Citind istoriile lui Florin Oncescu, cu exilati romani la Montreal*, mi-am adus brusc aminte de acel natang cantecel din copilarie, prin care triumfa o anume senzatie de confort, de ocrotire: “Ploua, ploua, ce ne pasa noua, ca avem canadiana noua?”. Oare actualii nostri emigrati in Canada or duce cu ei mai putin sentiment romanesc al ratarii decat au dus bunicii si parintii nostri in SUA, la Paris ori la Munchen, de la 1900 pana la 1989?
Sa nu ma intrebati daca exista un sentiment romanesc – mai degraba decat unul pur si simplu omenesc – al ratarii, al esecului, fiindca simt o apriga ispita de a raspunde afirmativ. Prea am auzit des in mediile noastre “diasporene” exclamatia “n-a fost sa fie”, prea i-am vazut deprimati, haituiti, alcoolizati, obsedati de green card si “le droit de travail”, prea des telefoneaza in tara cu laitmotivul “aici totul functioneaza perfect, dar mi-e dor de haosul si circul de la noi”, prea sunt multi cei care – chemati cu vreun rost acasa – ar veni in fuga, altminteri considera intoarcerea o infrangere cu gust de cenusa, inadmisibil de recunoscut; in fine, prea sunt frecvente angoasa departarii, singuratatea acida, indecizia revenirii si dorul de nimicnicia bucuresteana, pentru a nu conchide ca perfidul eurofunctionar are dreptate cand afiseaza sloganul: “East or West, Home’s Best”.
Exact asta rezulta din povestirile “canadiene” ale lui Florin Oncescu.
Desi nascut in 1960 la Constanta si absolvent al Facultatii de Aeronave din Bucuresti in 1985, scriitoriceste Florin Oncescu este legat de Craiova. A debutat cu proza in 1987 la Ramuri si a publicat toate cele trei volume la Craiova (celelalte doua sunt Dispozitie depresiva, 1994, si La umbra unui enciclopedist, 1999). A lucrat un timp la Humanitas, pe urma am auzit ca a emigrat la Montreal ca redactor la Luceafarul romanesc, o gazeta condusa de un domn Fornade (cu nu stim ce grade) iar acum rezulta ca s-a angajat in bransa, inginer in industria de aviatie, printre cei 10-12 romani din cei o suta de angajati de la Bombassault, daca am dedus corect din texte.
Texte care beneficiaza din plin de ironia pufoasa, comprehensiva, a autorului, ins mucalit, bonom, incapator la suflet si tolerant cat cuprinde. Incerc sa-mi imaginez ce ar fi facut stravechiul, cinicul, hadul nostru fluture pe lampa Everac in fata acestui insectar de asteptari iritate, frustari, amagiri, ratari etc. – si ma ingrozesc. Nu, pentru Florin Oncescu exilatul roman in Canada chiar si-a luat… canadiana noua, chiar se considera implinit, chit ca uneori o face cu exasperare. Nu chiar fericit (ca n-o fi tampit!), insa in siguranta, chit ca marota vizei si stafia somajului ii cutreiera binisor si constant zilele, noptile. Lent, cu inteleapta cuprindere, ca niste pagini de catifea, volumul depliaza destine, psihologii si fizionomii mai mult incitante decat pitoresti, interesante psihosocial si nu literar, totul fara pic de ranchiuna, fara sarje grotesti, fara nimic satiric sau resentimentar, fara complexe compensate, chiar si cand, ca personaj agresat, autorul ar fi avut motive s-o faca. Micile contracte de-o “luna-doua, despartite de lungi perioade de vanare de slujbe, de vanare de vant” ale lui Radu, 55 de ani, fost redactor la o editura bucuresteana, venit la Montreal in 1990. Marcel si a sa “slujba de vanzator ambulant de parfumuri”. Traian, specialistul in computere si care lucreaza acum “cu doi libanezi, la o companie de facut curatenie in magazine”. Vicentiu si al stau studio cu vedere spre cimitirul din parcul Mont-Royal. Sorin (pana la un punct, alter ego-ul autorului) si “visurile cautatorului de slujbe”. Stefan, care “in tara nu mai are pe nimeni”, agasat de nevasta, se muta singur (“dovedea egala pricepere la asezonat friptura si la reglat biciclete”) cu motanul Fane. Relu “a avut o aventura de trei zile cu o frantuzoaica intalnita in metrou. Georgeta a prins de veste si a cautat sa se razbune. L-a invitat la ea pe Petre, un moldovean cunoscut la o petrecere intre romani”. Sorin “a aflat ca Petre fusese candva elev la o scoala de popi din Moldova, de unde fusese exmatriculat din cauza unei fete”. Iar Petre “planuia sa-si aduca familia in Canada si sa cumpere pamant, pentru o ferma”. Nik, amatorul de bancuri, visand sa se pensioneze in Quebec si sa migreze vara in Florida. Cuplul roman-evreu Gelu-Moshe (“Moshe il ignora pe Gelu, iar Gelu il detesta pe Moshe”). Cristina cu povestile de la slujba ei, cu Fred, managerul homosexual, Karen, tanara fosta mormona, alcoolica Fifita s.a.m.d. Iar ca refren: “sa ma intorc in Romania fara nici un ban nu-i o solutie”; “vrea sa se intoarca singur in Romania, degeaba-i spun ca acolo e prapad”; “adevarul e ca noua nu ne e bine nicaieri”; “voiam sa uit de Bucuresti, sa uit de escroci”; “daca ma intorc acum, e ca si cand as fi plecat degeaba”. Sa nu-i compatimim, sa nu-i fericim, sa nu-i plangem. Sa ne regretam cuminti unii pe altii.
*) Florin Oncescu, Intoarcerea, Editura Ramuri, 153 pag.