AVANPREMIERA / Miss Wyoming

Romanul Miss Wyoming (1999) al lui Douglas Coupland incepe cu un final fericit: fosta regina a frumusetii Susan Colgate si producatorul cazut in dizgratie John Johnson se intalnesc la un restaurant si se indragostesc fulgerator. Apoi Coupland deruleaza caseta si aflam cum a ajuns fiecare sa-si rateze cariera la o varsta atat de frageda. Susan a refuzat un titlu de Miss America, in adolescenta, si-a trait cele cincisprezece minute de celebritate la Hollywood si si-a inscenat moartea. John a dus o viata de excese, iar acum a renuntat la toate posesiunile lumesti si traieste ca un vagabond. La a doua lor intalnire, Susan dispare fara urma, iar cautarea ei va da un nou sens vietii blazate a lui Johnson. Tocmai aceasta cautare a sensului intr-o lume decerebrata il obsedeaza pe Coupland inca de la Generatia X, generatie care acum a mai dospit si a ajuns la voluptatea unor concluzii. Scriitorul inregistreaza zgomotul culturii urbane cu acuratete perfecta si il reda cu nuante de umor ambiental si o sensibilitate pop frenetica, inepuizabila.

Romanul Miss Wyoming va aparea la Editura Humanitas Fiction, in traducerea Alinei Sarbu. Cu doua zile inainte de a implini douazeci si cinci de ani, Susan a luat avionul de la New York, unde se dusese pentru o auditie, ca sa obtina rolul vecinei tacanite in episodul‑pilot al unui serial de comedie. Nu rolul principal, ci rolul vecinei tacanite. Urmatorul pas: roluri materne. Auditia nu mersese prea grozav. Spanielul Prince Charles al producatorului avea diaree, ceea ce facuse ca personalul hotelului sa‑l innebuneasca pe acesta cu telefoane si batai in usa, asta in timp ce Susan incerca, plina de daruire, sa scoata cat mai mult din bancurile rasuflate, gen: „Ce‑ati prefera: cafea, ceai sau persoana mea?”, scrise de absolventi ai Universitatii din California de Sud, hraniti o viata cu sitcomuri jalnice, ca Charles in Charge, plus patru ani boemi, de tigari Gauloises si curiozitati din opera lui Fellini.. Simtindu-se invinsa, Susan luase Zborul 802 de la New York spre Los Angeles, la clasa economic, in timp ce valuri de compatimire, gen „I-o fi ajuns vremea?”, o inundau dinspre ceilalti pasageri, care adulmecara rapid mirosul esecului unei celebritati. Slava Domnului ca existau ritualurile de decolare, care mai reuseau sa le distraga atentia – demonstratia vizand la masurile de siguranta, micul fior de anticipare dinaintea accelerarii si desprinderii de pamant. Siruri de ecrane TV coborara din lacasurile lor din tavan si incepura sa improaste cu reclame la Disney World, Chevrolet Lumina si parfumuri dulcege. Apoi incepu un episod din Cheers. Luminitele care aratau ca toate centurile trebuie sa fie cuplate se stinsera, iar insotitoarele de bord incepura sa le arunce posomorate pasagerilor pachete de migdale uscate. Companiile aeriene nu mai au pic de consideratie pentru mancarea pe care-o servesc, in ziua de azi, se gandi Susan, care fusese candva regina vechilor linii aeriene MGM Grand si zburase intre cele doua coaste ale Americii jucand pocher cu Nick Nolte, facandu‑si pedichiura cu Eartha Kitt si barfind cu Roddy McDowell. Tovarasii ei din Zborul 802 isi sfasiara la unison pungile si se repezira toti odata asupra migdalelor, intregul avion fiind cuprins brusc de frenezia rontaitului, ca si cum ar fi fost plin de lacuste, urmata apoi de mirosul patrunzator al migdalelor zdrobite. Amara‑i caderea omului! Susan statea pe scaunul ei de langa hublou, 58‑A, si se uita, alene, la peisajul de dedesubt. La stanga ei statea un cuplu mai in varsta – el, un inginer de naiba stie ce fel, iar ea, o nevestica de prin anii cincizeci. Domnul Inginer era