“Cei disparuti” este povestea unei tinere canadience si a iubitului ei cambodgian, pe fundalul regimului lui Pol Pot, liderul khmer care a preluat cu fanatism modelul chinez al lui Mao Zedong si a instaurat dictatura. Pe langa povestea de dragoste, cartea pune in joc de fapt descrierea cumplita a realitatii politice din regimul instaurat de cel care a fost supranumit “criminalul secolului”.

Kim Echlin este realizator de documentare, editor si profesor. Lucreaza si calatoreste in Europa, China, Insulele Marshall, Africa si Cambodgia. In prezent scrie si preda in Toronto. Printre cartile sale se numara „Elephant Winter”, „Dagmar’s Daughter” si „Inanna”. In 2005 Echlin a castigat Premiul CBS pentru literatura pentru povestirea sa „I, Witness”, care contine fragmente preluate ulterior in „Cei disparuti”. Una dintre vocile din povestire spune: „Cel mai dificil proces al imaginatiei este sa te vezi pe tine insuti in ceva ce deja exista. Nici un povestitor n-ar putea sa descrie ce-am simtit ascultand povestile oamenilor”.       1. Mau era un barbat maruntel, cu o cicatrice pe obrazul stang. L‑am ales din piata ruseasca, dintr‑o multime de soferi cu ochi rugatori. Majoritatea faceau taximetrie pe biciclete, tuk tuk‑uri, ricse si motorete. Doar cativa aveau masini. Ma inghionteau, incercand sa‑mi atraga atentia, sa ma izoleze de multime. Lumina din ochii lui Mau era ca o impunsatura intr‑o coala neagra. A evaluat si a facut tot felul de calcule. L‑am ales fiindca, atunci cand a facut un pas inainte, ceilalti s‑au retras. I‑am zis c‑ar putea dura mai multe nopti. I‑am spus ca vreau sa merg la toate cluburile de noapte din Phnom Penh. Lumina din ochii lui s‑a strecurat, rasucindu-se, intr-ai mei. Cand i‑am spus ce am de gand, impunsatura s‑a largit si s‑a inchis peste o umbra de compasiune. Apoi mi‑a spus si pretul, unul mare, de altfel, si a adaugat: “Eu te pot ajuta, borng srei“.   Oasele isi croiesc drum spre suprafata. Treizeci de ani au trecut de atunci, de cand m‑am dus in piata din Phnom Penh, dar eu iti aud vocea in continuare. Ne‑am cunoscut in partea veche a Montrealului, in L’air du temps, unde ma duceam sa‑l ascult pe Buddy Guy cantand “I Can’t Quit the Blues”. Aveam saisprezece ani si era noaptea de Halloween. Charlotte si prietenii ei nu purtau costume, eu eram singura care a profitat de ocazie ca sa‑si ascunda varsta reala, punandu‑mi pe ochi o masca rosie, lucioasa, decorata pe la tample cu pene galbene si purpurii. Parul lung si carliontat il purtam desfacut si imi pusesem un pulover negru, crosetat, cea mai larga pereche de jeansi si bocanci. Odata ce‑am trecut de portar, mi‑am smuls masca si am vazut ca ma privesti. Am ales o masa rotunda, aproape de scena din incaperea plina de fum. Pe parcursul primei parti, am rulat tigari si le‑am dat mai departe fetelor de la masa, l‑am ascultat pe Buddy Guy cantandu‑si amarul, cu sprancenele ridicate si cu ochii larg deschisi, cantand “Stone Crazy” si “No Lie”, apoi inchizand ochii pe melodia despre dragostea‑casnica si dragostea‑care‑cerseste, timp in care eu trageam cu ochiul ca sa vad daca te uiti la mine. Nu mi‑am ferit privirea de ochii tai negri ca smoala. Te‑ai ridicat dupa prima parte, ti‑ai saltat scaunul deasupra capului si te‑ai indreptat spre mine prin multime. Erai subtire si zvelt si purtai un tricou alb si jeansi prespalati, aveai parul