Lena Katarina Swanberg
O poveste uimitoare de viață relatată de Parisoula Lampsos, femeia
care a fost timp de 30 de ani amanta lui Saddam Hussein. L-a
întâlnit la un party la vârsta de 16 ani și, începând din acel
moment până în ziua în care a fost nevoită să fugă din Irak pentru
a-și salva viața, nu s-a putut elibera de sub influența lui. Saddam
și-a exercitat deplina putere asupra vieții ei timp de 30 de ani,
ba chiar și după ce el avea să moară.
Fiică unică a unei familii bogate din Grecia, Parisoula Lampsos s-a
născut la Beirut și a trăit în Irak în perioada de dinaintea
venirii la putere a lui Saddam, perioadă în care, grație
petrolului, țara a cunoscut o creștere economică fantastică. Fiind
o adolescentă frumoasă și spirituală, Pariosula era supranumită
“Prințesa Bagdadului”. Destinul ei avea să rămână legat de cel al
lui Saddam Hussein din seara în care s-au întâlnit pentru prima
oară, la un party organizat de niște prieteni. Din acel moment,
Saddam a considerat-o pe Parisoula proprietatea lui. Nu a mai
lăsat-o niciodată în pace. Chiar și atunci când a fost căsătorită
și a avut copii, el i-a distrus căsnicia, l-a trimis pe soțul ei în
surghiun și i-a confiscat proprietatea.
Cunoscută în palatul lui Saddam Hussein ca Shakraa (“Blonda”),
Parisoula Lampsos poseda o excelentă cunoaștere o câtorva limbi
străine, fapt pentru care a lucrat mulți ani pentru federația
femeilor din Irak. A fost de asemenea asistenta fiului cel mai în
vârstă a lui Saddam, Uday, în timpul în care acesta a condus, în
modul său brutal și capricios, Comitetul Olimpic.
Parisoula Lampsos a fugit din Irak în 2001. A fost o călătorie
extrem de dramatică, a durat un an întreg și s-a încheiat în
Thailanda unde a obținut protecție americană. Trăiește în Suedia
din anul 2003.
Cuvântul înainte al autoarei
În toamna anului 2002, la un an după atacul terorist împotriva
World Trade Center din New York și cu o jumătate de an înainte ca
Statele Unite și aliații lor să invadeze Irakul, canalul de
televiziune american ABC a difuzat un interviu senzațional cu
Parisoula Lampsos, irakianca de origine greacă prezentată drept
“amanta lui Saddam Hussein”.
Așa și era. Însă relația dintre sângerosul dictator irakian și
Parisoula Lampsos era mai complicată și mai complexă decât o
insinua cuvîntul “amantă”, folosit de mass-media pentru a ațâța
curiozitatea publicului. Relația lor a durat mai bine de 30 de ani,
chiar dacă au avut și perioade lungi de timp în care nu s-au
văzut.
La un moment dat, când o intervievam pe Parisoula pentru această
carte, am văzut reportajul ABC care se difuza în Beirut în timp ce
Parisoula era încă pe fugă. M a cutremurat faptul că în acel
interviu televizat, din care se tăiaseră multe secvențe, “amantei
lui Saddam Hussein” părea că îi era ușor să vorbească despre viața
sa în umbra dictatorului.
În ceea ce mă privește, eram adesea neliniștită cînd îi răscoleam
trecutul dureros. Cu cât amintirile erau mai dureroase și cu cât
suferea mai tare când i se deschideau rănile, cu atât Parisoulei îi
era mai greu să stea liniștită. Dintr odată se apuca să spele vase.
Să deschidă frigiderul și să caute ceva de mâncare, nu conta ce,
chiar si castraveți murați. Să rupă o bucată de pâine, să fumeze
mult prea multe țigări. Să plângă, să plângă, să plângă.
Câteodată sunam la editura Abbe Bonnier pentru că eram neliniștită.
Nu sunt terapeut și aveam nevoie de ajutor. De mai multe ori am
întrebat o pe Parisoula dacă își dorește cu adevărat cartea asta.
Dacă simte că are curajul să povestească întâmplările într atât de
detaliat și să își explice viața într atât de amănunțit încât eu să
înțeleg, nu numai să aud ce mi spune. Și chiar dorea ca eu să îi
schimb viața într o poveste?
Pentru că tocmai asta este ceea ce fac eu. Iau viețile adevărate
ale unor oameni adevărați și le transform în povești. Aflu cât pot
de mult din alte surse pentru a putea să pun întrebări relevante,
dar cel mai adesea ascult la nesfârșit persoana respectivă, dându
mi propria i variantă despre propria i viață. Credința mea este că
mai târziu, când mă pun pe scris, povestea trebuie să fie
adevărată. Să se simtă adevărată pentru persoana care mi a povestit
o, să pară adevărată pentru cei care îi sunt apropiați persoanei
respective, să fie adevărată în întregimea sa. Din acest motiv nu
mi fac iluzii că adevărul despre o viață este univoc. Știu prea
bine că este foarte greu de cuprins. Creierul elimină și
selectează. Mintea nu reușește să păstreze, să interpreteze și nici
măcar să formuleze totul, cu atât mai puțin detaliile dureroase.