convins ca zburau in acel moment chiar pe deasupra orasului Jamestown, New York, „locul de nastere al actritei Lucille Ball”, si‑si tot intindea gatul peste Susan, devorand din priviri ceea ce parea a fi doar un alt oras american, care cumpara Tide, manca supa Campbell’s si genera cel putin o crima stranie, complet absurda pe deceniu. Mai tarziu, Susan avea sa cerceteze harta estului Statelor Unite si avea sa‑si dea seama cat de mult se inselase, intr‑adevar, Domnul Inginer, dar la momentul respectiv cascase si ea gura, in speranta prosteasca, dar mai puternica decat ea ca va reusi sa zareasca un punct miscator de par rosu ca focul. Si in punctul asta a explodat motorul – cel din stanga, pe care Susan il vedea perfect din scaunul ei. Ca un bob de porumb pentru floricele – buuub! –, explozia fiind apoi inabusita de fuselaj. Reculul le‑a impins pe stewardese, cu tot cu carucioarele de bauturi, spre mijlocul avionului, in timp ce mastile de oxigen au cazut brusc din tavan, ca limbile unor soparle. Aeronava a inceput sa faca tumbe, iar pasagerii care, la fel ca Susan, nu aveau cuplate centurile de siguranta au inceput sa pluteasca de ziceai ca-s pasari colibri. „Ia uite, plutesc”, isi zise. „Sunt astronaut!”. Totul se intampla prea repede ca sa mai apuce sa‑i fie frica. S‑au auzit niste gemete in timpul caderii, niste injuraturi, dar n-au fost isterii sau alte zgomote. Apoi pilotul a preluat din nou controlul asupra avionului si strunirea lui, ca sa-l repuna pe linia de plutire, a fost perceputa de toti ca o zdrobire de ciment a aeronavei. Mastile de oxigen dansau ca niste lotusi din desenele animate, iar televizoarele au reinceput sa difuzeze Cheers. In urmatoarele doua minute s-a zburat normal. Susan se simtea oarecum usurata in timp ce Domnul Inginer ii povestea in detaliu Doamnei Inginer de ce aparatul continua sa zboare. Si atunci a reinceput coborasul, un coboras la fel de lung ca un cantec difuzat la radio, o plutire libera in jos – lina si fara turbulente. Susan se simtea de parca toti ceilalti ar fi fost furiosi pe ea pentru ca le adusese ghinion – fiindca era celebritatea ofilita de la bord, din cauza careia blestemul tabloidelor se pogorase asupra unui zbor care altfel ar fi fost unul de rutina. Evita sa se uite la ceilalti. Isi fixa centura de siguranta. Se simtea incordata si fragila. „Vasazica, asa se termina totul”, isi zise, „intr‑un accident deasupra orasului natal al lui Lucy, in mijlocul unor secvente dintr‑un serial dat in reluare, bauturi varsate si motoare care gem. Odata ce avionul va lovi pamantul, nu voi mai fi eu insami. O sa continui sa fiu orice o fi dupa.” Simtea o usurare neasteptata ca acel cordon de plastic al identitatilor esuate pe care le insirase una langa alta de‑a lungul vietii ei ajunsese la capat. „Poate c-o sa clipesc si, cand o sa deschid ochii, o sa ma descopar iesind dintr‑un ou, reincarnata ca pasare‑cardinal. Poate c‑o sa‑l intalnesc pe Isus. Dar, orice s‑ar intampla, am scapat! Orice s‑ar intampla, nu va mai trebui sa fiu o ratata sau o marioneta, o fosta glorie pe care oamenii pot s‑o urasca sau s‑o iubeasca, sau s‑o condamne.” Apoi, intr‑un montagne‑rousse care se rotea ametitor, avionul se rupse in doua, ricosa si se izbi de sol. Zgomotul fu atat de puternic, incat coplesi orice alta senzatie. Nalucile se abateau asupra ei una dupa alta, ca niste instantanee – cadavre si glod, si bagaje aruncate spre ea ca dintr‑un aschietor de lemne –, urletele metalului torturat si ale aerului comprimat. Si apoi, tacere. Scaunul ei se opri odata cu o portiune din fuselaj. Inginerul, sotia lui si cele doua scaune ale lor… disparusera. Doar locul ei ramasese, prins