Ioan Slavici versus Nicolae Iorga – I
Și după un muntean (regățean), Take Ionescu, după un basarabean, C. Stere, iată și un ardelean, I. Slavici (foto). Figură reprezentativă a literaturii române și a mișcării naționale românești. Fusese membru al Societății Literare Române, în 1869, alături de Eminescu, al Societății România Jună, tot alături de marele poet, în redacția ziarului „Timpul”, după 1876, cu I.L. Caragiale și din nou cu M. Eminescu, la Junimea și la „Convorbiri Literare”, secretar al Comisiunii pentru publicarea manuscriselor Hurmuzaki, membru al Societății Carpați în 1882 (împreună cu prietenul său M. Eminescu, desigur). Pentru articolele sale în „Tribuna”, care devine o publicație călăuzitoare a românilor ardeleni, sub conducerea lui, este întemnițat la Vaț, în Ungaria. Este membru în Liga Culturală, creată la București în 1891. El schițează proiectul Memorandumului românilor din Transilvania, în 1892. Publică sute de articole privind românii din Ardeal și din „toată românimea” în „Tribuna”, „Tribuna Poporului”…, publică volumele Românii din Ardeal, Ardealul, studiu istoric, Românii de peste Carpați și Zbuciumările politice la românii din Ungaria… I. Slavici era un nume mare al literaturii române și al mișcării naționale a românilor înaintea primului război mondial. În 1907 însă, regatul român trece printr-o grea încercare: răscoala țăranilor. Și Slavici, care așezase pe frontispiciul „Tribunei”: „Soarele pentru toți românii la București răsare”, la 29 iulie în acel an îi scrie lui Nicolae Iorga.: „De la această Românie nu mai am nimic de așteptat”. Pleca de la vorbele auzite de el printre tinerii ardeleni. N. Iorga îi răspunde că „politicește și imediat, desigur că nu. Și nici nu trebuiau hrănite așteptări. Dar din punct de vedere cultural, tot ea (Vechea Românie n.n.) rămâne vatra de unde pleacă lumina și căldura sufletelor. Și din viața sufletelor pornește viitorul unui popor”.
Pe Slavici îl durea să-i scrie lui Iorga „mai ales pentru că sunt nevoit a-i da dreptate celui ce ți-a făcut mărturisirea aceasta (că nu mai era nimic de așteptat de la România n.n.)”. Era și el, Slavici, de „dincolo” și nu se putuse acomoda, și nu se asimilase cu obiceiurile, apucăturile și felul de a fi al oamenilor din Regat. A rămas, zice el, tot mocan, mai mult sau mai puțin subțiat de „civilizația” în mijlocul căreia trăia în Regat și care, după el, nu era civilizație. Ca mulți alții și pe el „faptele petrecute astă primăvară i-au înstrăinat de România”. „Dta și eu, îi scrie el lui N. Iorga, suntem oameni, care pot să se înțeleagă între dânșii și nu avem decât să judecăm în toată liniștea pentru ca să ne dăm seama că au românii cuvinte de a se întrista când văd cele ce se petrec în România”. El, care se realizase în România ajunge să scrie „îndeosebi în ceea ce privește viața culturală românii din împărăția habsburgică sunt mai presus de frații lor din România. Dacă e vorba de cultura fizică, în România marile mase ale poporului degenerează în urma mizeriei, în care se zbat, iar pătura suprapusă, cum îi zicea Eminescu, e istovită de desfrâu. Dta știi că nu-i așa nici în Ardeal, nici în Țara Ungurească, nici în Banat, nici în Bucovina, decât în unele ținuturi copleșite de evrei”.
