in contururi sumare pe argint. — E un ren cu o ghirlanda de frunze de vita. — Ce culoare are scena? Agnes isi zise ca Harold dadea dovada de cruzime. — Verde, minti ea, smaltuind la repezeala frunzele de vita. Frunzele de vita sunt verzi. Iar cerul e negru (se simtea aproape mandra de aceasta tusa originala). Si renul e maro-roscat, cu pete albe. — In regula. Acum lustruieste pocalul peste tot, pana luceste puternic. Agnes lustrui pocalul imaginar, simtindu-se ca o impostoare. — Dar e in fundul mintii mele, zise ea plina de indoiala, deschizand ochii. Vad totul departe, in fundul mintii. Acolo iti vezi tu visele? — O, nu, raspunse Harold nedumerit. Imi vad visele proiectate pe pleoape, ca pe un ecran de cinema. Vin pur si simplu; nu trebuie sa fac nimic cu ele. Cum ar fi chiar acum, adauga el inchizand ochii. Vad niste coroane stralucitoare care vin si pleaca, agatate intr-o salcie mare. Agnes cazu intr-o tacere mohorata. — Ai sa fii in regula, incerca Harold, glumet, s-o inveseleasca. Exerseaza doar, in fiecare zi, imaginindu-si tot felul de lucruri, asa cum te-am invatat. Agnes lasa balta subiectul. Cat timp Harold era plecat la serviciu, se apucase subit sa citeasca foarte mult; lectura ii tinea mintea plina de imagini. Apucata de un fel de isterie vorace, parcurse in goana romane, reviste pentru femei, ziare si chiar anecdotele din cartea Bucuria gatitului; citi brosuri de calatorie, buletine informative despre aparatura casnica, Catalogul Sears Roebuck, instructiunile de pe cutiile cu fulgi de sapun, elogiile de pe dosul invelitorilor de discuri – orice, numai sa nu se confrunte cu golul cascat in capul ei, de care Harold o facuse atat de dureros de constienta. Dar imediat ce-si ridica ochii de pe tiparitura pe care-o avea in fata, era ca si cum lumea protectoare ar fi disparut fara urma. Realitatea absolut independenta, neschimbatoare a obiectelor care-o inconjurau incepu s-o deprime. Cu o uimire reverentioasa, dar geloasa, privirea ei inspaimantata, aproape paralizata cerceta covorul oriental, tapetul in albastru de Williamsburg, dragonii poleiti de pe vaza chinezeasca aflata pe placa semineului, modelul cu medalioane in albastru si auriu al canapelei tapitate pe care sedea. Se simtea sugrumata, inabusita de aceste obiecte, a caror existenta solida, pragmatica ameninta cumva cele mai profunde, mai tainice radacini ale propriei sale existente efemere. Harold, stia prea bine, n-ar fi tolerat astfel de prostii vanitoase din partea meselor si scaunelor; daca nu-i placea scena pe care o vedea sau il plictisea, o schimba dupa plac. Ce-ar fi daca, se jelui Agnes, intr-o halucinatie dulce, o caracatita ar veni spre ea alunecand pe podea, cu un model complicat pe piele, in violet si portocaliu – ar binecuvanta-o. Orice, numai sa aiba dovada ca puterile ei imaginative, modelatoare nu erau iremediabil pierdute; ca ochiul ei nu era o simpla lentila fotografica, ce inregistreaza fenomenele din jur si le lasa ca atare. „Un trandafir e un trandafir…” se trezi repetand sec, ca o lamentatie funerara. Intr-o dimineata, in timp ce citea un roman, Agnes isi dadu brusc seama, cu groaza, ca ochii ei parcursesera cinci pagini fara sa absoarba sensul nici unui cuvant macar. Incerca din nou, dar literele se desparteau, zvarcolindu-se pe pagina ca niste mici serpi negri, rauvoitori, intr-un fel de jargon sasaitor, intraductibil. Si atunci Agnes a inceput sa se duca cu regularitate, in fiecare dupa-amiaza, la cinematograful din colt. Nu conta daca vazuse deja filmul, de mai multe ori; caleidoscopul