Caroline Graham s-a nascut in 1931 si este o romanciera
britanica foarte cunoscuta pentru seria politista care il are in
centru pe inspectorul Barnaby, dramatizata pentru televiziune sub
titlul “Midsomer Murders”.
Inainte de ridicarea cortinei
– Nu poti sa-ti tai gâtul fara sa curga sânge.
– Fara discutie. Oamenii se asteapta la asta.
– Nu cred. N-a curs pic de sânge la spectacolul din West
End.
– Ei, Scofield, murmura Esslyn cu dispret. Cât
conventionalism!
Trupa de Teatru de Amatori din Causton (TTAC) facea o pauza in
timpul repetitiilor la Amadeus. Pregatirile pentru spectacol
erau intr-un stadiu destul de avansat. In sfârsit, sotii Venticelli
isi rosteau replicile asa cum trebuie, semineul pentru palatul
Schönbrunn li se promisese pentru weekend, iar Constanze parea sa
fie in cele din urma pe punctul de a invata cel putin una sau doua
replici, desi nu se prea lamurise in ce ordine sa le spuna. Dar
spinoasa problema a felului in care trebuia Salieri sa‑si taie
gâtul ramasese nerezolvata. Tim Young, singurul membru al trupei
care se mai barbierea ca pe vremuri, promisese sa aduca briciul
chiar in seara aceea. Dar deocamdata nici urma de el.
– Poti… ii… poti face rost de ceva, nu? De ceva care sa imite
sângele? tin minte ca la Royal Shakespeare
Company…
– Sigur ca poti face rost de ceva, Deidre, bombani Harold
Winstanley. (Reactiona intotdeauna cu asprime când auzea de RSC.)
Nu cred ca printre cei de fata sunt multi care sa nu stie ca poti
face rost de ceva. Doar ca eu chiar incerc sa fiu putin inventiv…
sa depasesc banala si clasica rutina. Comprenez? Se uita fix
la trupa reunita, invitându-i sa admire rabdarea supraomeneasca de
care dadea dovada in fata unei sugestii atât de stupide. Si vorbind
de rutina – n-ar fi momentul sa ne bem cafeaua?
– A, da, scuza-ma. Deidre Tibbs, care statuse asezata destul
de copilareste pe scena, cu bratele incolacite in jurul genunchilor
imbracati in pantaloni reiati, se ridica in capul oaselor.
– Fuga, atunci.
– Daca pe Scofield il crezi conventional, ce sa mai spunem de
Simon Callow? zise Donald Everard, reluând adjectivul depreciativ
al lui Esslyn.
– Ce sa mai spunem de Simon Callow? tipa fratele lui geaman.
Deidre ii lasa sa-i bârfeasca fericiti pe cei mai buni decât ei si
o lua in sus pe culoarul ce ducea la sala de sedinte. Deidre era
regizor secund. Fusese omul bun la toate la zeci de spectacole pâna
in urma cu câteva saptamâni, când, prinzând curaj de la câteva
pahare de martini, ceruse cu timiditate comitetului sa se gândeasca
la promovarea ei. Spre incântarea ei, acestia votasera pentru,
chiar daca nu in unanimitate. Bucuria insa nu durase prea mult,
caci se parea ca, in situatia din acel moment de la Latimer, rolul
ei urma sa fie acelasi ca pâna atunci. Asta pentru ca Harold nu
admitea nici o remarca (sunt propriile lui cuvinte) referitoare la
regie, iar putinele ei tentative de a face sugestii fusesera fie
ignorate, fie demolate din temelii. Ajunsa in sala de sedinte,
Deidre lua canile de pe etajera si le aseza pe tava cu grija, ca sa
nu se ciocneasca, apoi dadu drumul incet la apa si umplu ceainicul.
Harold, care se autocaracteriza adeseori drept un izvor de idei,
considera ca pâna si cel mai mic zgomot ii poate perturba fluxul
creator.