Dramatic. Slavici ajungea să considere de preferat clasa nobiliară din Ungaria sau Austria aristocrației Vechiului Regat. În privința a ceea ce Slavici numește cultura economică, „hainele croite după cele mai noi jurnale, trăsurile cu cauciuc, automobilele, palatele zidite fără gust (ardeleanul care era Slavici nu admira deloc stilul francez al celor mai multe din clădirile orașelor Regatului), mobila îngrămădită-n ele (aici se înșela pentru că bună parte din ea provenea de la Viena, orașul care stătea în admirația scriitorului) și desfrâul sec nu sunt cultură economică. N-au românii de dincolo ce să învețe de la frații lor de aici și să-i și ferească Dumnezeu să ajungă în starea în care se află azi aceștia.” Dacă ajunge la cultura morală „să ne închidem ochii ca să nu mai vedem ceea ce se petrece și se tolerează în România, unde nu mai e nimic sfânt și omul cumsecade e fie nesuferit, fie disprețuit”. Îl întreabă pe N. Iorga dacă ar dori ca frații din Ardeal, Bucovina, Țara Ungurească, Banat să trăiască într-o astfel de stare. Și, evident, răspunsul era cuprins în întrebare. Dacă e vorba de cultura religioasă, el se temea să-și ducă copiii la biserică aici, în Regat, „unde toate cele sfinte sunt luate în bătaie de joc, preoții sunt niște slugi nemernice, iară arhiereii au ajuns unelte ale unor oameni înstrăinați de legea părinților noștri”. De-a dreptul dramatic, într-adevăr. Vedea și ceva bun Slavici în România?. Doar cultura intelectuală. Aici România era mai presus de celelalte provincii ale românilor. „Aici se învață mai mult, se scrie mai mult, se fac multe lecțiuni, se țin multe conferințe, se rostesc multe discursuri, e o viață intelectuală mereu agitată”. Atât recunoaște Slavici că poate oferi Vechiul Regat. Dar și aici nu se lasă amăgit de aparențe. Pentru că în România valoarea adevărată „nu prețuiește nimic, dacă nu e pusă în serviciul cuiva… E indiferent dacă ridici sau nu nivelul moral și intelectual al societății prin lucrarea ta, lucrul de căpetenie e să servești pe un om ori pe o tovărășie de oameni”. Ce mai rămânea în acest caz din sintagma „soarele la București răsare?. Rămânea totul, în continuare, spune Slavici, contrazicându-se cu ceea ce spusese mai înainte… „Dacă lumină e aici, se luminează pretutindeni unde trăiesc români, iar, dacă e întuneric, se întunecă pretutindeni”. De aceea toți românii din afara granițelor trebuiau să dea „ceea ce e mai bun în sufletele noastre, dar nu ca să propagăm cultura în România, ci ca să combatem duhul cel rău, de care e stăpânită azi România”.
Când românii din afara Regatului au spus că de la România „nu mai au nimic de așteptat”, au judecat drept, mai scrie Slavici, încercând să pună și puțină apă peste foc. Doar că „ei trebuiau însă să mai înțeleagă și că au datorii față de România, că România așteaptă de la dânșii să-i spună în fiecare zi…fără de înconjur și cu toată hotărârea, care sunt relele, pe care le văd la frații lor de aici”. Până una alta, Slavici trăia și scria la București. Și scria în toată libertatea, afirmându-și părerile cum n-ar fi putut-o face în Ardealul natal.
Ce- răspunde lui Slavici N. Iorga?. Și Iorga își dădea seama de multele rele prin care trecea țara lui, dar ce observa el la românii „de dincolo”?: că ei „nu vor să înțeleagă – și unii nu pot – un lucru, că viața românilor de pretutindeni, oricât de deosebită ar fi ea, e menită să aibă același viitor, răzemat pe dezvoltarea și îmbrățișarea unei anumite culturi și pe crearea unei solidarități naționale, că soarta acestei culturi și putința acestei solidarități militante sunt a se hotărî aici, fiindcă aici, în orice mâini ar fi, e steagul și, oricât de slab ar fi e grosul armatei. Pieirea României înseamnă sfârșitul românismului.”
Cu alte cuvinte, observa Iorga, bună sau rea aceasta era țara în jurul căreia se așeza viitorul unui neam întreg. Un neam care n-avea șansa ca de soarta lui să se intereseze frați apropiați și puternici, cum era cazul semințiilor slave din jurul României. Speranța României viitoare stătea doar în solidaritatea tuturora și în contribuția tuturora la dezvoltarea ei. „Lase păcatele noastre aici, dar să ne și ajute a le distruge, pentru noi și pentru ei”. N. Iorga avea în vedere în primul rând o contribuție culturală. Pentru că, scria el în „Neamul Românesc” din 8 noiembrie 1907, „numai prin cultură, printr-o cultură proprie, cu notă națională și valoare morală, cu îndreptare practică și o răspândire largă se poate asigura viața neamului nostru și i se poate face un loc, recunoscut de toată lumea, în civilizația contemporană”. Nici naționalism autentic nu se putea face fără cultură națională. De aici importanța pe care istoricul o dădea Ligii Culturale. Și menirii acesteia. Defilările, clamările, procesele… erau bune în afirmarea idealurilor românilor, dar „nicio piatră de graniță nu s-a mișcat de la locul ei, niciun suflet de ungur nu s-a făcut mai blând, niciun ministru european n-a strigat la Pesta sau aiurea: stați!” Adevăratele forțe ale unei nații rămâneau cultura ei și conștiința identității ei.
Iorga gândea inteligent și modern. Cu alt prilej N. Iorga constata că de la România românii din afara regatului puteau lua „mândria unui stat românesc de sine stătător și cu oarecare rost în lucrurile lumii”. Puteau lua o limbă neînrâurită în aceeași măsură ca la ei de „rosturi străine”, puteau lua realizările unei culturi mai dezvoltate dintr-un mediu numai românesc și sprijinite de mijloacele statului. 22 aprilie 1911.