Cu doar trei luni si jumatate pana la alegeri, intr-un an pe care mai toti il anticipam ca plin de promisiuni si discursuri populiste, Romania a intrat, se pare, in sfarsit, pe un culoar economic favorabil. Este adevarat, cu doar sase luni de crestere economica nu se poate determina cu exactitate o tendinta pe termen lung. Insa faptul ca dupa aproape patru ani in care economia si-a cautat, din greu si fara succes, capacitatea de a mai si creste, ea pare ca in sfarsit si-a gasit-o, arata ca problema asigurarii unui echilibru economic controlabil pe care sa se poata construi este, ca in atatea situatii, una de management.
Desigur, ceea ce s-a realizat pana acum nu este suficient. Nici pe departe. Ba, mai mult chiar, cresterea economica este atat de mica incat cu usurinta ea poate fi rasturnata de o economie romaneasca inca prea putin restructurata si inca plina de paradoxuri generatoare de surprize. Evolutiile din balanta comerciala se inscriu in linia acestor surprize, lunile de exporturi record alternand cu cele de importuri record, pe fondul unei volatilitati greu predictibile a incasarilor din comertul exterior.
Privind problema in “sectiune”, sunt semne mari de intrebare legate de structura schimburilor comerciale externe si de faptul ca din totalul exporturilor, prea putina valoare adaugata este efectiv creata in tara. Toate acestea sunt elemente ingrijoratoare, insa ele n-ar trebui sa umbreasca un element pozitiv asupra caruia, paradoxal, exista deja numeroase pareri impartite. Acest element este nivelul dobanzilor, care se afla in acest moment la cel mai redus nivel din ultimii ani.
In timp ce unii vad in acest lucru un factor pozitiv, un semnal ca relatiile de creditare intre banci si sectorul privat – scurtcircuitate atata timp de un plafon al dobanzilor care, in fuga de inflatie, ajunsesere sa o acopere de doua sau chiar de trei ori – pot sa se deruleze din nou in bune conditii, altii vad deja puseuri inflationiste si chiar drame cumplite pentru populatia care, iata, se vede privata si de cea mai sigura posibilitate de a-si conserva valoarea banilor, si anume depozitele bancare.
Argumentul cu populatia n-are nici o valoare, trebuie spus din start. In cazul in care expectatiile inflationiste ar fi mari, fara indoiala ca si dobanzile ar fi ridicate. In plus, e o amagire ipocrita aceea ca ar fi mai bine pentru populatie ca dobanda sa fie de 60%, in conditiile in care inflatia ar fi de 55%. Faptul ca bancile au coborat dobanzile si ca economia simte ca poate functiona la acest nivel scazut al acestora, este un semnal al faptului ca, pentru prima data dupa 1990, agentii economici din sectorul financiar au incredere in actiunile Executivului. Fiindca oare ce banca si-ar permite sa lase garda jos si sa reduca nivelul dobanzilor, daca ar sti ca guvernul poate oricand sa-si abandoneze propriile tinte de inflatie si sa o surprinda, permitand o inflatie mai ridicata decat anticipase.
Semnalul increderii este unul foarte puternic, iar faptul ca el nu este inca sesizat de toti la adevarata sa valoare nu e decat o trista inertie a anilor de pana acum, cand guvernele se angajau in fiecare an sa-si atinga obiectivele – fie ele legate de inflatie, curs de schimb sau crestere economica – pentru ca, la sfarsitul anului urmator, sa caute scuze penibile pentru lipsa de reusita.
In al doilea rand, este timpul sa inlocuim perceptia comunista potrivit careia dobanzile reduse dezavantajeaza populatia cu una realista si orientata catre valoarea adaugata. A venit timpul ca cineva sa se gandeasca si la agentii economici, care de-a lungul ultimilor zece ani au fost obligati sa suporte din greu plafonul ridicat al dobanzilor, fiind deseori pusi in situatia de a-si reduce la maximum dependenta de creditele bancare. Pe ce sa se bazeze oare o crestere economica sanatoasa, daca nu pe extinderea creditului, facilitata de reducerea dobanzilor? In acest fel, se creeaza premisele unui fenomen care, pe termen mediu si lung, va fi benefic pentru intreaga populatie.