negru prins in coada la ceafa. Geaca ta de piele era roasa, tenisii ponositi. Te‑ai ferit ca sa‑i faci loc unui chelner cu tava, apoi le‑ai intrebat pe fetele de la masa: “Pot sa stau cu voi? Am venit cu tot cu scaun.” Fetele au schimbat cateva priviri si, cand cineva a spus “Da”, te‑ai strecurat cu scaunul langa mine, cu spatarul sprijinit de masa. Charlotte a spus: “Canti cu cei de la No Exit, te‑am vazut in pub. Cum te cheama?” “Serey.” Ti‑au turnat o bere din halba si ai vorbit cu noi toate pe acelasi ton bland. Ne‑ai intrebat la ce facultate invatam. Cand te‑ai intors spre mine, n‑am putut sa mint si a trebuit sa‑ti spun ca sunt inca eleva la liceu. Charlotte a zis ca ma mediteaza la latina. “O cheama Anne Greves.” M‑ai intrebat: “E grea latina?” O fata de la masa te placea si ti‑a zis: “Si eu studiez latina.” Tu i‑ai raspuns ca esti asistent la universitate si predai mate. Le‑ai spus ca le‑ai mai vazut pe la scoala, doar pe mine nu. Charlotte a zis ca tatal meu e profesor universitar si de asta nu vreau sa fiu vazuta acolo. Ai zambit din nou, aveai un dinte ciobit, crestat ca o semiluna, si ai spus “Misto” cu un accent ciudat, un amestec de franceza din Quebec si de engleza si inca ceva ce n‑am reusit sa identific. Luminile din incapere s‑au stins. Te‑ai aplecat spre mine si mi‑ai soptit ca vrei sa‑mi atingi parul. N‑am spus nici da, nici nu, am simtit doar apasarea palmei tale calde pe ceafa mea. Apoi ti‑ai sprijinit coatele pe spatarul scaunului. Vorbeai cu acel amestec de curiozitate si dezinteres pe care‑l intalnisem la mai multi barbati. Ochii tai straluceau de emotie, privirea ti se plimba de la masa de unde venisesi la scena sau la mine. Voiai sa stii cine se uita la tine. Voiai sa‑l vezi pe Buddy Guy, cornuii si chitarele din fata lui. Voiai sa te uiti la mine.   Mult mai tarziu, mi‑ai spus: “Imi amintesc ca te urmaream in timp ce rulai tigarile alea c‑o singura mana. Cum te miscai neastamparata cand fetele vorbeau. Pareai atat de libera. Imi amintesc de lumina din parul tau”.   Era perioada in care tinerii de peste tot traversau muntii din Afganistan cu autobuze Volkswagen si cantau in ashram‑uri din India. Dar tu nu erai genul hipiot, vestitor al pacii, nici backpacker; baietii expatriati ca tine erau trimisi sa invete in strainatate. Erai plecat de sase ani si te familiarizasesi cu trei limbi straine, ajungand sa stapanesti manierele si particularitatile civilizatiei occidentale. Matematica si muzica rock erau educatia ta. Cunosteai tot felul de oameni sus‑pusi si aveai relatii, iar prietenii tai muzicieni cantau imnuri de protest impotriva razboiului si promovau prin love‑in‑uri (sloganuri hippy – n.t.) dragostea si pacea. Era vremea in care tinerii credeau ca‑n lume nu exista granite, la fel ca in muzica. Privind in urma, toate lucrurile astea par naive. Erai cu cinci ani mai mare decat mine si vorbeai o limba pe care n‑o auzisem niciodata. Si mai era acea senzatie animalica, mirosul gecii tale, tremurul din stomacul meu, vocea lui Buddy Guy si respiratia ta calda pe urechea mea. Multi ani mai tarziu, mi‑ai spus: “Iti mai amintesti ce soc provoca pe vremea aceea imaginea unui tip asiatic, insotit de o fata alba, sau un tip de culoare si o femeie alba, un francez si‑o englezoaica, iti amintesti cum ne prefaceam cu totii ca e totul permis? N‑am avut niciodata curajul sa abordez o fata alba pana in seara aceea, in L’air du temps”.   