Cu alt prilej, C. Stere (foto) întreba pe românii din Regat: „pentru ce mărginiți lupta națională numai la Ardeal? Credeți superioară situația românilor din Basarabia care abia de vreo opt decenii sunt despărțiți de Moldova, iar cei de la sud de mai puțin de cinsprezece ani de România liberă și independentă?.. Credeți că statul nostru poate avea rolul Piemontului pentru provinciile răzlețite?” Impresia lui Stere e că din cauza fricii de Rusia Basarabia era pe cale de a fi uitată în România liberă. Are un moment de speranță odată cu izbucnirea războiului ruso-japonez în 1904. Redactează un memoriu pe care îl dă tuturor oamenilor importanți ai societății românești avansând ideea că Rusia va fi înfrântă și revoluția va izbucni în imperiul vecin.
Scria aceasta într-un moment în care era unanimă părerea că Japonia va fi repede scoasă din joc. Era la mijloc o cunoaștere îndeaproape a situației Rusiei, dar și dorința înfrângerii țarismului odios. Stere nu se mulțumește cu satisfacția de a fi avut dreptate. El pleacă în Basarabia în decembrie 1905. Nu înainte de a fi cerut și obținut acordul lui IIC Brătianu și al lui Gh. Grigore Cantacuzino, liderul conservator și șeful guvernului în acel moment. Acesta din urmă îi dă și un sprijin concret ca șef de guvern. Acest sprijin însemna suma de 100.000 lei și o persoană de legătură, care era Barbu Catargiu, om politic conservator, deputat al acestui partid. Îl susține și N. Filipescu, care „a ținut să mă însoțească până la gară și la urcarea mea în tren, cu lacrimi în ochi, m-a îmbrățișat și mi-a urat să revin cu scut sau pe scut”. Nu mai puțin emoționantă e despărțirea de Ionel Brătianu. Ceea ce face Stere în Basarabia în acei ani e remarcabil.
Ion Inculeț își amintea cum noaptea, la lumina lumănărilor, ascunzându-se de agenții ruși C. Stere „ne-a învățat pe tinerii băieți de atunci ce să facem, ne-a învățat că trebuie să ridicăm steagul revoluției împotriva Rusiei… Ne vorbea de originea noastră, că noi, atunci intelectualii mai ales băieții ieșiți din moldoveni, trebuie să ținem cu poporul acesta, să-i apărăm limba și datinile”. I-a îndemnat să editeze un ziar moldovenesc, să urmeze universitățile din România. Stere tipărește chiar el un ziar, chiar două, Basarabia și Viața Basarabiei, după interzicerea primului, organizează transporturi de cărți românești, organizează un partid țărănesc, creează societăți culturale, un grup de studenți vin la Universitatea din Iași… Călătorește mereu de la Chișinău, la Iași și București. Ia legătura cu Emil Costinescu, cu frații Ionel și Vintilă Brătianu, împreună cu care creează un comitet de patru (N. Filipescu, Em. Costinescu, Ionel Brătianu și Gh. Gr. Cantacuzino, adică „din toate nuanțele conservatoare și liberale”). Ceea ce înfăptuiește C. Stere în acei ani pentru Basarabia e remarcabil. Credea cu adevărat că rolul țarismului încetase. Părerea lui, formulată și în memoriu lui din 1904, era că Franța și Anglia trebuiau să renunțe la politica de alianță și ajutorare a Rusiei. O spune și unui socialist francez: „Nu înțeleg cum puteți tolera alianța Franței cu o despoție orientală… N-am în vedere numai tradițiile marei voastre revoluții, ci mai ales viitorul. Victoria Rusiei într-un eventual război poate întârzia cu secole revoluția socială… Poate fi justificat asemenea risc de conflictul relativ mărunt pentru Alsacia și Lorena?”
Pentru el era limpede: „alianța trecătoare a celor două mari apusene cu Rusia nu poate schimba caracterul Rusiei țariste ca forță de căpetenie a reacțiunii mondiale” (Ornea, II, 64). Vedea politica antițaristă îmbinată mână în mână cu aceea de democratizare a statului. Soluția era, după el, crearea unei Confederații Carpato-Balcanice din toate naționalitățile așezate în bazinul Dunării. „Dar sub orice formă s-ar realiza acest organism politic, nu ne este indiferent dacă românii, grupul etnic cel mai numeros din întreaga Europă de sud-est, stăpân pe gurile marelui fluviu… și pe citadela lui, zidul Carpaților, vor forma o masă compactă și o unitate vie, sau vor fi sfâșiați în grupuri și grupulețe răzlețe și înstrăinate sufletește…” Spunându-i toate acestea lui Ionel Brătianu, acesta îi replică: „E foarte frumos ce spui…, dar pentru un om de stat român, chestiunea nu se pune ca o problemă actuală… Și pe un bărbat de stat nu-l pot interesa decât chestiuni actuale. – Și pentru ce, îi răspunde Stere, pentru ce o problemă, de la a cărei soluție atârnă însăși ființa noastră de stat și de neam, nu este actuală?. –Cum vrei, întreabă Brătianu, cum vrei ca un ministru al Majestății Sale, regele României să considere ca o problemă actuală transformarea României într-o republică, care să poată face parte dintr-un stat federal în felul Elveției sau al Statelor Unite, ori să propună subordonarea regelui nostru vreunui alt suveran, ca în imperiul confederativ german? Care ministru, oricine ar fi el, poate propune regelui vreuna din aceste formule? Atunci? Revoluția? Poți chiar dumneata considera revoluția ca o chestiune de actualitate în România? – Nu bărbații de stat, izbucnește Stere, fac din revoluție o problemă de actualitate, ci Istoria. Brătianu îi pune mâinile pe umeri – A pus-o astăzi istoria. Și în timbrul vocii sale vibrau multe subînțelesuri: Eu nu sunt istoria… Nici dumneata…”.
Când începe războiul mondial Stere continuă să vadă în fața ochilor numai Basarabia, provincia lui natală uitată și abandonată. Pentru ca România să facă o politică favorabilă unirii cu Basarabia el dă totul: șefia organizației Partidului Național Liberal de la Iași (a doua pe țară), postul de rector al Universității din Iași, prietenia cu atâția și atâția oameni politici ai țării, în primul rând cu Ionel Brătianu, cu atâția intelectuali, poziția de invidiat la care ajunsese în lumea românească. Atitudinea lui Stere față de soarta românismului rămâne legată de poziția Bucureștiului față de Rusia și de soarta Basarabiei.