de bucata lui de fuselaj, perfect vertical. Ramase nemiscata cam un minut, in timp ce o dara de fum se inalta undeva, departe, in dreapta ei. Simtea mirosul de combustibil. Desfacu centura de siguranta a lui 58‑A cu gingasie si se ridica, privind peste campul de sorg. O sumara examinare a propriului corp ii arata ca n‑avea nici macar o zgarietura, desi era convinsa ca toti ceilalti pasageri erau zdrobiti si fripti, insirati de‑a lungul unei carari de sfaramaturi care se intindea pe aproape un kilometru de‑a lungul campului plantat cu sorg si marginit de un sir de case identice. A existat un scurt interval intre momentul in care avionul ei s‑a prabusit si acela in care oamenii au inceput sa curga ca un suvoi dinspre suburbie spre epava. In acel interval, Susan a avut intregul avion prabusit si toti pasagerii nimiciti numai si numai pentru ea, ca si cum ar fi fost intr‑un muzeu la o ora tarzie sau intr‑o dupa‑amiaza ploioasa de marti. Lesurile din jurul ei pareau sa fi fost expulzate din carcasa avionului si apoi pe campul de sorg printr‑un tub de spray. O gramada de tavite cu mancare pentru cina, acoperite inca de folie de aluminiu si neincalzite, acopereau picioarele unei stewardese. Geamantanele explodasera ca artificiile si se amestecasera cu tarana, radacinile si papadiile, in timp ce cutiile de bauturi racoritoare si sticlele de Courvoisier erau imprastiate peste tot ca niste bile intr-un joc de copii. Susan incerca sa mai gaseasca vreun supravietuitor. Gasi fragmente de membre si capete. Iar fuselajul acoperit de funingine continea o gramada ca de surcele de pasageri morti. Se simtea ca o stafie. Incerca sa-si descopere ramasitele pamantesti acolo, in epava, dar nu reusi. O cuprinse din ce in ce mai tare groaza ca legatura dintre mintea si trupul ei fusese taiata. Primii care-au ajuns au fost adolescentii calare pe biciclete, pe care le tranteau imediat la pamant cand isi incepeau mersul somnambulic imprejurul scenei dezastrului. Pareau atat de tineri si de plini de viata! Susan se apropie de ei si unul tipa: „Hei, madam, ai vazut ce s‑a‑ntamplat? Ai vazut cand s‑a prabusit?”, la care Susan dadu aprobator din cap, intelegand ca pustii habar n‑aveau ca si ea fusese pasager si ca n‑o recunoscusera. Apoi s‑a pierdut in multimea de privitori si camionete, sirene urlatoare si ambulante. Si‑a croit drum si s-a indepartat de busculada, gasind un drum suburban proaspat asfaltat, pe care l-a urmat la inceput ca sa se indeparteze de epava si apoi ca sa se piarda printre faldurile unui cartier de case identice. Supravietuise, iar acum avea nevoie de adapost si liniste. Se uita la numele strazilor: Bryn Mawr Way, Appaloosa Street, Cornflower Road. Dupa o scurta plimbare pe Cornflower, trecand pe langa parcelele recent sapate si copaceii tineri, zari o casa proaspat construita, cu ziare adunate stiva pe veranda. Merse drept spre usa de la intrare, suna la sonerie si simti cum i se relaxeaza umerii cand nu‑i raspunse nimeni. Aruncand o privire inauntru, zari o camera racoroasa, tacuta, mic‑burgheza, care pentru ea era la fel de linistita si primitoare cum trebuie sa fi fost si cripta plina de comori a lui Tutankhamon pentru descoperitorii ei. Se simtea cuprinsa de o pace care-i amintea de perioada cand, copil fiind, calatorea noaptea pe bancheta din spate a Chevrolet‑ului Corvair al familiei, privind in sus, la stele, prin trapa masinii, cel mai stralucitor lucru din lume. Incerca sa deschida usa de la intrare, dar era incuiata. Pe o latura a casei, si usa garajului era incuiata, iar in spate incerca sa clinteasca usa bucatariei. Nici pic de noroc! Cu o piatra de marimea unei piersici, facu o gaura in