Buddy Guy a iesit pentru repriza a doua intr‑un sacou verde, pe care l‑a scos in timp ce canta, lovind si tragand de coarde cu mana stanga, in timp ce‑si elibera bratul drept scuturandu‑l, ciupind coardele cu degetele mainii drepte ca sa‑si scuture maneca stanga. Sacoul i‑a alunecat pe podea, si cand ne‑a vazut ca‑i aplaudam ghidusiile, a afisat un ranjet larg. Mama lui murise in acel an si ne‑a spus ca voia sa‑si cumpere o chitara cu buline in amintirea ei, dar nu apucase inca. A cantat acorduri din locuri si vremuri diferite, a cantat la corn si la violoncel, inventand un amestec de gumbo din New Orleans, cate putin din toate, oferind un omagiu lui Muddy, B.B. si Junior. Apoi s‑a pus pe treaba. A cantat un Lord‑have‑mercy‑blues in “One Room Country Shack” si despre dragostea care nu are rabdare in “Just Playing My Axe”, apoi, cu zambetul acela larg si irezistibil, a cantat “Mary Had a Little Lamb”, si dupa aceea despre cum e sa cersesti un banut de la un inger, despre sentimente ciudate, inimi frante si, scuturandu‑si o data capul, despre femei pe care nu le putea multumi, dar noi toti stiam ca el reusea sa multumeasca pe oricine. Iar eu imi doream ca luminile sa nu se mai aprinda niciodata. Mi‑ai cuprins umarul cu bratul tau vanjos, m‑ai tras mai aproape si, pe un ton foarte, foarte bland, m‑ai intrebat: “Pot sa te conduc acasa?”. Pe margine dansau cativa oameni, iar tu m‑ai luat de maini si m‑ai ridicat ca sa dansam si noi. Puteai sa‑ti legeni soldurile, dar iti miscai mainile altfel decat se obisnuia la rock-and-roll sau la blues, iti indoiai gratios incheieturile la sfarsitul fiecarei batai. Charlotte si fetele de la masa se pregateau sa plece, punandu‑si hainele, potrivindu‑si gentile, aruncandu‑si parul lung din gulerele calduroase, asemenea unor camasi ce flutura pe o sfoara intinsa, iar eu mi‑am luat ramas-bun, spunandu‑le: “Ne mai vedem.” Am luat‑o spre nord pe strazi pavate cu piatra cubica, in aerul racoros de toamna. “Vrei sa vezi formatia mea?”, m‑ai intrebat. “Poate”, am spus. “De unde esti?” “Din Cambodgia”. Petrecaretii de Halloween au trecut pe langa noi razand si strigandu‑se in joual (dialect din Quebec),grabindu‑se in intuneric, invaluiti in pelerine negre si ascunsi dupa masti de diavoli si aripi de inger. “Cambodgia?” Mi‑am scos masca si tu ai atins penele, spunand: “Anne Greves, imi place aici. Totul e atat de liber aici.”   Am stiut ce‑o sa se intample de la acea prima plimbare spre casa. In fata apartamentului tatalui meu de pe l’avenue du Parc, m‑am intors spre tine si te‑am tras spre umbra de sub scarile din fier. Ti‑ai lipit buzele de ale mele si‑mi amintesc de ochii tai pe care‑i zaream prin gaurile mastii, de mana ta care-mi mangaia parul. M‑ai tras spre tine si am simtit prima atingere a degetelor tale pe pielea mea. Prin grilajul scarilor, l‑am vazut pe baiatul vecinilor cu cosuletul de Halloween, holbandu‑se la noi din intuneric, mestecand o bomboana cu fructe. I‑am prins privirea si i‑am zis: “Jean Michel, pourquoi tu n’es pas au lit? ” Apoi m‑am uitat la tine si am spus: “O malheureux mortels! O terre déplorable! ” Ai ras si mi‑ai dat drumul, spunand: “Vreau sa ma vada toata lumea!” Si te‑ai prefacut ca vrei sa furi bomboana baiatului. Apoi ne‑am asezat langa el pe scara si tu scos o bucata de sfoara din buzunar cu care i‑ai aratat o scamatorie. Iata‑ne pe toti, un copil, un exilat si o fata‑care‑nu‑era‑inca‑femeie, stand impreuna in intuneric. Iti aud si acum vocea, cantand “I Found a True Love” a lui Buddy Guy si‑mi amintesc cum am stat in noaptea aceea si cum ne‑am uitat la norii care se rostogoleau in fata lunii.   