AVANPREMIERA / Povestea lui Edgar Sawtelle

Nascut mut si vorbind doar prin semne, Edgar Sawtelle duce un trai idilic alaturi de parinti la ferma lor din partea cea mai indepartata a nordului Wisconsin-ului. Vreme de mai multe generatii, familia Sawtelle a crescut si a dresat o rasa imaginara de caini de companie intruchipati de Almondine, prietena si aliata de-o viata a lui Edgar. Intoarcerea neasteptata a lui Claude, unchiul lui Edgar din partea tatalui, tulbura insa casa, odinioara pasnica, a familiei Sawtelle. Cand tatal lui Edgar moare pe neasteptate, Claude se implica usor-usor in treburile fermei si reuseste, in acelasi timp, sa castige si dragostea mamei lui Edgar. Cu inima franta si tulburat de tot ce se petrece in jurul lui, Edgar incearca sa demonstreze ca unchiul lui a avut ceva de-a face cu moartea tatalui sau, dar planul lui esueaza in mod spectaculos. Fortat sa plece in salbaticia de dincolo de granitele fermei, Edgar se maturizeaza in aceasta lume ostila in care e nevoit sa se lupte din rasputeri pentru a-si salva viata si pe cea a celor trei caini care il insotesc. David Wroblewski este un povestitor foarte iscusit, iar scenele create de el – viata din padurile salbatice din nord, schimbarea anotimpurilor, descrierea detaliata a unui hambar tipic american, viziunea din timpul unei ploi ca de sfarsit de lume – contribuie la construirea extrem de realista a epopeii acestei familii, in care se exploreaza foarte inteligent limitele limbajului, pentru a se ajunge in final la o carte moderna si, in acelasi timp, clasica. David Wroblewski a crescut in zona rurala a Wisconsinului, nu departe de Rezervatia Nationala de la Chequamegon, unde se petrece actiunea Povestii lui Edgar Sawtelle. Si-a obtinut diploma de master in Arte in cadrul Programului pentru Scriitori Warren Wilson, iar in prezent locuieste in Colorado cu partenera sa, scriitoarea Kimberly McClintock, si cainele lor, Lola. Acesta este primul sau roman. Povestea lui Edgar Sawtelle trateaza intr-o maniera moderna si enigmatica piesa Hamlet de William Shakespeare. Romanul a ocupat locul al doilea in topul Publisher’s Weekly al celor mai bune carti din 2008, a fost New York Times bestseller in 2008, fiind de asemenea recomandat de vedeta de televiziune Oprah Winfrey clubului ei de carte. “Mi-a placut la nebunie Povestea lui Edgar Sawtelle. Am inchis cartea cu regretul acela pe care il simt cititorii dupa ce au trait experienta celor mai bune naratiuni. Te gandesti: s-a sfarsit si nu voi mai avea parte de o carte atat de buna pentru mult, mult timp… In definitiv, asta nu e o carte despre caini sau despre preaiubita America – desi este o capodopera a literaturii americane. Aceasta este o scriitura despre sufletul omenesc si despre misterele care salasluiesc inlauntrul sau, intelese, dar imposibil de exprimat prin cuvinte. Un roman minunat, plin de mister, lung si plin de satisfactii: cititorii care vor citi aceasta carte vor intra pe taramul unei lumi mult mai bogate decat cea reala. Ii invidiez pentru acesta calatorie. Eu nu recitesc prea multe carti, pentru ca viata e prea scurta, dar, cu siguranta, pe aceasta o voi reciti.” (Stephen King) In ploaie Fu udat pana la piele pana sa ajunga la coltul casei. Aceeasi ploaie, care cadea calda pe palmele sale, ii patrunsese prin camasa si prin jeansi, facandu-l sa-i fie frig, dar nu avea nici un rost sa se intoarca pentru a-si lua o haina. Merse catre Chevroletul Impala si-si puse mana pe capota. Motorul era la fel de rece ca o stanca. Pasi pe cocoasa acoperita cu buruieni din centrul aleii, brazdata de-o parte si de alta a sa de dungi noroioase. In lucirea pala a luminii din curte, iarba proaspat inverzita parea de un negru unsuros. Cei doi pini inalti