Erau românii o națiune?
„Nimic nu e mai internațional decât formarea identităților naționale”, scria Anne-Marie Thiesse într-o carte prin care s-a remarcat ca un cercetător foarte motivat al conceptului de națiune. Paradoxul era evident, dar era explicabil prin faptul că orice naștere a unei identități naționale, eveniment la urma urmei singular, poate fi pretextul unor confruntări de cele mai multe ori sângeroase și, în orice caz, se înfăptuiește într-un cadru de intense schimburi internaționale, chiar dacă e respectat de regulă același model. Când se poate spune că s-a născut o nație? În momentul în care un pumn de oameni au declarat că națiunea lor există și ei sunt gata în a o demonstra. Națiune în sens modern nu există decât din secolul XVIII. Ideea vehiculată în istoriografia maghiară, mai ales, de națiune istorică, opusă națiunii etnice, n-are nimic de-a face cu conceptul de națiune modernă. Are de-a face doar cu lupta pentru menținerea Ungariei Mari dusă de elita politică a maghiarilor și de afirmare a propriei individualități a popoarelor cuprinse în Ungaria istorică.
A M Thiesse indică și elementele simbolice și materiale care reprezintă o națiune modernă: o istorie care să facă legătura cu marii strămoși, o serie de eroi purtători ai virtuților naționale, o limbă, monumente culturale, un folclor, locuri evocatoare și un peisaj tipic, o mentalitate anume, reprezentări oficiale, ca steagul și imnul, identificări pitorești: costume, specialități culinare, animale emblematice (ordinea acestor elemente e dată de autoare). Toate aceste elemente sunt ușor recognoscibile, de pildă ceremonialul vizitelor șefilor de stat, iconografia poștală și monetară sau publicitatea turistică. Revoluția franceză a egalat națiunea cu republica, dar în cele mai multe state națiunea s-a realizat în regimul monarhic, suveranul devenind reprezentantul prin excelență al națiunii. A fost un fel de naționalizare a monarhului începând cu secolul al XIX-lea, vizibilă în cadrul ceremoniilor oficiale, al iconografiilor oficiale. Suveranul apare în cadrul simbologiei identitare. Ba, odată cu pregătirile primului război mondial sau în timpul acestuia, până și numele dinastiilor se schimbă, cum se întâmplă în Anglia, unde dinastia de Hanovra devine de Windsor. Națiunea însoțește modernitatea economică și socială, transformarea modelului de producție, lărgirea piețelor, determină ipso facto un sentiment de identitate comună, națiunea se dovedește a fi un cadru politic eminamente apt să suporte evoluția raporturilor economice și sociale.
Națiunea instaurează „o fraternitate laică”, o solidaritate care dă naștere altor solidarități, de sex, de religie, de generație, de statut social. Se creează o comunitate națională, care elimină din cadrul ei ceea ce e considerat antinațional. Și în preajma primului război mondial patrimoniul identitar era mult mai bine apărat decât mai târziu, după al doilea război mondial, când el este făcut vinovat pentru dezastrele provocate societății umane. În preajma primului război mondial, naționalismul e la el acasă pretutindeni. Națiunea română răspundea cadrului semnalat de Anne-Marie Thiesse. La fel și naționalismul.