2. Papa era un barbat inalt, vajnic, cu parul bogat si un zambet timid care‑i ascundea firea ambitioasa. Cand eram mica, m‑a dus la o biserica protestanta. Nu cred ca era un om credincios, dar i‑ar fi placut sa fie. Obisnuia sa se strecoare in strana, inchidea ochii, isi inclina capul si isi prindea radacina nasului intre degetul mare si cel mijlociu de la mana dreapta. Vazandu‑l in postura asta evlavioasa, il percepeam ca pe un om vulnerabil, fara masca, un om care incearca sa se apropie de dumnezeul sau. Pe peretele din camera copiilor de la subsol aveam o poza rupta dintr‑o revista, care infatisa un Hristos inalt cu ochi blanzi, stand in fata unui magar si a doua oi, cu bratele cuprinzand doi copii. Acest Hristos era putin garbovit; zambetul lui timid imi amintea de papa. Odata m‑am plans lui papa ca n‑am mama. Mi‑a spus: “Exista lucruri pe care nu le putem schimba. Invatam asta: ca trebuie sa ne trezim in fiecare zi, ca nu trebuie sa ne dam niciodata batuti si ca, pana la urma, ne vom gasi calea.” L‑am ascultat, tanjind totusi dupa putina tandrete. As fi vrut sa‑mi spuna ca ma va ajuta el. Dar n‑a zis nimic de genul asta. Mi‑a spus: “Gandeste‑te ca esti un pustnic, o piatra unica in coroana regelui, piatra filozofala.” “De ce nu pot sa fiu piatra din propria mea coroana?” l‑am intrebat. Atunci a ras, cu rasul lui larg, de danez. Cel mai mult il distram cand ma comportam ca el, cand paream hotarata, incapatanata. Niciodata nu mi‑a fost frica sa ma comport cum voiam, lucru pe care‑l explicam prin moartea timpurie a mamei. Mama fusese studenta lui tata. El era cu cincisprezece ani mai mare, iar eu am fost rodul pasiunii lor din dupa‑amiezile tarzii. Exista ceva in lumina muribunda a dupa‑amiezilor reci din Montreal, care‑i apropie pe straini. Mama a renuntat la facultate ca sa ma creasca pe mine, dar cand aveam doi ani, un camion i‑a strivit masina pe soseaua inghetata. Papa a angajat o menajera originara din Franta, pe nume Berthe Gagnon, ca sa aiba grija de mine. Berthe radea spontan, ma privea cu ochi afectuosi si reusea sa umple absenta mamei. Mi s‑a spus ca in scurt timp, nu mi‑a mai fost dor de ea. In schimb, tatalui meu i‑a fost. Nu era deloc interesat in viata domestica. Berthe era cea care se ducea la sedintele cu parintii, ea ma ducea la repetitii la cor si se uita la meciurile mele. Papa n‑avea timp de joaca. Fusese un copil sarac, silitor si ambitios, singurul fiu al unui pescar danez imigrant care a murit pe mare, pe Grand Banks (platforme subnmarine din Oceanul Atlantic – n.t.), cand papa era doar un copil. Tatalui meu ii placea sa zica: “Razboiul a fost cel care i‑a oferit unui copil sarac ca mine sansa de a invata”. Fabrica unelte si vopseluri si a trebuit sa se milogeasca ca sa fie luat in marina militara, fiindca cei de acasa aveau nevoie de talentul lui. Cand in sfarsit a reusit sa se inroleze, razboiul s‑a terminat. Dar a avut noroc. si‑a dat uniforma cu butoane aurii, frumoase, si cu ancore ridicate in schimbul educatiei pe care a primit-o de la un veteran. A studiat ingineria si s‑a