Bineinteles ca, in sinea ei, Deidre recunostea cu tristete ca
Harold era un regizor foarte bun. Cu douazeci de ani in urma,
inainte sa se stabileasca in micul orasel comercial Causton, jucase
la teatrul din Filey, regizase un intreg sezon estival la Minehead
si jucase in Spider’s Web, in Turneul Number One
(alaturi de distributia originala din West End!). In fata unei
astfel de experiente, nu mai puteai sa comentezi. Unul sau doi
dintre ei incercasera totusi. Mai ales cei nou-veniti, care mai
aveau opinii proprii si nu-si dadusera seama care e ierarhia acolo.
Nu ca ar fi fost multi de felul acesta. Membrii trupei erau extrem
de exigenti. Si Nicholas, care cânta Mozart in timp ce astepta
sobru rezultatele auditiei de la Central School of Speech and
Drama. El comenta uneori. Esslyn nu. El doar asculta cu atentie tot
ce spunea Harold, apoi isi vedea de treaba lui, fara sa iasa in
evidenta. Pentru aceasta intransigenta, Harold se consola tinându-i
strâns in frâu pe toti ceilalti.
Deidre puse in cani niste cafea solubila ieftina si lapte praf
si turna deasupra apa clocotita. Unul sau doua cocoloase mici si
albe iesira la suprafata, iar ea le impinse nervoasa la loc, cu
spatele lingurii, incercând in acelasi timp sa-si aduca aminte cine
vrea cafeaua indulcita si cine e deja destul de dulce. Mai bine iei
zaharul cu tine si intrebi. O lua inapoi pe culoar, atenta,
incercând sa tina bine tava grea. Esslyn ajunsese la Ian
McKellen.
– Deci – desi ratiunea ma sfatuia sa-mi vad de treaba – am
facut efortul sa-l urmaresc cum joaca. Numai fanfaronada de la
inceput pâna la sfârsit.
– Dar, zise Nicholas cu ochii lui cenusii larg deschisi,
credeam ca asta inseamna actoria.
Fratii Everard, lingusitori veninosi ai celui mai bun actor
din trupa, strigara:
– Inteleg exact ce vrea sa spuna Esslyn.
– Si eu. McKellen m-a lasat intotdeauna rece.
Deidre strecura intrebarea despre zahar.
– Doamne, ar fi trebuit sa inveti pâna acum, papusa, zise Rosa
Crawley. Eu vreau doar un morceau. Rostise cuvintele
cu asprime. O juca pe doamna Salieri si nu mai avusese niciodata un
rol atât de modest, dar in Amadeus era singurul rol de
femeie matura disponibil. Evident, rolurile de servitoare si de
persoana in vârsta erau sub standardele ei. Ne-ai tinut treji de-a
lungul atâtor repetitii, continua ea. Nu stiu cum reusesti. Un val
de simpatie se indrepta mecanic catre Deidre, iar Rosa isi retinu
un suspin. Stia ca o adevarata vedeta da dovada de delicatete fata
de actorii din rolurile secundare si de conducerea teatrului. Isi
dorea doar ca Deidre sa fie un pic mai receptiva. Primi cana
ciobita cu un zâmbet radios. Multumesc, draga.
Drept raspuns, Deidre deschise usor gura. Pe bune acum, se
gândi ea, când ai talia cât o balena, chiar si un
morceau e prea mult. Ca s-o enerveze si mai tare, Rosa purta
haina lunga de blana pe care ea (Deidre) o cumparase de la Oxfam
pentru Livada cu visini. Disparuse dupa petrecerea de la
sfârsitul stagiunii si nu mai intrase inapoi in recuzita.
– O, Doamne! exclama Harold, holbându-se in cana albastra
emailata pe care scria H.W. (DIR) cu oja rosie. M-am saturat de
afurisitele astea de cocoloase. Nu poate nimeni sa aduca niste
lapte adevarat? Va rog! Cer prea mult?
Deidre imparti si celelalte cani, apoi zaharul, evitând
privirea lui Harold. Daca vroia lapte adevarat, sa aduca cineva
care are masina. Ea avea si asa destule lucruri de adus la
repetitii.