se ridicau spre cer, tremurand, ca niste santinele, cu apa cazand in suvoaie de pe o creanga pe alta. Dar nu vazu nici o caprioara, nici o palpaire de rosu care sa fi semnalat prezenta unei vulpi, nici o stralucire de ochi de raton. Se intoarse si porni spre padocurile parasite, stergandu-si chipul ud cu palma. Dintr-unul din cadrele mici ale usilor aparura capul si umerii unui caine: era Essay, privindu-l cum se apropie, pe jumatate afara, pe jumatate inauntru. Cand Edgar se lasa pe vine si-si baga degetele prin plasa de sarma, cateaua strabatu padocul pana in dreptul lui, inainta in umbra sa si-i linse degetele, clipind pentru a-si feri ochii de ploaie. Pozitia ei trada curiozitate, fara nici o urma de anxietate, anticipatie, dar nu frica. Ce se intampla aici? intreba el prin semne. Unde te-ai duce daca ti-as deschide usa asta? Ce ai urmari? Essay dadu din coada si ii intalni privirea ca si cum i-ar fi intors intrebarile. Edgar se ridica, tinandu-se de scandurile usii. Lemnul cadrului scartai. Se intoarse si privi in urma, ca sa vada ceea ce vazusera si cainii. Reflectorul din curte, cocotat in varful unui par din livada, proiecta un halou galben de lumina. Pamantul se inalta in departare, pe sub copacii din livada, nivelandu-se in apropierea drumului. Casa se afla la marginea zonei respective, luminata de-a lungul partii de langa alee, intunecata spre gradina. Umbrele merilor stateau culcate peste iarba. Padurea aflata de cealalta parte a drumului era o tusa tremuratoare de cenusiu. Sus, in vazduh, picaturile de ploaie coborau in lumina, modelate de vant in forme mladioase care se unduiau peste curte si se pierdeau in noapte. Cand Edgar privi inapoi spre tarc, Essay se retrasese in hambar si un sir de ochi stralucitori il priveau din dreptul usilor batante din stofa. Ocoli laptaria si merse prin conul de lumina de sub reflector, pe langa usile hambarului. Cand ajunse la siloz, incerca sa priveasca peste campul din vest, dar ochii sai erau deja orbiti, iar intunericul incepea la numai cativa metri departare. Isi cufunda privirile in noaptea care invaluia padocurile din spate si nu vazu nimic, doar laterala silozului care inainta lin in intuneric si silueta acoperisului larg. Dupa cateva secunde, se intoarse catre hambar. Si, pentru a doua oara in acea noapte, ceva se misca in fata usii duble. Avu nevoie de un mic ragaz pentru a cortina asta. O mica schimbare in cortina de picaturi aflate in cadere. Ceva din felul in care acestea cadeau. Facu un pas in fata ca sa se uite mai bine, urmarind o singura picatura, in drumul ei prin lumina. Chiar deasupra capului sau, picatura se opri, zabovind tremurator in aer ca o perla transparenta, dupa care incepu sa cada din nou. Se izbi de baltoaca de la picioarele sale. Edgar isi sterse apa de pe fata si privi in sus. O alta picatura ii luase locul, iar apoi cazu si aceea, pentru a fi inlocuita de o alta, apoi de alta. Nimic vizibil nu le sustinea in aer, si totusi, fiecare plutea pentru o fractiune de secunda, dupa care-si continua drumul catre pamant. Privi procesul repetandu-se de zece ori, sau chiar mai mult. Contrar instinctului sau, intinse mana pentru a atinge locul acela, dupa care ezita in ultimul moment. Facu un pas in spate si observa ca acelasi fenomen se intampla, de sus si pana jos, in spatiul din fata lui: sute de picaturi de ploaie – mii – suspendate pentru o fractiune de secunda in lumina aruncata de reflector. I se paru ca zareste ceva, apoi nu mai vazu nimic deslusit. Isi inchise ochii strans. Era ca atunci cand privea livada, incercand sa surprinda un moment singular de nemiscare totala. Cand ii deschise din nou, felul de a vedea picaturile laolalta capatase sens. In loc de picaturi de ploaie, vazu un