Amos Oz (n. 1939) este cel mai important prozator si eseist israelian. S-a nascut la Ierusalim, parintii sai fiind originari din Polonia si Rusia. La cincisprezece ani se stabileste in kibbutzul Hulda, unde o cunoaste pe viitoarea sa sotie. Dupa absolvirea Facultatii de Filozofie a Universitatii Ebraice din Ierusalim revine in kibbutz, unde practica agricultura si preda la liceul local pana in 1986, cand se muta cu familia in orasul Arad, de pe tarmul Marii Moarte. Primul sau volum de povestiri, “Acolo unde urla sacalii”, apare in 1965, fiind urmat de romanul “Altundeva poate” (1966). In 1967 lupta in Razboiul de sase Zile, iar in 1973 participa la Razboiul de Yom Kippur. Dupa succesul rasunator al romanului “Sotul meu, Michael” (1968), scriitorul continua sa publice carti de fictiune: “Pacea perfecta” (1982), “Cutia neagra” (1987), distins cu premiul Femina Étranger, “Sa cunosti o femeie” (1989), “Fima” (1991), “Sa nu pronunti: noapte” (1994), “Pantera din subteran”e (1995), “Aceeasi mare” (1999), “Poveste despre dragoste si intuneric” (2002; Humanitas Fiction, 2008), “In inima padurii: o poveste” (2005). In 2007 ii apare romanul “Rime pentru viata si moarte”, o meditatie despre conditia scriitorului si relatia lui cu lumea, care a fost tradus pana in prezent in treisprezece limbi. Amos Oz este autorul mai multor volume de povestiri si de eseuri literare si politice, dintre care amintim “Cum sa lecuiesti un fanatic”, aparut la Editura Humanitas in 2007. In 2009 publica volumul “Tmunot MiHaiei HaKfar” (“Scene din viata la tara”). Printre numeroasele distinctii primite de autor se numara: Premiul Pacii (Germania, 1992), Premiul Israel pentru Literatura (1998), Marele Premiu Ovidius (Romania, 2004), Premiul Catalonia pentru Literatura (2004), Premiul Grinzane Cavour (Italia, 2007) si Premiul Heinrich Heine (Germania, 2008).
“Sa nu pronunti: noapte” va aparea la Editura Humanitas Fiction, in traducerea Marlenei Braester.
Seara la sapte sta pe balconul apartamentului sau de la etajul al treilea, se uita cum dispare lumina zilei si asteapta: ce promite ultima raza de lumina si ce va putea implini.
In fata lui, o curte goala cu o parcela de iarba, oleandri, o banca si un chiosc cu un aer parasit pe care il formeaza crengile de bougainviltaea. Curtea e marginita de un zid de piatra pe care se contureaza urma unei deschizaturi astupate cu straturi de pietre. Pietrele care astupa deschizatura sunt mai noi, deschise la culoare, acum i se pare ca nu sunt la fel de grele ca pietrele mai vechi. In spatele zidului se inalta doi chiparosi. Acum, in lumina serii, culoarea chiparosilor e neagra, nu verde. Mai departe se intind niste coline golase: acolo e desertul. Si tot acolo se ridica uneori cate un vartej cenusiu, care vibreaza o clipa, se rasuceste violent, se lasa dus, se potoleste. si reapare in alt loc.
Cerul devine din ce in ce mai cenusiu. Nori calmi, unul dintre ei trimite un reflex slab al amurgului. Asfintitul soarelui nu ajunge pana la balconul acesta. Pe zidul de piatra unde se termina curtea – o pasare ciripeste plina de insufletire, ca si cum ar fi primit chiar acum o veste pe care nu poate sa nu o impartaseasca. Dar tu?
Se lasa noaptea Se aprind luminile oraselului, pe strazi si la ferestrele caselor, intre un intuneric si altul. Vantul se inteteste si aduce cu el miros de lemne arse si praf. Lumina lunii asterne o masca a mortii peste colinele din apropiere, care parca nu mai sunt coline, ci niste sunete joase. Pentru el, locul acesta este capatul lumii. Nu e rau la capatul lumii: a facut deja ceea ce a putut face, si de acum inainte asteapta.