– Sunt putin ingrijorata de ideea asta cu briciul, zise
Constanze, sotia lui Mozart, revenind la problema in chestiune. Nu
vreau sa-mi ramâna copilul fara tata. Se strâmba cu ochii in cana,
apoi se lasa pe spate, pe genunchii sotului ei. Esslyn zâmbi si se
uita in jur, la ceilalti, ca si cum i-ar fi rugat sa scuze nerozia
sotiei lui. Apoi isi trecu cu blândete unghia degetului aratator
de-a latul gâtului ei, murmurând:
– Din punct de vedere biologic e imposibil, nu?
– Una dintre problemele legate de o mare cantitate de sânge e
curatatul si calcatul camasii lui Esslyn pentru seara urmatoare.
Sper ca avem mai multe, zise Joyce Barnaby, responsabila cu
recuzita, cu prajiturile si cu fondul muzical.
– Molto costoso, draga mea, se plânse Harold. Se pare
ca toti va inchipuiti ca am o fabrica de bani. Inchirierea
costumelor pentru actorii din rolurile principale costa si asa o
avere. A fost foarte dragut din partea lui Peter Shaffer sa puna in
scena zece servitori, toti imbracati in costume de secol
XVIII…
Joyce se afunda impasibila in scaun, ridica fusta crosetata a
Katherinei Cavalieri si relua tivitul. Cel putin o data in timpul
repetitiilor fiecarei piese, Harold se plângea cât de mult
cheltuiesc, dar când aparea câte-o urgenta, intr-un fel sau altul
se gaseau intotdeauna bani. Joyce se intrebase nu o data daca nu
cumva ii scotea din propriul buzunar. Nu parea sa fie bogat (avea o
mica firma de import-export), dar teatrul ii subjugase in asa
masura sufletul, trupul si mintea, incât nici unul dintre ei n-ar
fi fost surprins daca ar fi aflat ca si profiturile firmei mergeau
tot inspre teatru.
– N-o invidiez pe Sarah, stiind cât de grea e fusta aia,
cotcodaci Rosa inspre Joyce. Imi amintesc de când o jucam pe
Ranevskaya –
– Captuseala mea o sa fie gata in curând, Joyce? intreba cea
de-a doua doamna Carmichael, capatând astfel multe priviri
recunoscatoare pentru aceasta intrerupere. Când Rosa incepea sa
vorbeasca despre Ranevskaya, toti incercau sa se faca nevazuti. Sau
despre cum o jucase pe doamna Alving. Sau pe Zâna Carabosse.
– Cum stam cu muzica? intreba Nicholas. Când o s‑o avem?
– Când o sa aiba ziua patruzeci si opt de ore, reintra Harold
in discutie, rapid ca un ogar de curse. Asta daca nu vrei sa te
ocupi tu, zise el luminându-se la fata de absurditatea ideii.
– O.K.
– Ce?
– Nu ma deranjeaza. Stiu toate piesele. E doar o problema de
–
– Nu e “doar o problema de” ceva, Nicholas. Amprenta oricarui
regizor demn de numele lui trebuie sa se regaseasca in toate
aspectele punerii in scena. Din momentul in care incepi sa lasi
câte putin aici, câte putin dincolo, in seama vreunui Tom, Dick sau
Harry care sa faca ce vor, poti foarte bine sa te retragi. Faptul
ca remarca nu fusese considerata nepotrivita de nici unul dintre
cei prezenti era o indicatie asupra statutului lui Harold in cadrul
trupei. Si, decât sa-ti faci griji pentru captuseala, mai bine
ti-ai face pentru replicile tale, Kitty. Vreau sa le stii la
perfectie pâna marti. Pâna la ultima virgula. Ai inteles?
– O sa incerc, Harold. Kitty era un pic peltica. D-urile ei
erau aproape t-uri. Aceasta afectare dragalasa, in combinatie cu
buclele ei blonde, tenul catifelat ca de piersica si buzele
exagerat de bine arcuite, ii dadea un farmec copilaresc, atât de
atragator incât de-abia se observa cât de disonanta e sclipirea
dura a ochilor ei azurii. Când vorbea, pieptul ei voluptuos se
ridica si cobora ceva mai repede, ca pentru a indica o dorinta
crescuta de a‑i multumi pe ceilalti.