barbat. Capul, trunchiul lui. Bratele tinute departate de corp. Un trup format de picaturile de ploaie suspendate si inlocuite imediat. Aproape de sol, picioarele siluetei se pierdeau in traiectoriile gri-albastrii ale picaturilor ce ricosau. Cand curtea fu strabatuta de o rafala de vant, forma palpai, iar crengile merilor se rasucira in spatele ei, ca o imagine refractata prin sticla topita. Edgar dadu neincrezator din cap si isi intoarse privirea. O cascada necontenita de picaturi ii lovi bratele, gatul, chipul. Aceeasi briza care daduse luciu siluetei il mangaie si pe el, aducand cu sine un miros ud, ca de mlastina. Era mirosul canisei si al apei in sine. Dintr-odata, simti nevoia sa atinga ceva, ceva prea concret pentru a exista intr-un vis. Merse poticnindu-se catre hambar. Isi trecu palma pe scandurile peretelui. O aschie de lemn ii intra in carne, la baza degetului mare. Durerea fu scurta, arzatoare si, dincolo de orice indoiala, reala. Arunca o privire in jur. Silueta din ploaie se intorsese pentru a-l privi. Isi indrepta din nou atentia spre hambar, examinandu-l minutios, frenetic. Urmari cu varfurile degetelor conturul balamalei din fier ruginit si sparturile neregulate dintre scanduri, unde umbrele erau la fel de taioase precum linia ce impartea fata vizibila si cea invizibila a lunii. Stia ca, daca astepta suficient de mult, avea sa vada lucruri nebunesti – lucruri fantastice, inexplicabile, onirice -, dar, oriunde si-ar fi indreptat privirea, gasea obiectele firesti din realitate. Lemn vopsit. Otel cu suprafata neregulata. Picaturi de apa prabusindu-se, sub imperiul fortei gravitationale, pe fata sa, fiecare cu traiectoria ei atat de dreapta incat parea imobila, micsorandu-se din ce in ce pana cand se izbea de pamant. Isi inchise ochii si isi asculta ritmul respiratiei. Cand se intoarse, ploaia cadea cu aceeasi masura prin lumina. Era singur. Se uita in jur, dupa care zari silueta, aflata langa coltul laptariei. Din clipa in care deprinsese felul de a privi, Edgar n-avea cum sa nu-l mai vada. Silueta schita un gest. Picioarele isi pierdura o secunda conturul prin perdelele de ploaie, dupa care barbatul disparu din campul lui vizual. Cainii incepura sa latre. Edgar il gasi in fata custilor. Toti cainii erau afara, privind inainte, fara sa se teama, glasurile lor tradand incantarea reintalnirii. Cozile li se agitau, incolo si incoace, proiectand jeturi de apa. Silueta se intoarse spre el, iar bratele incepura sa i se miste, in limbajul semnelor. Suvoaie de apa se prabuseau din vazduh. Distanta si forma neclara a siluetei faceau dificila descifrarea gesturilor sale. Edgar facu un pas inainte. Silueta facu din nou semnul. Da drumul unui caine. Edgar clipi, in bataia ploii. De ce? Crezi ca nu sunt adevarat. Deschide un tarc. Edgar se duse la padocul lui Essay. Trase carligul, prinse cu degetele plasa de sarma si deschise usa. Essay iesi imediat din tarc. Cateaua isi lasa botul la pamant in locul in care se aflase mai devreme silueta si intinse o laba peste iarba. Se uita la Edgar, dupa care prin curte. Coada prinse sa i se miste rapid, tradand bucurie. Silueta facu semnul de rechemare, dar Essay pornise deja in fuga. Cand ajunse la el, ii dadu ocol de mai multe ori, imaginea ei contorsionandu-se atunci cand trecea prin spatele lui, dupa care se opri in stanga sa, asezandu-se pe labele din spate. Silueta facu un pas inainte, o lucire a perdelelor de apa, se intoarse si ii facu semn catelei sa se lase la pamant. Essay se intinse in iarba uda imediat. Silueta se apleca si-si trecu palma peste partea laterala a chipului ei. Un val de apa curse pe obrazul ei deja ud, iar cateaua incepu sa gafaie vesela si-si ridica falcile, intr-un zambet de placere, lingand