Paraseste balconul, intra inauntru, se asaza, cu picioarele desculte, pe masa din salon, cu mainile atarnand greoaie de o parte si de alta a fotoliului, atrase parca de racoarea podelei. Nu deschide nici televizorul si nici lumina nu o aprinde. O masina coboara panta strazii intr-un fosnet de cauciucuri. Niste caini latra dupa ea. Si cineva canta la flaut, nu o melodie intreaga, ci game simple care se repeta urcand si coborand, aparent fara nici o modificare. Sunetele acestea i se par frumoase. In inima cladirii se aude liftul care depaseste etajul sau fara sa opreasca. La radio, intr-un apartament vecin, o crainica vorbeste parca intr-o limba straina, dar acum nu mai e sigur nici de lucrul acesta. Pe scari, o voce de barbat spune hotarat: in nici un caz. Altcineva raspunde: daca nu, nu, nu te duce, alta data.
Cand, pentru o clipa, zumzetul pe care il face motorul frigiderului se opreste, se aud dinspre vale greieri care parca strapung tacerea. Un vant usor patrunde, agita perdelele, face sa fosneasca ziarul de pe raft, ca o respiratie care umple camera, face sa tremure frunzele plantei din ghiveci, iese prin fereastra cealalta si se intoarce in desert. Pentru o clipa isi strange umerii in maini ca intr-o imbratisare. Placerea aceasta ii aminteste gustul serilor de vara intr-un oras adevarat, poate Copenhaga, unde a petrecut candva doua zile. Acolo noaptea nu se napusteste, ci tatoneaza locul incet. Valul inserarii se lasa acolo atat de incet – timp de trei sau patru ore – incat seara parea ca vrea sa atinga zorii zilei. Se auzeau sunete de clopote de tot felul, unul dintre ele scotea sunete ragusite, asemanatoare cu o tuse. O ploaie molcoma unea cerul acela al inserarii cu apele stramtorii si ale canalelor. Prin ploaie strabatea un tramvai luminat, gol, i s-a parut ca vede o casierita tanara care se apleca sa vorbeasca cu soferul, sprijinindu-si degetele mainii pe mana lui, a trecut, si iarasi ploaia subtire, de parca lumina serii nu ar fi traversat-o, ci ar fi izbucnit din ea, iar picaturile se intalnesc cu stropii unei fantani arteziene dintr-o piata marginasa. Acolo apa molcoma e luminata dinauntru toata noaptea. Un betiv zdrentaros, in varsta, motaia pe un parapet, cu capul acoperit de peri aspri carunti ingropat adanc in piept, cu picioarele incaltate cu pantofi, dar fara sosete, scufundate in apa fantanii. Imobil.
Dar cat o fi ceasul acum?
Se apleaca prin intuneric sa se uite la ceas, vede acele fosforescente si uita ce se intrebase. Poate asa incepe procesul de decadere lenta de la durere spre tristete. Cainii se pornesc din nou sa latre, salbatic de data aceasta, furiosi, latra prin curti si pe terenurile virane si iata si dinspre vale, iar mai incolo, din intunericul indepartat, dinspre coline, cainii ciobanesti ai beduinilor si cainii parasiti poate ca au dat de urma unei vulpi, iata un latrat se ingroasa intr-un urlet, un altul ii raspunde, ascutit, disperat, pierdut parca pentru totdeauna. Asa e desertul intr-o noapte de vara: antic. Indiferent. Sticlos. Nici mort, nici viu. Prezent.
Priveste colinele dinauntru, prin glasvandul balconului, dincolo de zidul de piatra ce margineste curtea. Se simte indatorat si nu intelege exact pentru ce, poate fata de coline. Are saizeci de ani; solid, cu o fata lata, lipsita oarecum de finete, o fata galica taraneasca, cu o expresie banuitoare sau de indoiala sub care se ascunde o umbra de malitie. Are parul carunt tuns aproape pana la radacina si o mustata autoritara, care incepe sa incarunteasca. Cand e in incapere, in orice incapere, da impresia ca ocupa mai mult loc decat corpul sau poate ocupa cu adevarat. Tine aproape intotdeauna ochiul stang mai inchis, parand nu ca ar face cu ochiul, ci ca observa concentrat vreun gandac sau vreun obiect minuscul. Treaz si destins, sta in fotoliu ca dupa un somn adanc. Legatura tacuta a desertului cu intunericul il face sa se simta multumit. Lumea e ocupata in seara aceasta cu distractii, treburi, regrete. In ce il priveste, el e multumit de clipa aceasta, care nu i se pare goala. Desertul i se potriveste acum, iar lumina lunii isi are rostul ei. Pe fereastra din fata lui trei sau patru stele arunca o lumina intepatoare pe deasupra colinelor. Cu voce joasa pronunta: Se poate respira.