Cât de mult aș povesti într o carte tot nu voi reuși să spun totul
– nici despre ce s a întamplat, nici despre ce am aflat eu că s a
întâmplat.
Reveneam cu această întrebare pentru Parisoula:
– De ce? De ce ai făcut așa ceva?
Și ea îmi răspundea mereu cu o privire întunecată, atât resemnată,
cât și încăpățânată:
– Voiam să trăiesc.
Parisoula Lampsos a așteptat multă vreme până când viața i a
devenit o carte. Consideră că denumirea de “amanta lui Saddam” este
degradantă și umilitoare, astfel încât a ales să explice care a
fost situația adevărată. Am stat la masa ei din bucătărie și am
povestit în engleză, deși limbile cu care a crescut Parisoula sunt
greaca și araba, iar limba mea maternă este suedeza. Uneori
Parisoula îmi înțelegea greșit întrebările, iar alteori îi
înțelegeam eu greșit răspunsurile, dar nu ne dădeam bătute până nu
ieșeam la liman. Rezistam. Nu conta cât de mult timp ne lua. Când
chiar ajungeam în impas, Parisoula își suna rudele și prietenii din
diferite colțuri ale lumii și vorbeam cu ei.
Despre anumite lucruri îi era aproape imposibil să povestească, așa
că am decis din timp să alternăm lucrurile ușoare cu cele dificile
în conversațiile noastre, mai degrabă decât să încercăm să păstrăm
firul cronologic. Cu cît o ascultam mai mult pe Parisoula, cu atât
pricepeam că miracolul în povestea ei era însuși faptul că ea și
cei trei copii ai săi, acum adulți, sunt în viață.
Și încă ceva: în text sunt inserate anumite porțiuni scrise cu
litere cursive. Prin asta am urmărit două lucruri: pe de o parte,
să facilitez înțelegerea anumitor elemente pentru cei care nu sunt
familiarizați cu Irakul și Orientul Mijlociu, iar pe de altă parte
să prezint soarta Parisoulei în contextul istoric și politic
adecvat.
De altminteri, eu o cunosc pe Parisoula drept Maria. Americanii i
au dat numele acesta pe care ea l a păstrat apoi în Suedia, de a
lungul anilor când a avut identitatea protejată. Chiar și în
această carte Parisoula aparține trecutului. Maria Lampsos este
cetățean suedez și locuiește în Suedia. Există.
Stockholm, martie 2010
Lena Katarina Swanberg
Când l am întâlnit prima oară pe Saddam Hussein de abia
împlinisem 16 ani. Nimic din ceea ce deprinsesem până atunci nu mă
pregătise pentru întâlnirea cu Saddam și nimeni nu putea să
bănuiască felul în care avea să mi se schimbe viața dupa acea
seară. Până în vara lui 1968 tot ceea se se întâmplase în viața mea
fusese planificat de dinainte și singura mea teamă fusese să nu i
supăr pe părinți și pe cei șapte frați ai mei, toți băieți. Mă
temusem ca nu cumva, în calitate de fiică și soră unică, să nu mă
port în vreun fel care să îmi facă familia de rușine.
Ce vremuri fericite erau pe atunci. Totul era atât de simplu.
Nu eram frumoasă, niciodată n am fost. Dar eram foarte drăguță.
Aveam ochi mari, căprui, și eram rotunjoară, moale și pufoasă,
aidoma unei gogoși proaspăt coapte. Aveam părul blond-închis; îmi
cădea lung pe spate. Dar altceva era remarcabil la mine, ceva mai
greu de definit. O rudă a încercat odată să le explice copiilor
mei:
– Când mama voastră se plimba pe stradă în Bagdad ieșea toată lumea
din magazine și se uita după ea!
E adevărat. Chiar așa era. Părea că sunt luminată. Și nu umblam ca
alte fete. Picioarele mi dansau. Pofta de viață mișca aerul în
jurul meu. Șoldurile mi se legănau fără ca eu să mi dau seama cum
se întâmpla așa ceva. Mama mă certa:
– Nu mai umbla așa Pari, termină! Și când stai jos ține ți spatele
drept, picioarele apropiate și mâinile pe genunchi!
Apoi izbucnea în râs, pentru că deși încercam s o ascult,
picioarele mele dansau mai departe. N am înțeles niciun moment ce
simțeau cei care se uitau după mine cu ochi lacomi. Aveam o viață
de prințesă, păzită în casa frumoasă a tatălui meu și în grădina
minunată din cartierul exclusivist al Bagdadului. Grădinarul nostru
potrivea culorile copacilor din grădină cu paleta de culori a
fiecărui anotimp. Mama avea un bucătar și mulți servitori pe lângă
casă. Aveam un șofer care ne purta pretutindeni, chiar și la școală
și la clubul exclusivist Alwyia, unde familia mea era membră. La
început am avut mașini marca Soto, apoi întotdeauna Mercedes.
