Aveam 33 de ani – ea 22. A spus nu
și-a plecat trântind ușascuturând pe scări coama-i mistică
de iapă roșie dobrogeană.
A spus nu patului și calcă atât de ușor
de parcă a spus nu morții
de parcă moartea ar fi peste mare
și nu aici
în camera asta de ¾
cu flori de stepă pe masă. Moartea cu ochii săi violeți
lăsându-și pe umărul meu greutatea
de verde papagal bătrânicios
făcându-și pe umărul meu veacul și găinații
înainte de-a trece marea –
dacă un verde papagal bătrânicios
cu ochii săi violeți
este în stare să treacă marea.
Aveam 33 de ani – ea 22. Și-am scris:
“ca pe tânțar sângele adormiților
mă umflă râsul acum”.
Am scris: “între toate, cel mai mult am iubit în înserare
aerul înserării
beat de idealitate”.
Am scris: “acest poem ca grația în om îmbătrânită:
un om mergând în înserare fără pământ sub picioare
un om mergând în stepă să râdă singur să culeagă flori de stepă”.
Aveam 333 de ani – ea 22.
Din volumul Partida de biliard din pădurea rusească, editura Eminescu, 1995