Harold o privi cu asprime. Pentru el era intotdeauna o enigma
cum poate cineva din TTAC sa refuze sa-si consacre tot timpul
piesei puse in scena la momentul respectiv, cum poate sa fie
prezent in teatru si sa-i stea gândul la altceva. Avery spusese
odata ca, daca i-ar fi stat in putere, Harold le-ar fi ordonat sa
si viseze la Latimer. Iar dintre toti, Kitty avea destul timp la
dispozitie, se gândi Harold. Se intreba ce-o fi gasind ea de facut
toata ziua, apoi isi dadu seama ca se intrebase cu glas tare. Kitty
isi cobori timid privirea, de parca intrebarea i se parea cam
obraznica.
Deidre incepu sa strânga canile. Unele mai aveau cafea in ele,
dar nimeni nu insista asupra dreptului divin la o ratie intreaga.
Se uita in alta parte când o lua pe-a lui Kitty, caci Esslyn
incetase sa-si mai mângâie sotia pe gât, iar degetele ii
alunecasera pe sub bluza cu siret, jucându-se absente pe acolo. In
fata acestei dovezi de insensibilitate din partea fostului ei sot,
Rosa Crawley se uita si ea in alta parte, inrosindu-se urât.
Nepasator ca intotdeauna la dramele din afara scenei, Harold il
intreba pe designer:
– Unde naiba e Tim?
– Nu stiu.
– Ar trebui sa stii. Tu stai cu el.
– Daca stai cu cineva, nu devii clarvazator, riposta Avery.
L-am lasat completând comanda pentru Faber si spunea ca dureaza
doar jumatate de ora. Asa ca avem aceleasi sanse sa ghicim unde e.
Desi vorbise sigur pe el, Avery era de fapt macinat de temeri si
griji. Nu suporta sa nu stie unde e Tim, ce face si cu cine o face.
Secundele treceau ca anii când nu avea aceasta informatie vitala.
Si nu va asteptati sa stau pâna târziu, adauga el. Am o
daube la cuptor.
– Tocanitele sunt bune daca fierb mult, la foc mic, sugera
costumiera. Din fericire, sotul ei nu era acolo, caci s-ar fi
inecat daca ar fi auzit tonul familiar cu care Joyce, ale carei
dezastre in materie de gatit mergeau din rau in mai rau, revendica
afinitati comune cu un barbat ale carui preparate culinare erau
legendare. Toti membrii trupei facusera tot ce putusera pentru a se
apropia de o posibila invitatie la o cina chez Avery. Cei
care reusisera, mâncasera apoi saptamâni la rând in locuri mai
modeste, retraindu-si triumful si impartasindu-si amintirile putin
câte putin, pentru a dura cât mai mult. Tom Barnaby, inspector in
cadrul Departamentului de Investigatii Criminale din Causton,
asculta cu nostalgie crescânda cum sotia lui il delecta cu astfel
de povesti despre bucataria de mare clasa.
Avery raspunse jucaus:
– Joycey draga, focul trebuie oprit exact la momentul
potrivit. Diferenta dintre o tocanitaminunata, bine legata, cu
toate elementele separate, dar integrate perfect in ansamblu si o
minunata zeama lunga e intr-adevar foarte mica.
– Cam asa se-ntâmpla si cu regia pieselor de teatru, murmura
Nicholas, surâzând subversiv de sarmant inspre regizor. Observând
zâmbetul, dar neintelegând latura lui subversiva, Harold ii
raspunse dând din cap cu afectare.
– Pai… Colin Smy se ridica in picioare si‑si lua o mina de om
serios, ca pentru a-si sublinia atât importanta, cât si diferenta
dintre el si actorii din jur. Unii dintre noi au treaba. Dupa ce
aruncase sageata inveninata, o lasa o clipa sa se infiga,
proptindu‑se, mic si indesat cum era, pe picioarele usor strâmbe.