geam, baga mana si ridica zavorul, apoi intra in bucatarie. Scana repede locul dupa sisteme de alarma – viata la Hollywood o transformase intr‑o adevarata experta in materie —, dar nu descoperi nici unul. O, ce usurare! Si cata liniste! Adulmeca aerul, isi turna un pahar de apa de la robinet si trecu in revista diversele flecustete lipite cu magneti de usa frigiderului: fotografii de familie, doi copii aratosi, un baiat si o fata, poza mamei, care‑i paru lui Susan a fi una dintre acele gospodine din suburbii care-si petrec viata carandu‑si plozii de la o activitate extrascolara la alta, genul pe care-l vezi zambind din revistele pentru femei, indurand nasterea cu acelasi zambet neinfricat si refuzand sa prepare meniuri de picnic care sa nu fie perfect echilibrate caloric. Era si o poza a tatalui, atletic, in sort si tricou de maraton albastre, de nailon, cu fiica lui legata in chingi de spate, pe model tribal. Tot pe frigider era si un calendar, cu insemnari ce-i dadura repejor de stire lui Susan ca „alde Galvin” vor mai sta in Orlando vreo sapte zile. Se uita in frigider si gasi niste morcovi curatati pe care incepu sa‑i rontaie, in timp ce se indrepta spre living, unde se intinse pe o canapea. Latraturile si urletele estompate ale sirenelor ajunsera pana la ea, iar tanara aprinse televizorul. Un elicopter apartinand unei filiale locale a unui post de stiri furniza imagini ale dezastrului. Evenimentele de pe sticla i se pareau mai reale decat propriile experiente. Muncitorii din trupele de interventie, anunta o voce, inca nu localizasera nici un supravietuitor. Numarul mortilor se ridica la 194. Susan absorbi totul. Era inspaimantata de incapacitatea ei de a reactiona in fata acestei catastrofe. Era suficient de matura ca sa fi auzit cum se manifesta socul posttraumatic si stia ca, atunci cand aveau s-o paleasca, simptomele lui aveau sa fie dure si bizare. Se facuse dupa‑amiaza tarziu si razele soarelui erau filtrate de jaluzelele livingului. Susan porni aparatul de aer conditionat, apoi strabatu casa tacuta, oprindu‑se pentru a‑si lipi obrajii de zidul rece al holului de la etaj. Gasi un labirint format din trei dormitoare si doua sali de baie, de o normalitate atat de flagranta, incat se simti de parc-ar fi fost aruncata cu cinci sute de ani in viitor, inauntrul unei diorame care incerca sa recreeze viata unei familii mic‑burgheze din nordul Americii, in a doua jumatate a secolului XX. Sala de baie era incredibil de mare si de curata. Susan isi pregati baia, se dezbraca si intra in cada, scufundandu‑si capul in apa albastra ca topazul, plina de clor, iar cand iesi la suprafata ca sa respire, izbucni in plans. Scapase fara nici o zgaiba – nesfartecata si neinvinetita, ca un mar rosu abia scos din frigiderul supermarketului. Cu pielea umeda, cu genunchii stransi la piept, Susan se gandi la mama ei, Marilyn, si la pasiunea acesteia pentru biletele de loterie: Quick Picks, Shamrock Scratches, 6 din 49. De la o varsta frageda, Susan capatase o neincredere profunda in loterie. Sigur, ea oferea cuiva oportunitatea de a castiga 3,7 milioane de dolari, dar, deschizand usa acestei posibilitati, ea deschidea, de asemenea, si alte usi – unele pe care, probabil, persoana respectiva nu le voia nici macar crapate, usi care aveau sa devina apoi imposibil de inchis. Pentru ca acea persoana se deschidea astfel, in egala masura, posibilitatii de a trai atat un bine catastrofa, cat si un rau de acelasi fel. Fusese oare, asadar, salvarea miraculoasa a lui Susan o rasplata pentru anii in care refuzase sa scrijeleasca biletelele lui Marilyn? Isi dadu cu apa pe fata, stergand urmele lacrimilor. Isi simtea dintii