mana siluetei. Limba ii trecu printr-o perdea de apa. Isi inchise gura din reflex, inghiti si incepu din nou sa gafaie. Silueta privi inapoi, spre hambar si dadu cu un semn larg comanda sezi, si, la unison, toti cei sapte caini din spatele lui Edgar se asezara. Apoi le dadu Liber. Unul cate unul, cainii se ridicara in picioare. Intrara cu pasi saltati in hambar. O clipa mai tarziu, usile de stofa se dadura la o parte si in cadrul lor aparura sapte boturi. Vezi? Intr-un final, silueta ii facu semn lui Essay sa se intoarca in crescatorie. Aceasta porni in fuga spre tarcul ei si disparu in hambar. Inainte ca Edgar sa apuce sa puna carligul de la usa ei, Essay se alatura cainilor care ii priveau. El se intoarse din nou spre ploaie. Edgar. Ce… ce cauti aici? Nu ma recunosti? Nu vreau sa spun. Nu sunt sigur. S-ar putea. De cate ori am stat noi aici si am privit casa impreuna? De cate ori am numarat de aici caprioarele de pe camp? De cate ori te-am ridicat inspre crengile copacilor acestora ca sa culegi un mar? Priveste-ma, Edgar! Ce vezi? Nu stiu. Ce vezi? Stiu de ce esti aici. Imi pare foarte rau. Am incercat din rasputeri. Crezi ca ai fi putut sa ma salvezi. Nu mi-a trecut prin cap ce sa fac. Am incercat tot. As fi murit oricum. Nu. Nu le-am putut spune. Ar fi putut sa vina medicii. N-ar fi facut nimic. Dar am fost acolo. Am inrautatit lucrurile! Silueta conturata de ploaie isi lasa capul in jos. Ii despartea o distanta de vreun metru. Dupa o secunda, silueta isi ridica privirea, facu un pas spre el si incepu sa-si ridice bratele, ca si cum ar fi vrut sa-l imbratiseze. Edgar nu se putu stapani. Facu un pas in spate. Imediat, fu inundat de un val de remuscare. Imi pare rau, gesticula el. N-am vrut. Nu ai inteles ce ai vazut in ziua aia. Silueta se intoarse si se pierdu undeva in departare, spre partea din fata a hambarului, dupa care lua coltul catre vechea laptarie. Dupa o clipa de ezitare, Edgar o porni pe urmele lui. Barbatul statea in fata usilor hambarului. Sub lumina reflectorului, semnele erau usor de descifrat. Intra. Acum. Inainte sa se opreasca ploaia. Si ce sa fac? Cauta. Ce? Ce a pierdut. Ceea ce crede ca e pierdut pentru totdeauna. Apoi, silueta se indeparta de usa. Edgar dadu la o parte bara de otel care bloca intrarea si trase zavorul. Inauntru era intuneric, dar uscat, iar incetarea picaturilor de ploaie il lua prin surprindere. Privi afara, prin cadrul usii, dar nu vazu decat ploaia cazand normal. Niciunul dintre caini nu latra, desi cativa stateau in picioare in tarcuri, privind spre el. Impinse usa atelierului si ramase nemiscat, incapabil la inceput sa-i treaca pragul. Baga mana inauntru, apasa pe comutator si trecu in revista incaperea: bancul de lucru in stanga, panoul de depozitare cu carlige, acoperit de diferite unelte, pe peretele de deasupra sa. Menghina deschisa pe jumatate. Cu exceptia dulapurilor cu dosare, abia daca se atinsesera de vreunul din aceste obiecte toata iarna, iar un invelis ca de catifea de praf de fan acoperea bancul. Vizavi de el, scarile de la sura duceau la etaj, iar in fata lor se aflau niste rafturi pline cu cutii de vopsea si creozot, avand etichetele patate de picaturi si de dare colorate. Trase aer in piept si intra. Lua cutiile de vopsea de pe polita si le stivui pe banc. Desi restul atelierului era acoperit de praf, cutiile de vopsea nu erau in aceeasi situatie; erau acoperite numai de un strat subtire de pulbere, ca si cum ar fi fost mutate recent. Cand termina, pe raft nu mai ramasese decat o gramada de pensule si trafalete, stivuite la intamplare intr-o parte a politei, iar el le puse si pe acestea pe banc. Sub rafturi, pe podea, se aflau doua canistre enorme cu resturi metalice pe care tatal sau incercase sa