Purta blugi si camasa in carouri, iar parul aspru si sârmos ii era
tuns scurt. Ici si colo, smocuri de par stateau zburlite, iar
lucrul acesta, combinat cu energia lui debordanta, il facea sa
arate, dupa cum spusese cineva odata, ca un foxterier feroce care
se agita de colo-colo. Disparu apoi in culise, strigând ostentativ
peste umar: Daca e nevoie de mine, ma gasiti in depozitul cu
decoruri. Se intâmpla multe lucruri pe‑acolo, daca intereseaza pe
cineva.
Nimeni nu parea interesat, iar bocanitul ce le ajunse la
urechi in scurt timp ramase dureros de singur. Fara s-o ia nimeni
in seama, Deidre dadu drumul la apa fierbinte si freca cestile,
ciocnindu-le neindemânateca unele de altele si crapându-le si mai
tare. Nu venea nimeni s‑o ajute vreodata, cu exceptia lui David
Smy, care isi astepta adesea tatal pe-acolo, sa-l duca acasa. Stia
ca e vina ei, pentru ca nu pusese piciorul in prag cu mult timp in
urma, iar asta o facea si mai neindemânatica.
– Cred c‑ar trebui sa-i mai dam inca cinci minute lui Tim, si
apoi sa continuam, spuse imparatul Iosif, care statea in
stal.
– Fara indoiala, dar eu nu intentionez sa “continuam” pâna
când nu rezolvam problema asta concreta, zise Esslyn. E foarte usor
sa zici ca lucrurile astea pot fi lasate pâna in ultima
clipa…
– Aproape ultima clipa, murmura Rosa.
– … dar eu sunt cel care se va afla in fata salii. (Parc-am
juca la Barbican, nu altceva, isi zise Nicholas in sinea lui.)
Dumnezeu stie ca o bucata de dimensiunea asta e si asa destul de
infricosatoare. (Atunci de ce v-ati mai inhamat la ea?) Dar pâna la
urma, tentativa de sinucidere a lui Salieri e punctul culminant al
piesei. Nu trebuie sa iasa doar bine, ci admirabil.
Nicholas, care intotdeauna considerase moartea lui
Mozart ca punctul culminant al piesei, intreba:
– De ce nu folositi un aparat de ras electric?
– Pentru numele lui Dumnezeu! Daca acesta e genul de …
– Bine, Esslyn. Calmeaza-te. Harold isi linisti vedeta ursuza.
Zau, Nicholas…
– Imi pare rau, rânji Nicholas. Imi pare rau, Esslyn. A fost
doar o gluma.
– Nereusita ca toate celelalte glume ale tale, Nico, zise
Esslyn cu aroganta. Asta ca sa nu mai spunem de… Isi ingropa buzele
in suvitele aurii ce se incolaceau ca o dantela pe gâtul lui Kitty,
iar sfârsitul propozitiei nu se mai auzi. Dar toata lumea stia ce
ar fi urmat.
Nicholas se facu alb ca varul. Timp de câteva minute nu mai
zise nimic, apoi incepu peste masura de calm si alegându-si cu
grija cuvintele:
– Poate ca voua nu vi se pare, dar ma ingrijoreaza problema
asta. La urma urmei, daca Esslyn nu are suficient timp sa se invete
sa mânuiasca briciul, care e un element vital al piesei, toata
treaba va arata lipsita complet de profesionalism. Urma un zumzet
care crestea in intensitate si toti isi tinura respiratia. Harold
se ridica in picioare si il fixa pe Mozart cu o privire
mânioasa.
– Sa nu mai rostesti cuvintele astea in fata mea, Nicholas,
OK? Nu exista nimic lipsit de profesionalism in productiile
mele.
Aratându-se atât de pornit impotriva acestei calificari,
Harold tainuia o parte de adevar. Toti cei din trupa erau mândri de
standardele lor profesionale, pe care le considerau foarte inalte,
dar de indata ce se auzea vreo critica, se scuzau cu totii ca nu
sunt decât niste amatori, ca mai toti lucreaza cu norma intreaga in
alta parte, si ca e un adevarat miracol ca isi mai gasesc timp
sa-si invete replicile, ca sa nu mai vorbim de timpul pierdut cu
turneele. Acum, ca daduse cu bâta in balta, Nicholas parea uimit de
neindemânarea lui. Dar inainte sa poata deschide gura pentru a face
unele rectificari, usile salii se trântira de perete si Tim Young
isi facu aparitia. Se indrepta grabit spre ei, barbat inalt purtând
un pardesiu Crombie si o palarie Borsalino, cu un mic pachetel in
mâna.
