Take Ionescu îi vorbește lui Henri și de soarta românilor de peste Prut și de greutățile acesora, incomparabil mai mari decât ale tuturor celorlalți români. Ei erau amenințați cu rusificarea totală și cu pieirea ca români. Cu atât mai grea era situația lor cu cât basarabenii nu aveau o elită intelectuală care să-i conducă.
Cu mișcări obosite Take Ionescu strânge harta risipirii românilor prin lumea europeană. Imaginea creată de el era tristă, chiar foarte tristă (cum diplomatul francez ține să observe). Era însă și reală această imagine ? Mai curând trăda o vie dorință de mai bine, o nerăbdare și o răzvrătire contra acelor vremuri ce-și amânau împlinirile sau nici măcar nu și le prevesteau. Cum era cu putință o mărire a țării cu românii din afară? Take Ionescu nu vedea nici o posibilitate. Într-o convorbire cu regele, în primăvara lui 1903, el îi spunea că bariera Dunării (aluzie la aromâni) și cele două imperii, rus și austriac, care aveau români în stăpânirea lor, erau state mult prea mari și puternice și interziceau României orice mărire. Are însă surpriza să-l audă pe Carol I spunându-i: „Credeți că Austria e eternă și nu vom vedea niciodată dezmembrarea ei?” Și în fața emoției lui Take Ionescu, regele adaugă: „Lucrul nu e iminent și avem timpul înaintea noastră.” Carol I avea această calitate: de a pune realitățile în fața nerăbdării.
Nu era singura dată când Take Ionescu auzea de la un cap încoronat sau de la cei din jur prevestiri despre imperiile vecine. În 1912 de Jagow, favoritul Kaiserului, pe atunci ambasador al Germaniei la Roma, îi declara ministrului României în Italia că „marea problemă a acelui moment era a ști dacă dezmembrarea inevitabilă a Austro-Ungariei s-ar putea face fără să fie nevoie de o răsturnare generală”. La sfârșitul lui noiembrie 1913, când Take Ionescu se întorcea triumfător de la Atena (tocmai reușise să încheie pentru moment pacea între turci și greci), la Constantinopol, la ambasadorul Rusiei, unde fusese invitat la prânz, îl aude pe Wagenheim, ambasadorul Germaniei, spunându-i: „Uite, Omul bolnav, turcul, o să fie tot pe locul ăsta, când Austro-Ungaria nu va fi rămas decât o amintire istorică”. Și Wagenheim era unul din favoriții Kaizerului, care nu-și făcea nicio iluzie cu privire la posibilitatea de a reda o viață nouă imperiului Habsburgilor. Nu-i spunea el, Kaiserul, prințului moștenitor Ferdinand al României în primele zile ale lui august 1914 că România avea tot interesul să meargă cu Germania în războiul care tocmai începea. Pentru că, îi spunea el, Germania va ieși sigur victorioasă și „în cel mult 20 de ani Germania avea să-i dea Transilvania, deoarece Austro-Ungaria nu va putea dăinui mai mult”.