Dar în ce măsură era și conștientizat naționalismul român la începutul veacului XX?. Exista o opinie publică în regatul român? Prin ea s-ar înțelege un nivel de intercunoaștere, evident nesistematizat. Dar chiar și așa, cu un nivel lipsit de rigurozitate, exista o opinie publică? Opinia publică implică prezența unui mediu cu un suficient grad de ridicare culturală și de recunoaștere publică. Numai așa putem vorbi de existența unei antrenări în societate a unor știri, a unor informații și semnificații a ceea ce se întâmpla în societatea respectivă. În România de atunci opinia publică era dată de ziare, de reviste, de dezbaterile parlamentare și de corespondența între persoane și între persoane și instituții. Erau mijloacele de comunicare ale vremii. Erau și mijloacele prin care capacitatea intelectuală a timpului se putea exprima. Mijloace restrictive, desigur. Și în astfel de condiții prezența unor idei, a unor păreri putea fi ușor contestată. Conservatorul D. Dumitrescu în Senat contesta, de pildă, existența în România a unui curent favorabil unor reforme mai importante (cum erau în 1914 reformele agrară și electorală propuse de liberali). Nu știau românii ce vor? Mai mult ca sigur că nu știau, comenta el la 17 iunie 1914. Era situația care lui, ca mare proprietar, îi convenea. Pentru că în acest fel lucrurile rămâneau cum erau. Nu existau motive de schimbare. Și atunci nu trebuia violentat corpul electoral. Dar conștientizat putea fi?
La Iași, la 27 mai, în cuvântul său de la Clubul liberal, C. Stere, președintele clubului, declara: „Trebuie să trecem peste cadrul obișnuit al luptei noastre politice și al vieții de partid… Vom porni în apostolat din oraș în oraș și din sat în sat, vom ridica țara întreagă pentru o acțiune pașnică dar fermă și hotărâtă și în clocotul maselor populare vom revendica drepturile lor”. Era politica liberală din totdeauna în România. Țara nu știa ce vrea? Noi trebuie să-i arătăm ce trebuie să vrea. În felul acesta liberalii împingeau țara înainte, dar, mai ales se justificau politic. Paul Bujor constata și el greutatea situației, masele mari populare, care erau direct interesate, nefiind pregătite, „pentru că ele au fost totdeauna ținute de păturile guvernante într-o stare de tutelă politică condamnabilă”. Drept urmare „ele nu pot să ne dea niciun ajutor, așa că toată greutatea luptei cade acum numai în sarcina noastră, a păturii culte, care suntem convinși de dreptatea cauzei pentru care luptăm”. La 1864 n-a fost la fel?, se întreba el. N-a fost, pentru că atunci s-a recurs la un fel de lovitură de stat. Nu mai era cazul la 1914 („timpul nu mai e prielnic și nu sunt nici oamenii care să o poată face”). Și atunci? Atunci „nu ne rămâne, dar, azi, pentru a putea lupta, decât arma convingerii și a puterii de voință”. Și la 1864 aristocrații se opuneau. Și la 1914, la fel. Faptul justifica îndeajuns, în opinia lui Bujor, o reformare. Se așteptau reformatorii la o recunoștință din partea mulțimii pentru binele făcut prin reforme? Nu, dar ei se mulțumeau „cu ideea că ne-am făcut datoria”. De ce nu s-a ridicat țărănimea la 1866, când a fost îndepărtat Cuza, să-i sară în ajutor, se întreba P.P. Carp, într-o conferință tot la Iași în 1914? Pentru că era nerecunoscătoare față de un salvator al ei? Nu, răspundea Paul Bujor: „țăranii noștri erau atunci abia scoși din robie, erau ca niște copii care mergeau de-a bușilea”. O teorie care putea justifica orice. Și o afirmație ca aceea a lordului Macaulay în parlamentul britanic, potrivit căreia „marea cauză a revoluțiilor este că pe când națiunile merg înainte, constituțiile rămân pe loc”.