le mute in ziua aceea, pline pana la buza cu suruburi vechi, cuie indoite, piese de masina, fierul fiind ruginit pana capatase o culoare maroniu-inchis, iar otelul, o tenta mohorata de gri. Se lasa pe vine si incerca sa o incline pe cea mai apropiata dintre ele. Dupa a treia sau a patra incercare, manerul sudat de metal se rupse, iar el cazu pe spate. Se intoarse la canistra in patru labe, o lua in brate si o impinse. Recipientul se clatina si cazu, iar el il roti rapid, lasand in urma o dara de resturi metalice. Ingenunche si imprastie bucatile ruginite. A doua canistra isi pierduse de mult manerul. Alta revarsare de resturi. In timp ce facuse toate acestea, ceva ascutit ii taiase buricul degetului. Sangele se amesteca cu rugina de pe mainile sale si incepu sa picure pe podea. Se lasa din nou in genunchi, dar nu avea nici un rost, asa ca se lasa pe spate, pentru a se odihni un rastimp. Sub scarile de la sura, un amestec de maruntisuri fusesera bagate in adancitura unde grinzile scarii se uneau cu pardoseala de beton – o pensula de vopsea, cazuta de mult de pe raft, o carpa mototolita, o cutie plina cu spalatori. Se intoarse grabit. Le arunca una cate una in atelier. O picatura maronie de sange ateriza pe panza de paianjen aflata sub ultima treapta si ramase prinsa acolo, tremurand intunecata in aer. Intinse mana si rupse panza de paianjen. Acolo, langa perete, se afla o seringa de plastic. O ridica, sufla praful de pe ea si o privi in lumina. Pistonul fusese impins cam trei sferturi in jos; dopul dublu, de culoare neagra ajunsese la ultima gradatie de pe corpul seringii. Acul reflecta lumina, intr-o lucire prelunga. O scutura. In interiorul corpului de plastic se zgaltaira doua cristale ca de sticla. Iesi in ploaie cu seringa in mana, fara sa vada nimic, ochii sai fiind obisnuiti cu lumina din hambar. Ploaia se mai domolise, transformandu-se in burnita, iar, la inceput, nu reusi sa distinga forma tatalui sau, asa ca privi panicat imprejur, pana sa-i distinga conturul, exact in aceeasi pozitie unde il lasase Edgar. Picaturile de ploaie devenisera atat de fine, incat silueta lui era abia perceptibila. Edgar ii arata seringa. Era sub scara. Da. Ce inseamna? L-ai vazut folosind asa ceva. Claude? Edgar arunca o privire catre Impala parcata pe alee, apoi catre casa cufundata in intuneric. La fereastra dormitorului sau, i se paru ca zareste stralucirea ochilor lui Almondine. A cerut-o in casatorie. Ea n-o sa accepte. I-a ras in nas. Dar o sa o faca. Atunci cand o sa ramana singura, o sa accepte. Ba nu! Ea… Inainte ca Edgar sa poata protesta din nou, tatal sau isi puse palma pe pieptul lui Edgar. O plescaiala sopocaita pe pielea sa. La inceput, crezuse ca tatal sau voia sa-si puna mana pe el intr-un gest care insemna “stai nemiscat si asculta”, dar apoi isi intinse si cealalta mana, iar Edgar simti cum ceva trece in el, iar tatal sau se misca, de parca ar fi vrut sa cuprinda in palme inima lui Edgar. Era o senzatie atat de ciudata, incat Edgar crezu ca avea sa ii stea inima in loc. Dar tatal sau se multumi sa tina lucrul acela din mainile lui de parca ar fi fost un pui nou-nascut. Pe chipul lui, Edgar zari regret, furie, bucurie, dar, mai mult decat orice, o tristete imposibil de transpus in cuvinte. Orice gand de protest sau de impotrivire ii disparu din minte. Lumea se cufunda in nuante cenusii. Apoi amintirile se revarsara asupra lui Edgar in cascada, ca picaturile de ploaie care cadeau prin silueta tatalui sau; imagini vazute de un prunc, de un copilas, de un adolescent, de un adult. Toate amintirile tatalui sau, revarsate dintr-odata asupra lui. Stand langa un patut, privind un bebelus tacut ale carui maini se miscau peste pieptul lui. Trudy, tanara, razand. Almondine, un