Doar pe seara se poate respira putin, cand caldura se potoleste. A mai trecut inca o zi nebuna. Sunt incontinuu intr-o goana contra timpului. De la opt dimineata pana la doua fara un sfert – la liceu, doua ore de literatura, doua ore de pregatire pentru bacalaureat si inca o ora cu elevii imigranti din Rusia carora nu le sta mintea la disparitia credintei in poezia lui Bialik. “Frumusetea” clasei pe care o cheama Ina sau Nina a spus despre Bialik: cuvintele lui sunt biblice, felul de a simti l-a luat de la Lermontov, poezia, anacronica. Si a declamat doua versuri in ruseste, poate ca sa-mi dea exemplu ce inseamna poezia dupa gustul ei. Am linistit-o. Desi ma cam saturasem si eu si cu greu m-am stapanit sa nu spun ca, daca divinitatea s-a indepartat de noi, din partea mea poate sa ramana acolo unde este.
In ora mea libera, de la unsprezece si un sfert, m-am instalat langa climatizor in sala de lectura ca sa pregatesc lectia urmatoare, dar am fost chemata imediat la directorul adjunct pentru a rezolva un litigiu cu una dintre profesoarele mai tinere care fusese jignita de alta cu mai multa vechime. Am fost de acord partial cu amandoua si am sugerat ca totul sa fie trecut cu vederea si dat uitarii. Curios cum banalitati de genul acesta, si in special cuvantul a ierta, folosite la momentul potrivit si sustinand ambele parti, reusesc sa stoarca cateva lacrimi si contribuie la reinstalarea calmului. Lucruri asa de marunte il usureaza pe cel care a avut de suferit, poate tocmai pentru ca lucruri la fel de marunte l-au facut sa sufere.
In loc de masa de pranz am mancat din mers un falafelca sa nu intarzii la intalnirea fixata la ora doua si un sfert la Casa Sindicatelor. Ne-am dus acolo cu scopul de a obtine sprijin in favoarea ideii cu “caminul”. Piata de langa semafor era goala si uscata de arsita. In mijlocul unui strat uscat de rozmarin statea un imigrant grasuliu, in varsta, purtand ochelari si o basca neagra din lana, sprijinindu-se intr-o sapa, imobil ca si cum ar fi lesinat stand in picioare. Deasupra lui chiar si soarele parea lesinat intr-un nor arzator. La ora patru, cu o intarziere de o ora, a sosit de la Tel Aviv avocatul lui Avram Orvieto, Ron Arbel, cu aerul unui copil dulce si alintat pe care mama l-a obligat sa se deghizeze in om de afaceri. Ne-am asezat impreuna la cafeneaua California si am ascultat o explicatie incalcita in legatura cu aspectul banesc. La cinci fara un sfert l-am condus sa-l cunoasca pe contabilul primariei, transpiratia devenise deja lipicioasa, iar subsuorile emanau un miros acrisor ca mirosul unei femei straine, iar de acolo la biroul de intermediari al lui Muki, care promisese ca va pregati o dare de seama, insa nu pregatise, si in schimb a vorbit o jumatate de ora despre el insusi si despre ceea ce guvernul acesta nu poate sa inteleaga. Pe camasa, de-a latul, avea imprimat numele unei formatii noi de rock: Lacrima Diavolului. Apoi, la centrul pedagogic si la farmacia de langa semafor, dupa care am reusit sa ajung si la supermarket cu mai putin de un sfert de ora inainte de inchidere, si sa scot bani de la distribuitorul automat si fierul de calcat de la reparat. Era deja intuneric cand am ajuns acasa, extenuata de caldura si de alergaturi, si l-am gasit in fotoliul din salon, tacut, in intuneric. Greva pasiva, din nou, ca sa nu uit cumva ca toata agitatia mea e pe seama singuratatii lui. Ritualul acesta are reguli mai mult sau mai putin fixe: in principiu, eu sunt cea vinovata de faptul ca intre noi e o diferenta de cincisprezece ani. El, in principiu, este cel care iarta pentru ca este un om intelegator.