cleiosi, asa ca isi clati gura si-si curata dintii cu limba. Nu se mai simtea de parc‑ar fi fost moarta sau doar o stafie. Pieptul nu-i mai era zguduit de suspine. Cerul se intuneca, iar ea se sterse din cap pana‑n picioare cu prosopul, se imbraca apoi cu halatul de baie al lui Karen Galvin si se intoarse in bucatarie, unde-si incalzi o cutie de supa crema de ciuperci. Odata ce supa fu gata, o duse, impreuna cu o cutie de biscuiti sarati Goldfish, in living, ca sa se poata uita la televizor. Oare vor vedea vecinii luminile si vor banui ca inauntru e un intrus? Alunga repede acest gand. Intregul cartier parea sa fi fost transportat pe calea aerului direct de pe platourile Studiourilor Fox, fiind special amenajat pentru oameni care n-aveau chef sa faca parte dintr‑o comunitate, iar Susan banuia c-ar fi putut chiar s-asculte un album heavy metal cu sonorul dat la maximum si nimanui nu i‑ar fi pasat nici cat negru sub unghie. Echipajele de stiri ale televiziunilor locale erau la datorie, pe teren, si Susan nu se mira deloc atunci cand o poza de‑a ei mai veche, de agentie de stiri, aparu pe ecran, in spatele prezentatorului. Isi aminti ziua in care facuse acea fotografie. Sotul ei, Chris, starul rock, statea in spatele fotografului si macanea. Se bucura nespus ca acum era departe de Chris si de auditii, si de articolele rautacioase ale tabloidelor. Dar, ia stai putin… chiar era asa departe? In Ohio? Sau in Kentucky? Se ridica si verifica plicurile de pe un mic bufet, de langa usa de la intrare. Era in Seneca, Ohio. Buuun! Se intoarse pe canapea ca sa afle mai multe despre presupusa ei moarte, intrebandu‑se cat le va lua autoritatilor sa cerceteze cadavrele si fragmentele dentare, ca sa constate intr-un final ca ea nu se afla la bord. Se intreba daca nu cumva centura de siguranta de la 58‑A, desfacuta, o va da de gol. Adormi apoi pe canapea, trezindu‑se in dimineata urmatoare flamanda si curioasa. Televizorul inca mergea, si, in timp ce schimba canalele, constata intelepciunea axiomei ca ultimul lucru ce se poate invata in viata e efectul pe care-l avem asupra celorlalti. Putu, de asemenea, sa calculeze cu o precizie deprimanta inaltimea reala a treptei pe care reusise sa se cocoate in iadul showbizului: • „…Abandonand o cariera actoriceasca mediocra pentru un rocker depravat.” • „…O fata din provincie cunoaste un succes trecator.” • „…Isteata, dar a facut cateva alegeri gresite.” • „…Sotia care a indurat cu stoicism amantlacurile sotiorului ei rocker.” • „…A avut recent un rolisor cretin intr‑un filmulet cretin.” Pe CNN isi vazu mama si tatal vitreg intervievati pe peluza lor din Cheyenne. Marilyn tinea strans o fotografie inramata a lui Susan, in dreptul stomacului, de parc-ar fi vrut sa ascunda o sarcina. Era o poza de‑a ei din adolescenta, facuta la vreo trei minute dupa ce devenise faimoasa, chiar inainte ca lumea ei sa expandeze ca o nava spatiala explodand intr‑un film. Tatal ei vitreg, Don, avea bratele incrucisate pe piept si era sobru. Amandoi vorbeau despre moartea lui Susan, amandoi spuneau „Fara comentarii” cand erau intrebati daca vor da in judecata compania aeriana. Dupa interviul cu cei doi, a urmat un clip de vreo zece secunde cu Susan in cel mai popular rol al ei, acela al lui Katie, fata cea buna dintr‑un serial longeviv, Meet the Blooms. La finalul clipului, stiristul a adaugat pe un ton grav: „Susan Colgate – regina a frumusetii, copil‑vedeta, nevasta de star rock si fiica devotata. Steaua ei straluceste acum in Ceruri”, la care Susan a tras adanc aer in piept si a spus: — Cah! Fragment din romanul cu acelasi titlu in pregatire la Editura Humanitas Fiction. Traducere de Alina Sarbu.