specializat in proteze medicale. Nu mi se parea nimic ciudat in faptul ca nu prea‑l vedeam pe‑acasa. In anii de reabilitare de dupa razboi, nici unul din tatii pe care‑i stiam nu petrecea mult timp in familie. Papa tinea la tabieturile lui, la diminetile petrecute in laborator, cursurile de dupa‑amiaza, cititul de seara. El si mama au apucat sa traiasca impreuna doar doi ani. Mi‑i imaginez ca tineri insuratei, fiecare incercand sa‑i faca pe plac celuilalt. Mi‑o imaginez pe ea seducandu‑l cu tineretea si cu acea stare de joie specifica tineretii. Dupa moartea ei, papa obisnuia sa‑mi citeasca seara cand ajungea acasa mai devreme si, in fiecare vara, ma lua cu el la pescuit timp de o saptamana. Tot el m‑a invatat denumirile tuturor oaselor din corpul uman si eu am invatat sa le recit pe de rost. De la el stiu si conjugarile in latina, amo, amas, amat, dar si Tatal Nostru, pater noster, qui es in caelis. Imi spunea ca latina e indiciul unei minti cultivate. Am invatat rugaciunile, dar n‑am invatat sa ma si rog. Am invatat sa spun “te iubesc” intr‑o limba despre care spunea ca e moarta. Uneori, cand imi citea, se uita la poza alb‑negru a mamei, de pe noptiera. Lumina cade bland pe chipul tinerei care tine in brate un bebelus, pe mine, si privirile ni se intalnesc. Vocea lui papa se stingea, si am invatat destul de repede ca trebuia sa astept linistita pana cand atentia i se muta de la fotografie la pagina abandonata. Cred c‑am inceput sa citesc asa, studiind cuvintele dintr‑o carte deschisa, asteptand ceva care sa umple absenta.     N‑am nici o amintire clara despre mama mea. Exista o poza in care ea si Papa stau in spatele unui om de zapada, undeva la munte. Papa o tine de mijloc si ochii ei rad, buzele ei pline formeaza un zambet larg, de nestavalit. E frig, dar ea nu poarta palarie. Parul lung, desfacut, ii flutura in vant. Am mostenit parul ei carliontat, cu reflexe aurii. Imi amintesc cum stateam culcata pe spate in camera de zi, si de mirosul panzei fierbinti de sub fierul ei de calcat din bucatarie. Si‑mi amintesc de o gaura neagra in pamantul inghetat. Imi amintesc de crinul parfumat din mana mea, de petalele albe ca de ceara, lacrimile Evei, cum le‑a numit cineva. Trebuia sa‑l arunc pe cosciug. Imi amintesc ca ma uitam in jos, speriata de adancimea si de marginile aspre ale gropii din pamant. Un lucru e cert: timpul nu vindeca ranile.   Imi amintesc fragmente, franturi de lumina tremuranda pe un perete, iarna.   Intr‑o seara, cand tata nu era acasa, Berthe m‑a dus s‑o ascult pe Etta James intr‑un club de blues de pe St. Laurent. Mi-a spus: “Nu vreau sa te vada cand intram, dar odata intrate, n‑o sa mai avem probleme, ii cunosc pe le gars (baieti), o sa te lase sa ramai. Alors, mon p’tit chou, o sa te strecuram inauntru cu sacosa mea de cumparaturi.” Am tras caruciorul de cumparaturi cu doua roti, care avea sacul din stofa in carouri atasat da cadrul metalic. La distanta de o cladire de club, m-a ajutat sa ma urc, mi-a pus un prosop de vase pe cap si hurducandu-ma pe doua trepte, m-a ajutat sa ma strecor inauntru. Etta avea o coafura afro cu impletituri blonde, o fata in forma de inima si niste sprancene dese, vopsite in negru, iar cand canta, eram convinsa ca se uita adanc in ochii mei. Canta despre fete oarbe si buzele ei erau triste, dar si viclene. O ascultam stiind ca tipa ca si mine, dintr‑un