Numele tatălui meu era respectat în cele mai înalte cercuri. În
jurul nostru locuiau familii irakiene stimate, majoritatea creștine
ca și noi. Crucea Roșie și multe ambasade își aveau sediile în
cartierul nostru.
Viața de zi cu zi a familiei curgea între granițe bine delimitate,
unde fiecare își avea rolul stabilit. Tata era adesea plecat în
călătorii de afaceri, iar mama era responsabilă pentru tot ce se
petrecea în gospodărie. Când nu eram acasă, eram la club și
socializam cu alte familii din elita Badgadului din acea vreme.
Petreceri, cine, înot, tenis, volei, băuturi cu sau fără alcool, un
restaurant rafinat – tot ceea ce și putea dori cineva vreodată. În
fiecare joi sărbătoream ziua adolescenților. Dansam, ne
îndrăgosteam, și beam Fanta. În fiecare vineri cinam cu familia la
club. Apoi tata juca cărți cu prietenii lui, în timp ce mama își
petrecea timpul în compania prietenelor ei.
Frații mei îmi erau bodyguarzi. Mă însoțeau întotdeauna când ieșeam
undeva. Urmam niște reguli foarte stricte și cele mai mari griji
ale mele erau, de fapt, foarte mici.
Toată lumea avea așteptări înalte de la o fată așa bine-crescută ca
și mine. Unei fete trebuie să îi fie teamă să nu își păteze
reputația. Viitorul meu și al familiei mele depindea de un singur
lucru: virginitatea mea. Dacă, din nefericire, n aș fi rămas
mândria familiei, m aș fi transformat, în schimb, în purtătoarea
rușinii ei. Puterea îmi era dată de păstrarea virginității și ori
de câte ori mă îngrijora vreo situație fugeam repede la mama.
Banii nu erau importanți pentru mine, din simplul motiv că se
găseau întotdeauna. Când i am spus plângând lui tata că îmi
pierdusem ceasul cel scump, mi a dat altul nou în aceeași după
amiază. Doar că o zi pe săptămână trebuia să fac curățenie în casă
sau să l ajut pe bucătar la gătit. Astfel voia mama să mă învețe ce
înseamnă modestia:
– Ești și tu ca și ceilalți, Pari, îmi spunea mama, ești și tu
om.
Asta era viața mea când l am întâlnit pe Saddam. O fetiță drăguță
din societatea înaltă a Bagdadului. Habar n aveam de politică. Mă
consideram europeană, iar familia mea era creștin ortodoxă.
Contrastul dintre mine și Saddam nici c ar fi putut fi mai
mare.
Saddam avea în jur de 30 de ani când ne am cunoscut. Însă faptul
că era semnificativ mai în vârstă decât mine a contat mai puțin în
ceea ce avea să urmeze decât faptul că provenea dintr un mediu
radical diferit de al meu. Saddam dusese o viață foarte modestă
într un sat de lângă Tikrit, un oraș aflat la nord de Bagdad. Tatăl
său fie dispăruse, fie murise înainte ca Saddam să se nască. Mama
lui s a recăsătorit mai târziu și Saddam și a petrecut o mare parte
a copilăriei în casa unchiului său, la Bagdad.
Diferențele uriașe dintre experiența mea de viață și cea a lui
Saddam au creat un echilibru ciudat între noi. El își lua în
permanență revanșa. În ceea ce mă privește, n am învățat niciodată
să mă supun. Mi am știut dintotdeauna valoarea. Eram mândră de
familia mea iubitoare și am învățat de timpuriu că respectul nu
înseamnă slăbiciune. Puterea mea era, în felul ei, tot atît de mare
ca și cea a lui Saddam, chiar dacă era diferită.
Mă întreb adesea de ce mai sunt încă în viață. De ce tocmai eu am
trăit, când atâta lumea a trebuit să moară în Irakul lui Saddam
Hussein. Dar nu mă mai întreb cum de i am stârnit interesul lui
Saddam: într o lume în care supunerea era din ce în ce mai
prezentă, eu l am amuzat din primul moment, prin simplul fapt că
eram așa cum eram.
Bineînțeles că totul s a schimbat între mine și Saddam atunci când
am înțeles cine era el. Dar în acea primă seară, în acea vineri
fatală din august 1968, nu știam nimic și de aceea s a născut între
noi acel echilibru ciudat.
– Să nu te schimbi niciodată, Parisoula, îmi zicea deseori Saddam,
să rămâi întotdeauna așa cum ești!
Din volumul în pregătire la Editura Pandora M. Traducere de Sânziana Demian.