Cina a pregatit-o el: Esti obosita, Noa, stai jos, uita-te la stiri. A pregatit o omleta cu ceapa, o salata de legume aranjata geometric, a taiat paine neagra si a servit-o pe o tava din lemn, cu branzeturi, felii de ridiche taiate in forma unor boboci de trandafir. Astepta complimente ca si cum ar fi fost contele Tolstoi care a avut si de data aceasta bunavointa sa aprinda el insusi focul in coliba servitorilor.
Dupa stiri a fiert aga si a facut ceai de plante pentru amandoi, mi-a pus o perna sub cap si una la picioare si a pus un disc. Schubert “Tanara fata si moartea”. Dar cand am tras telefonul langa mine si am format numarul lui Muki Peleg ca sa-l intreb daca darea de seama era deja batuta la masina, si i-am telefonat apoi lui Ludomir si apoi Lindei ca sa verific ceva in legatura cu autorizatia, generozitatea i-a secat dintr-o data si s-a ridicat, a strans si a spalat vasele si s-a dus in liniste in camera lui inchizand usa, ca si cum ar fi riscat ca eu sa-l urmaresc pana acolo. Fara acest spectacol demonstrativ, as fi facut poate un dus si m-as fi dus la el, i-as fi povestit ce s-a intamplat, m-as fi sfatuit cu el, dar de fapt nu sunt sigura. Nu e usor nici cand vorbeste cu mine, stiind exact ce e gresit in proiectul nostru si ce nu ar fi trebuit sa spun si cui, dar e si mai greu cand tace si asculta straduindu-se sa nu piarda firul, ca un unchi rabdator care a hotarat sa-si sacrifice cateva minute pretioase ca sa afle din gura fetitei ce a speriat-o pe papusa ei.
La zece si un sfert, dupa ce am facut dus cu apa rece si calda, am cazut moarta de oboseala pe pat, dar am incercat sa ma concentrez putin citind dintr-o carte despre caracteristicile intoxicarii cu droguri, in timp ce din camera lui razbatea pana la mine programul international de la BBC. In ultimul timp, ca si Menahem Begin in anii de izolare voita, se cupleaza in fiecare noapte la reteaua programelor de la Londra Asteapta oare vreo stire care aici ni se ascunde? Sau cauta vreun alt sens? Sau isi vorbeste lui insusi cu ajutorul lor? Poate incearca pur si simplu sa adoarma. Insomniile lui mi se strecoara in somn si imi sting si putinele visuri pe care le-as fi putut avea
Tarziu, epuizata – si ochelarii si lumina si cartea erau departe – i-am descifrat ca sub apa pasii pe hol, descult, pe varful picioarelor ca sa nu deranjeze, apoi frigiderul deschizandu-se, si robinetul, cum se stinge lumina in camere dupa o anumita ordine, se incuie casa, bantuirea aceasta nocturna care de ani de zile imi provoaca obsesia ca cineva strain a patruns in casa. Dupa miezul noptii mi s-a parut ca cineva a atins usa si din adancul oboselii m-am simtit supusa tristetii lui si aproape ca am spus da, ca s-a si indepartat pe varful degetelor, pe hol, sau poate ca a iesit pe balcon fara sa aprinda nici o lumina. In noptile acestea de vara, balconul ii este buna companie. Sau poate nimic nu s-a intamplat, pasii, atingerea usii, tristetea lui strabatand peretii, totul e incetosat pentru ca dormeam probabil. Am avut o zi grea astazi, iar maine, dupa scoala, inca o intrevedere la Muki Peleg si s-ar putea sa plec la Beer-Sheva ca sa incerc sa rezolv in sfarsit problema autorizatiei. Trebuie sa dorm ca sa pot fi maine si mai in forma decat astazi. Si maine va fi o zi grea. Si caldura asta. Si timpul care trece.
Fragment din romanul cu acelasi titlu care va aparea la Editura Humanitas Fiction, in traducerea Marlenei Braester