Ce credea Take Ionescu despre soarta românismului era curios să afle Henry, diplomatul francez comod așezat în frumosul salon al lui Take Ionescu din str. Atena. Fostul ministru conservator (fusese vioara întâi în antecedentul guvern al lui Gh. Grigore Cantacuzino) aduce o hartă. Și se așează cu ea în fața diplomatului francez. Se găsea într-o zi de un pesimism puțin obișnuit la el. După Take Ionescu, românii bucovineni, cu ei începe, se lăsaseră depășiți de germani și de ruteni. Mai înainte ei erau elementul social cel mai activ. Își creaseră cluburi politice, își dezvoltaseră presa cu ajutorul românilor veniți din Transilvania, cu elemente tinere, provenite din copiii de țărani instruiți, care învioraseră întreaga lor viață. Dar, pentru a-i stăvili, austriecii au început să-i favorizeze pe ruteni. În biserica ortodoxă mitropolitul trebuia să țină acum o balanță egală între români și ei. Un mare proprietar român, Vasilko, cu pământuri în regiunile rutene, s-a ales deputat ca rutean. Alți mari proprietari, pentru a-și menține influența politică, s-au apropiat mult prea tare de austrieci. Sigur că toți principalii șefi ai românilor bucovineni păstrau un contact strâns cu Regatul. Ziarele și cluburile au fost și mai erau susținute financiar din Regat. În câteva rânduri, când au venit la București, au fost primiți de regele Carol și încurajați. Dar Take Ionescu nu era prea încrezător în succesul românismului bucovinean. Dimpotrivă.
Dar românismul ardelean?, îl întreabă ministrul francez. Și acesta i se pare că a intrat într-o etapă de „metodică slăbire”. Crede că reacțiunea după Memorandum le-a crescut românilor de aici sentimentul neputinței. El vede diviziuni, care se accentuează, între românii greco-catolici și ortodocși; vede diferența între românii din Transilvania propriu-zisă și cei din Banat, Crișana și Maramureș, adică din „părțile ungurești”. Guvernele maghiare făceau ca întotdeauna să se aleagă 4 sau 5 deputați dintre aceștia din urmă. În 1901 a mărit chiar proporția la 10. Mulți alegători români au abandonat pasivitatea înainte ca liderii lor politici să renunțe deschis la această politică. Tinerii își manifestau nerăbdarea. Voiau acțiune găsind că vechea politică nu mai poate da rezultate practice și recenta alegere a cinci deputați slovaci, pe care guvernul maghiar i-a lăsat să treacă, i-a zăpăcit și mai tare. Dar mult mai vârstnicii fruntași au rămași convinși că pasivitatea era mai bună. Și Take Ionescu credea la fel pentru că pasivitatea avea avantajul de a le garanta românilor demnitatea atitudinii lor. Ce câștigau românii participând la alegeri? Succese electorale? Peste putință, deoarece guvernul ungar nu lăsa să intre în parlament decât pe cine voia și doar din considerente de propagandă pe câțiva reprezentanți ai naționalităților. Românii erau și prea săraci pentru ca regimul cenzitar din Ungaria să le fie favorabil. De fapt, guvernul ungar voia demult să-i atragă pe români la activism politic, atitudine care, fără să le aducă acestora din urmă succese electorale, le înmuia intransigența, îngăduind politicienilor unguri să se laude în fața Europei cu moderația și succesul politicii lor. De aceea era mai bine pentru românismul transilvănean – credea Take Ionescu – să fi rămas la vechea politică de pasivitate, cu un efect moral mai important.