loc secret, au, au, au, au, si‑i ascultam tradarile recitate‑cantate, cautarile epice ale iubirii, si m‑am afundat in caldura poalei lui Berthe, protejata de bratele ei mirosind a sapun cu rasina de pin. In seara aceea am descoperit motivul pentru care sunetul a aparut pe pamant inainte de apa sau lumina. Berthe fusese foarte tanara cand au trimis‑o sa lucreze ca servitoare la o familie vorbitoare de engleza din Westmount. Se uita la obiectele lor de arta si le asculta muzica, in timp ce facea curat. Mi‑a spus ca pretuise mai mult faptul ca invatase engleza si‑i ascultase pe Ray Charles si pe Robert Johnson, decat putinii bani castigati de la ei. La sfarsitul anilor petrecuti la scoala de Fete a lui Miss Edgar si Miss Cramp, Berthe si cu mine stateam deseori intinse pe podea, uitandu‑ne la pozele de pe copertile discurilor ei, ascultand partile zgariate din bluesurile despre delta raului Mississippi si vocea aceea tanguitoare a lui Etta, adanca precum oceanul, rugandu‑se prin cantec in “Tell Mama” si “Sunday Kind of Love”. Tata a renuntat la serviciile lui Berthe dupa ce am implinit treisprezece ani, spunand ca nu mai am nevoie de ea. Ea anticipase miscarea si m‑a invatat sa gatesc, sa spal si sa‑mi fac singura temele. Dupa ore, lumina stravezie a iernii se dizolva in intunericul timpuriu din apartamentul nostru singuratic. Stateam infofolita intr‑o plapuma mare si citeam sub o lampa cu abajurul ciobit, ca o eclipsa de luna. Incercam sa atrag atentia lui papa lasandu‑mi parul sa creasca valvoi, purtand cei mai stramti jeansi si devenind cea mai desteapta din clasa mea. Mi‑am cumparat o pereche de ochelari de babuta, din aceia cu rame de sarma, care nu‑mi imbunatatea, dar nici nu‑mi deteriora vederea. Ii spuneam ca ma duc la prieteni, dar aterizam prin cluburi de blues pana intr‑o seara cand proprietarul unui club mic si ascuns din nordul orasului m‑a prins cand incercam sa ma strecor inauntru ca s‑o ascult pe Willie Dixon cantand “I Ain’t Superstitious”. Tipul de la usa m‑a dus in biroul directorului, care l‑a sunat pe papa si i‑a spus sa ma ia de acolo. Papa a parcat masina, a trecut pe langa traficanti de droguri, prostituate si fani ai bluesului si a intrat in biroul unde eu studiam fotografiile cu autograf ale muzicienilor, incadrate in rame ieftine, din lemn, de pe peretii directorului. In drum spre casa, i‑am spus tatalui meu ca nu mi se parea drept sa nu ma lase sa intru, ca doar mergeam de ani buni cu metroul si ascultam blues de foarte mult timp. Tata a dat din cap cu o expresie neutra fara sa‑si ia ochii de la drum si a spus: “N‑o sa mai dureze mult.” As fi vrut sa‑mi spuna: “Merg eu cu tine de acum incolo. O sa ascultam muzica impreuna”.   A angajat‑o pe Charlotte, o studenta de‑a lui, ca sa‑mi predea latina, si voia sortii si a tatalui meu a fost ca ei sa‑i placa bluesul, asa ca a inceput sa ma ia cu ea prin cluburi. Eram un perus galben cu verde, scapat din colivie, protejat de cardul vrabiilor furioase. Charlotte si prietenii ei ma inconjurau stand la coada la intrarile in cluburi, ascunzand vietatea periculos de colorata cu care se pricopsisera. si mult timp am crezut ca acesta era un mod satisfacator de a te maturiza.     Din volumul cu acelasi titlu, in pregatire la Editura TREI, colectia Fiction Connection. Traducere din engleza de Gabriella Eftimie.
Subiecte #Cei disparuti#Kim Echlin