„Să-mi arătați mie o petițiune numai cu 1.000 de iscălituri libere dobândite în opoziție. Sau măcar iscălituri de nealegători ce vor să devie alegători”, le cerea N. Filipescu (foto) liberalilor în iunie 1914. Nu știa poporul ce vrea? Și trebuia prin silă să i se impună o cale de urmat? Boierul N. Filipescu refuza violența. „Noblețea reformelor liberale rezidă nu numai în reformele în sine, ci și în mijloacele întrebuințate pentru înfăptuirea lor”. N. Filipescu se referea la reformele din Anglia. Pe cele propuse în România le putea refuza cu flori de stil oratorice: „nu veți ajunge la această glorie prin mijloacele violente ale deportatului din Siberia care se pleacă înaintea țarului”. Aluzia era desigur la C. Stere, fostul arestat al Ohranei țariste, raportorul reformelor propuse în 1914, care se dusese la Constanța, la venirea țarului în iunie 1914 ca să fie printre cei care îi salutau venirea. Una era una și alta era alta, dar Filipescu avea nevoie de o replică în discursul său: „dacă liberalii englezi s-au acoperit de glorie realizând reformele liberale prin libertate, nu aceeași laudă s-ar cuveni vreunui deportat în Siberia, care vrea să impună reforme cu năgaica unui șef al fostei secții a treia polițienești din Petersburg. Respect marile figuri ale liberalilor englezi, nu respect însă pe reformatorii brutali”. Și referirile lui Filipescu se îndreptau tot înspre discursul lui Stere de la Clubul liberal din Iași: „Vom porni în apostolat… Țara întreagă va trebui să fie în picioare și să vegheze și la nevoie să pornească cu traista în spinare spre capitala țării zeci și sute de mii de cetățeni din toate colțurile țării”. Vorbe imprudente desigur într-o țară care suferise un… 1907 doar cu șapte ani mai înainte.
Era România prea repede supusă schimbării? Era societatea românească cu prea puține așezăminte și cu prea puține lucruri trainice, cum credea și un alt boier al acelor vremi, I.C. Grădișteanu? Chiar trăia România un perpetuum mobile al statului și al societății? Nu putea să mai și răsufle această țară care tocmai ieșise victorioasă dintr-un război (referire la războiul balcanic din 1913)? Mai ales că, o spunea tot Grădișteanu, nu se găsea niciun individ care să fi cerut schimbarea, „dar dacă a fost vreunul el nici nu a fost băgat în seamă, nici nu a avut vreun ecou. Revendicări serioase, o mișcare populară de oareșcare însemnătate în această privință nu s-a ivit”. Pentru boierul Grădișteanu și 1907 nu fusese decât „o instigațiune”. Nu „un avertisment puternic”, cum era pentru Paul Bujor. Și dacă se legiferează pentru clasa țărănească și ea habar n-are de ce anume se legiferează soluția ar fi „să așteptăm până ce vor trece toți (țăranii n.n.) pe băncile universității ca să învețe teoriile constituționale?”. Gr. Procopiu, democratul din PNL, dădea exemplul leului: „doarme leul, dar leul se va dăștepta cu sau fără voia noastră”. Și atunci „e mai prudent să facem ca leul să se deștepte după ce va fi fost îmblânzit, să-l supunem acțiunii binefăcătoare a îmblânzitorului care se numește dreptatea și legitatea claselor conducătoare față de el”. Altfel, era adevărat, se ajungea la anarhie. De aceea el, țăranul, trebuia ferit de propaganda primejdioasă a agitatorilor lipsiți de scrupule și de patriotism.
Trezirea din inconștiență nu se putea face decât de către pătura cultă, de oamenii luminați. „Partidele vor trebui și o vor face, fiindcă au interesul s-o facă, vor trebui să facă educația lor politică, educația civică a acestor mase”. Prin ce mijloace o vor face?. Prin presă, întruniri, prin consfătuiri. „Vor utiliza acel apetit de a ști, de a cunoaște, inerent naturii omenești”. Să se facă reforme pentru că altfel e revoluție? E întrebarea pe care o pune C.G. Disescu în Senat. El unul refuza revoluția preventivă. Dar accepta teoria că libertatea se dă nu numai când se cere, se dă și fără să fie cerută. Și atunci și ideea că la noi reformele au fost de sus în jos și nu invers, teorie pe care o împărtășea și P.P.Carp, care o punea în centrul concepției junimiste.
Națiunea română era un fapt acceptat de toți. Diferențele în definirea ei erau în felul în care era întreținut focul viu ce emana din definiții și teorii.