– Scuzati-mi intârzierea.
– Unde ai fost?
– Hârtogaraia aia parea sa nu se mai termine… apoi a inceput
telefonul. Stiti cum e. Tim raspunsese mai degraba grupului decât
direct lui Avery, care apoi il intreba:
– Cine? Cine a sunat?
Tim isi scoase pardesiul si incepu sa desfaca pachetul. Toti
se strânsera in jurul lui. Era impachetat cu foarte mare grija.
Doua straturi de hârtie maro lucioasa, apoi doua dintr‑o tesatura
fina. Intr-un final, briciul iesi la iveala. Tim il deschise si il
puse in palma.
Era un obiect frumos. Mânerul curbat, elegant, din abanos, era
gravat cu urmatoarele: E.V. BAYARS. MASTER CUTLER. (C.A.P.S.) In
jurul acestei marci era gravata o cununa de frunze de acant si
floricele din incrustatii de sidef. Partea cealalta era neteda, cu
exceptia a trei mici nituri. Lama, ascutita pâna la certitudine
letala, scânteia. Esslyn, care nu pierdea din vedere motivul pentru
care briciul fusese adus acolo, exclama:
– Pare ingrozitor de ascutit.
– Asa si trebuie, striga Harold. Veridicitatea e vitala in
teatru.
– Clar, il sustinu Rosa – cam repede, se gândira unii.
– Nu dau o ceapa degerata pe veridicitatea in teatru, intra
Esslyn in discutie, intinzând mâna si luând vioi briciul. Daca tu
crezi ca apropii chestia asta la mai putin de 15 cm de gâtul meu,
te inseli.
– Da’ de mima n-ai auzit niciodata? intreba Harold.
– Ba da, am auzit de mima, replica Esslyn. Dar am mai auzit si
de Jack Spintecatorul, Sweeney Todd si morti accidentale.
– O sa gasesc ceva pâna la repetitia urmatoare, spuse Harold
pentru a-l linisti. Nu-ti face griji. Pentru moment, impacheteaza-l
la loc, Tim. Vreau sa continuam cu Actul Doi. Deidre? Urma o pauza.
Acum unde mai e?
– Cred ca inca mai spala vasele, zise Rosa.
– O, Doamne. As putea spala vasele dupa douazeci de persoane
care au mâncat patru feluri, cât timp spala ea sase cani. Mda… sa
ne intoarcem la oile noastre. Phoebe, mai bine ai continua cu
cartea. Toata lumea se imprastie spre culise si vestiare, cu
exceptia lui Esslyn, care mai ramase, studiind gânditor briciul.
Harold se duse lânga el. Pas de probl’me, zise el. Trebuie
sa te obisnuiesti sa-l mânuiesti, asta e tot. Uite, lasa-ma sa-ti
arat.
Lua frumosul obiect si-l inchise cu grija. Brusc, lama se
deschise, cu un zgomot ascutit. Harold sâsâi scurt, alarmat, iar
Esslyn mai lung, cu satisfactie.
– Nu s-ar zice ca l-ai dresat prea bine, Tim, ii striga
Harold, zâmbindu-i lui Esslyn cu o veselie care semana a mai mult a
incordare. Apoi, puse jos briciul si il lua prieteneste de brat pe
actor. Ia zi, când m-ai vazut tu pe mine ca am o problema de regie
si n‑o pot rezolva? Hâm? In toti anii astia pe care i-am petrecut
impreuna?
Esslyn ii raspunse cu o privire circumspecta, in care se citea
o mare deziluzie.
– Ai incredere in mine, esti pe mâini bune, zise Harold,
rostind cuvintele rar si cu aceeasi intensitate, pentru a-si scoate
in evidenta puterea de convingere. N-ai de ce sa-ti faci
griji.
Din volumul cu acelasi titlu, in pregatire la Editura Vremea,
seria Crimele din Midsommer.