In al treilea rand, atata timp cat dobanzile, chiar la acest nivel scazut, se afla inca deasupra inflatiei, deci sunt real pozitive, economiile populatiei sunt in siguranta. In nici o tara normala dobanzile pasive (dobanzile la depozite) nu sunt duble fata de rata inflatiei, iar cele active (la credite) nu sunt triple. In plus, datorita scoaterii din letargie a pietei creditului, a fost spart monopolul statului in privinta dobandirii imprumuturilor. Dupa 1996, statul a jucat un joc inteligent in ceea ce priveste obtinerea mijloacelor financiare fara a nu supara in acelasi timp si bancile.
Prin emisiunile de titluri de stat, la dobanzi ametitoare, statul a deturnat bancile de la activitatea lor traditionala de intermediere financiara si le-a oferit acestora posibilitatea de a face bani mai simplu, prin investitii in titluri. Cum statul roman nu poate in mod teoretic sa dea faliment, pe cand un amarat de investitor care cere un credit are toate sansele sa o faca, cine oare are cele mai mari sanse de a primi banii?
Situatia crea un caz paradoxal prin insusi felul in care era pusa problema; peste tot in lume, statul imprumuta bani la dobanda cea mai redusa – dobanda care este de altfel dobanda de referinta in economie – pentru ca statul este cel mai sigur debitor, asupra caruia planeaza cel mai scazut risc de incapacitate de plata. In Romania, din contra, statul a imprumutat bani la cele mai ridicate dobanzi (care, ironic, au devenit dobanzi de referinta) impacand si capra – bancile – si varza – nevoile de finanta deficitele sau activitatile sale curente – insa apeland din nou, ca de atatea ori, la buzunarul contribuabilului, care trebuia sa finanteze, la randul sau, rambursarea creditelor obtinute pe aceasta cale.
Acum insa, cand imprumuturile statului se deruleaza la dobanzi mult mai mici, bancile pot sa se orienteze catre activitatea lor de baza. Re-creand reteaua creditului, activitatile profitabile care, pana acum, nu reuseau sa demareze din cauza conditiilor financiare adverse, au sansa de a putea fi puse in opera.
Acest lucru va da posibilitatea economiei sa ofere celor care, in mod traditional, isi pastrau banii la banci – datorita faptului ca economia nu le ofere prea multe alternative de a-si conserva valoarea banilor si de a-i inmulti – vor avea posibilitatea sa aleaga si alte modalitati de a investi. Piata de capital – si in special BVB si Rasdaq – ar trebui sa fie beneficiara directa a trendului descrescator al dobanzilor, ceea ce, la randul sau, ar putea deschide alte noi posibilitati de investitii, prin intermediul investitorilor institutionali.
In al patrulea rand, nu este o ipoteza hazardata aceea ca asa-zisele “masini de facut bani” – institutii amagitoare dar in realitate inexistente intr-o economie normala – de genul SAFI sau FNI, n-ar fi fost posibile in conditiile in care bancile ar fi functionat cu dobanzi la niveluri reduse. O institutie care iti ofera, sa zicem, o dobanda de 80%, pe cand dobanda la depozitele bancare este 60-70% iar inflatia 50%, nu pare suspecta (cu atat mai mult cu cat poarta si garantia CEC).
Multi investitori FNI si-au facut socoteala in acesti termeni si au ales sa-si depuna banii la fond. Daca acelasi fond ar fi continuat sa ofere, sa zicem, dobanzi de 80%, cand dobanda medie la depozite ar fi fost de numai 35%, nu e nevoie de prea multe cunostinte economice si financiare, pentru a mirosi ceva suspect si a nu marja catre o astfel de investitie. Asa ca, departe de a fi tragica pentru populatie, actuala reducere a dobanzilor permite contribuabililor sa-si salveze economiile si sa si le protejeze de cei care pretind ca au descoperit “masinile de facut bani.”
In concluzie, reducerea dobanzilor este un element absolut decisiv in reluarea cresterii economice si, in ciuda temerilor legate de ceea ce se va intampla in viitor – fie din punctul de vedere al populatiei “vaduvite” de principalul resort in vremuri de restriste, depozitul bancar, fie din cel al inflamarii inflatiei (a carei cura nu consta in dobanzi inalte, ci mai degraba in abandonarea politicilor de pret monopoliste si restructurarea si privatizarea ramurilor infrastructurii) -, un lucru este sigur: pentru un guvern care vrea sa obtina crestere economica si sa controleze inflatia, este mai usor sa o faca plecand de la dobanzi reduse si avand increderea sectorului financiar de partea sa.