fluid de forme ce se desfasura in fata ochilor ei ii inducea o transa ritmica; vocile, vorbind intr-un cod linistitor, ininteligibil exorcizau tacerile moarte din capul ei. In cele din urma, prin puterea de convingere a multor maguliri si promisiuni, Agnes il convinse pe Harold sa cumpere un televizor, in rate. Era mult mai bine decat la cinema; putea sa bea sherry in timp ce se uita la televizor, in dupa-amiezile lungi. In acele zile din urma, cand il intampina pe Harold la sosirea acestuia acasa, seara, constata cu o anumita satisfactie malitioasa ca fata lui devenea incetosata in fata ochilor ei, asa ca putea sa-i schimbe trasaturile dupa voie. Uneori ii dadea o piele verde ca mazarea, alteori, de culoarea levanticii; uneori un nas grecesc, alteori un cioc de vultur. — Dar imi place sa beau sherry, ii spuse Agnes lui Harold cu incapatanare cand dupa-amiezile ei de baut solitar devenira vizibile chiar si pentru ochii lui indulgenti si o implora sa-si tempereze obiceiul. Ma relaxeaza. Insa paharele de sherry n-o relaxau suficient cit s-o adoarma. In trezia cruda, cu ceata vizionara indusa de sherry risipita, zacea teapana, rasucindu-si degetele ca pe niste gheare peste cearsafuri, mult dupa ce Harold incepea sa respire egal, linistit, in toiul cate unei aventuri rare, minunate. Cuprinsa de o panica inghetata, tot mai rapace, Agnes statea absolut treaza noapte dupa noapte. Mai rau chiar, nu mai simtea oboseala. In cele din urma, capata constiinta sumbra, clara a ceea ce se intampla: cortinele somnului, ale intunericului inviorator, ale uitarii, care delimitau fiecare zi de cea de dinainte si de cea care urma fusesera ridicate, in cazul ei, pe vecie, irevocabil. Intuia perspectiva intolerabila a zilelor si noptilor treze, lipsite de vedere, intinzandu-se in fata ei fara intrerupere, mintea ei condamnata la o pustietate perfecta, fara nici o imagine proprie care sa respinga asaltul zdrobitor al meselor si scaunelor autonome, multumite in suficienta lor, de ele insele. Ar putea, reflecta ea ingretosata, sa traiasca pana la o suta de ani: femeile din familia ei erau toate longevive. Doctorul Marcus, medicul de familie al sotilor Higgins, incerca in stilul lui jovial s-o linisteasca pe Agnes in privinta insomniei de care se plangea: — Doar un pic de tensiune nervoasa, asta-i tot. Ia o capsula din asta seara, o vreme, si vezi cum dormi. Agnes nu-l intreba pe doctorul Marcus daca pastilele ii vor da vise; puse in poseta cutia cu cincizeci de pastile si lua autobuzul spre casa. Doua zile mai tarziu, in ultima vineri din septembrie, cand Harold se intoarse de la serviciu (statuse cu ochii inchisi intreaga ora a drumului cu trenul spre casa, prefacandu-se adormit, dar in realitate calatorind intr-o corabie orientala cu panze de culoarea ciresei pe un rau luminos, cu niste elefanti albi, masivi care se plimbau pe suprafata de cristal a apei, in umbra turlelor maure, confectionate in intregime din sticla multicolora), o gasi pe Agnes intinsa pe canapeaua din sufragerie, imbracata ca o printesa, cu rochia ei de seara preferata in stil princess, din tafta verde-smarald, palida si adorabila ca un crin, cu ochii inchisi, o cutie de medicamente goala si un pahar de apa rasturnat pe covor, langa ea. Trasaturile ei linistite afisau un suras usor, tainic, de triumf, ca si cum ar fi valsat, in sfarsit, intr-o tara indepartata, inaccesibila muritorilor, cu printul brun, cu pelerina rosie al viselor ei de demult. Din volumul in pregatire la Editura Polirom. Traducere de Anacaona Mindrila-Sonetto