pui ud, cu ochii lipiti. Imagini cu un baietel, cu un baietel si mai mic, tinand ceva ridicat in aer; ceva plin de sange. Si zambind. O mie de caini cu ochi rubinii. Si, odata cu aceste imagini, un sentiment de responsabilitate; nevoia de a se interpune intre Claude si restul lumii. Caini luptandu-se. Furtuni inaintand peste camp. Copaci trecand in sir dincolo de fereastra camionetei. Caini: dormind, alergand, bolnavi, bucurosi, murind. Intotdeauna si peste tot, caini. Apoi Claude, iesind din atelier, cautand ceva pe jos. Intuneric. Iar acum, stand in fata lui, un baiat la fel de transparent ca sticla, cu inima batandu-i intre doua maini impreunate. Edgar se lasa in genunchi, icnind. Se apleca in fata si-si goli stomacul intr-o balta de apa de ploaie. Vazu cu coda ochiului seringa in noroi, cu tija acului reflectand lumina. Isi ridica privirea, rasufland greu. Tatal sau era in continuare acolo. Tot ce a vrut, a luat, inca de cand era un copil. O sa le spun politistilor. Nu te vor crede. Edgar incepu sa suspine. Nu esti adevarat. Nu se poate sa fii adevarat. Gaseste… Ce? Opreste-te! N-am putut sa inteleg semnul acela. Tatal sau ii facu semnul din nou, alcatuind cu degetele literele ultimului cuvant. Gaseste H-A-A… Nu putu sa inteleaga. Era H-A-A, iar apoi altceva, urmat de un I cat se poate de clar: H-A-A-inca ceva- I. Tot nu am… Picaturile de ploaie devenisera si mai fine, iar conturul tatalui sau abia daca mai era vizibil. Mainile ii fura spulberate de o pala de vant. Apoi disparu cu totul. Edgar crezu ca disparuse definitiv, dar, cand vantul se potoli, aparu din nou, ingenuncheat in fata lui, cu mainile atat de putin vizibile incat Edgar abia daca le putea deslusi miscarea. Degetul mare dus la frunte. Apoi mana insemnand “eu”, dusa la piept. Sa-ti amintesti de mine. Iar apoi tatal sau intinse mana spre el pentru a doua oara. Edgar isi dadu seama ca ar prefera sa moara decat sa aiba din nou senzatia aceea. Calca impleticit pamantul noroios pana cand isi lipi spinarea de hambar si incepu sa faca frenetic semne in noapte, cu bratele aduse deasupra capului. Nu ma atinge! Nu ma atinge! Nu ma atinge! Dupa asta, totul se linisti pana ce o tacere deplina se asternu. Bufnita deveni atat de fina, incat se lasa pe pamant fara nici o urma de zgomot, in afara de picaturile care se scurgeau de pe stresini. Nu avu puterea de a ridica privirea pana ce nu se opri de tot. De dincolo de o spartura rarefiata a norilor, aparu luna, o secera luminoasa, ca de os, la fel de ascutita ca seringa de langa el. Copacii de la marginea padurii licareau albastriu. Merse de-a lungul aleii si privi catre hambar. Cainii erau in partea din fata a tarcurilor, asezati cu totii pe labele din spate, cu blanile ca mercurul. Boturile lor il urmareau pe masura ce se apropia. Isi plecara fruntile si-si bagara capetele spre abdomen, nemaidorind sa stea afara. Dar nu se miscara. Din momentul in care-si deschideau ochii, cateii erau invatati sa priveasca, sa asculte si sa aiba incredere. Sa gandeasca si sa aleaga. Aceasta era lectia aflata in spatele fiecarui minut de dresaj. Erau invatati ceva aflat dincolo de simpla supunere: si anume ca, prin dresaj, toate lucrurile puteau fi exprimate. Edgar insusi credea asta – credea ca aveau dreptul sa le ceara cainilor anumite lucruri. Dar, cu cat le cereau mai cu asprime, mai cu forta, cu atat trebuiau sa fie mai siguri, pentru ca animalele sa se supuna. Cuprinse de indoieli, fara sa se simta in largul lor, speriate: aveau sa se supuna. Sirul de caini astepta ca el sa le dea semnul de Liber. Norii se sparsera, se unira si se inchisera in jurul lunii.

Din volumul cu acelasi tiltu, in pregatire la Editura RAO. Traducere de Oana Barbelian, Andreea Seler.