Lui Take Ionescu îi pare rău că subvenționarea asociațiilor românilor transilvăneni, a ziarelor lor, zdrobite de amenzi, a școlilor lor, nu era mai susținută din partea guvernului român. El, cît fusese ministru Cultelor și Instrucțiunii Publice în guvernul lui Lascăr Catargiu, dăduse ajutoare bănești în taină școlilor, bisericilor române din Ardeal, ziarelor, dar și „comitetelor politice” (exprimarea îi aparține și e neclar dacă se referă exclusiv la conducerea Partidului Național Român). Activitatea lui rămăsese necunoscută colegilor săi din guvern (cu excepția lui Lascăr Catargiu, căruia îi spusese, dar după doi ani și jumătate). Firește, această activitate era cunoscută de maghiari și de aceea baronul Banffy îi ceruse omului politic român să-i facă o vizită cu ocazia trecerii sale prin Budapesta, în ianuarie 1896. Îl întâmpină cu vorbele: „N-o să-mi spuneți, sper, că nu vreți să anexați Transilvania? – Nu, îi răspunde Take Ionescu, n-o să vă spun asta. Și chiar de v-aș spune-o, n-o s-o credeți, ci o să credeți numai că aveți de-a face cu un mincinos sau cu un om care nu-și iubește patria. Vreau să anexez Transilvania, dar nu pot. Și dumneavoastră, la rândul dumneavoastră, n-o să-mi spuneți că nu vreți să împingeți granițele statului maghiar până la Marea Neagră?. Nu, n-o să vă spun asta. Vreau să împing granițele Ungariei până la Marea Neagră, dar nu pot”. „Atunci, adaugă Take Ionescu, fiindcă procesul istoric care există între noi nu poate fi rezolvat acum nici în sensul meu nici în al dvoastră, pentru că suntem vecini n-ar fi oare cu putință să găsim între noi un modus vivendi? Starea în care țineți pe românii din Ungaria este de nesuportat, de ce n-o schimbați?” Banffy îi spune că românii nu participau la alegeri ca să-și îndrepte situația în parlamentul de la Budapesta. „Ce adică, baroane, îl întreabă Take Ionescu, nu știu eu ce înseamnă alegerile în țările noastre? Ai putea să-mi spui cu toată buna credință a dumitale că dacă românii s-ar prezenta la alegeri și dacă n-ai vrea dumneata să fie aleși, ar putea ieși măcar unul împotriva voinței dumitale?” Și Banffy i-a răspuns, vanitos cum era: „Niciunul dacă nu vreau eu”. Îl întreabă apoi dacă nu s-ar putea face o învoială cu românii ardeleni, asemănătoare cu aceea existentă cu sașii, „și să le puneți astfel la adăpost bisericile, școlile și câteva circumscripții electorale. Banffy îi răspunde cu o brutală sinceritate: „Asta niciodată!. Sașii din Ardeal nu sunt decât 230.000 și se găsesc la o depărtare de mai bine de 1.000 de kilometri de germanii din Germania. Românii din Ungaria sunt trei milioane jumătate și se găsesc în continuitate geografică cu românii din Regat. Asta niciodată!”.
Îl întreabă atunci dacă nu era cu putință să se aducă în Ardeal censul electoral al Ungariei (în Ungaria censul era mai restrâns decât în Transilvania n.n.) și votul secret. Banffy îi aduce o hartă electorală a Ungariei: „Vezi harta asta, îi spune, părțile curat maghiare ale Regatului ne trimit deputați kossuthiști, adică partizani ai rupturii cu Austria, care care ar fi sfârșitul stăpânirii maghiare. Guvernul meu, ca și cele care m-au precedat sau mă vor urma, nu trăiește decât din circumscripțiile naționalităților. Cu votul secret noi am pierde circumscripțiile acelea; și n-am mai putea guverna.” Un ceas au discutat cei doi oameni politici. Concluzia întrevederii: „suntem de acord că nu ne vom putea pune niciodată de acord”. Și o altă concluzie, a lui Take Ionescu: „Cu niciun om de stat ungur n-am avut o explicație atât de clară și atât de categorică asupra antagonismului ireductibil al celor două puncte de vedere ale noastre.”