Victimele răscoalei din 1907: 1.786
Nu se știe nici astăzi câți morți a lăsat în urmă răscoala de la 1907. Se știe acum că regele Carol I (foto) a ținut un timp în arhiva sa personală documentele referitoare la represiunea răscoalei din 1907. Motivul lui Carol nu a fost acela pe care i-l spune lui P.P.Carp, venit în 1912 să-l întrebe unde sunt dosarele răscoalei de la Ministerul de Interne (Carp, ca prim-ministru, fusese, la rândul său, întrebat în Parlament). „Sunt acolo unde trebuie să fie”, îi spusese el, și îi și ceruse lui Carp să comunice acest răspuns în Parlament. Știa însă foarte bine, cum o știa și Carp, că nu la rege trebuiau să stea documentele statului, ci în Arhivele Centrale. Pentru că ele nu se refereau la problemele interne ale Coroanei și nici la Domeniile regale. Se refereau la țară. Regele voise în acest fel să scoată răscoalele din confruntările politice dintre partide (în 1912 acestea sunt chiar dure în jurul Afacerii Societății de Tramvaie din București, afacere liberală peste care dau conservatorii). Și mai voise să nu se pună din nou în evidență caracterul lor antisemit în Moldova, care nu făcea decât să umbrească și mai mult în Occident imaginea țării peste care domnea, o imagine deja în mare suferință din acest motiv.
A făcut rău însă regele nelăsând să fie cercetate documentele acelui tragic eveniment. O discuție în Parlament atunci ar fi oprit poate încă din acel moment fanteziile diverșilor gazetari plătiți, ca acelea ale lui C. Mille din „Adevărul”, preluate peste timp de politicienii care au voit să facă din România vaca lor de muls.
În Parlament, în aprilie 1907, primul ministru, I.I.C. Brătianu, dădea cifra de 419 victime. Cifra pusă în circulație de Ministerul de Război era de 421 de morți. Aceste cifre sunt considerate mincinoase de C. Mille (și nu numai de el) în „Adevărul”, „Dimineața” și în „Le Courier européen”. Și în aceste ziare C. Mille dă cifrele de 13.000, 12.000 de morți și se stabilește la 11.000. Cifrele indicate în raportul către Sturdza și în cuvântul în Parlament al lui Ionel Brătianu se bazau pe rapoartele oficiale ale Ministerului de Interne și ale Ministerului de Război, după cum ține să precizeze liderul liberalilor. Erau cifre oficiale. Ale lui Mille pe ce se bazau? „Pe documente ale propriului său director”, cum anunța „Le Courier européen” din 20 martie 1910. Dar Mille n-avea la dispozitie nici un document de luat în serios. În spatele lui nu stăteau decât cei care îi susțineau financiar ziarele și care și cu alte prilejuri dovediseră o vădită preocupare pentru „imaginea” României în afară. Sigur că ministrul de Interne avea tot interesul să reducă numărul victimelor. La fel și ministrul de Război. Cifra dată de Brătianu și de Sturdza în Parlament e dezmințită de însuși regele Carol, care-i mărturisea ministrului Angliei la București că numărul victimelor ar fi de „mii” („regele a mers atât de departe, încât a declarat că nimeni nu știe câți răsculați căzuseră în faza represivă a luptelor, lăsându-mă totodată să înțeleg că puțin îi păsa de ei (malițiozitate englezească-n.n.), dar a admis că, în orice caz, cifra era de ordinul a multe mii.”
Intuitiv, o cifră intermediară ne propune Iorgu Iordan, redând o discuție mai veche cu G. Ibrăileanu: „Când Ibrăileanu a înțeles că sunt dispus să accept, mai degrabă, fie și cu o simțitoare reducere, numărul dat de Mille, s-a oprit din mers și mi s-a adresat, cu reproș și puțintel cu durere: Bine, Iordan, și dumneata crezi ce scrie «Dimineața»? – Domnule Ibrăileanu, n-am posibilitatea de a verifica, dar mi se pare neverosimil de mică cifra oficială”.
Generalul Averescu dădea în 1937 cifra de 2.000 – 2.500, „cuprinzând și militarii asasinați”. Pentru a ajunge la această cifră, neavând atunci la dispoziție rapoartele originale ale autorităților, a luat ca bază statisticile morților din întrega țară în anul 1907 și le-a comparat cu anii precedenți.
Acestea sunt cifrele care s-au dat până acum. Iată însă că s-a ivit o altă sursă care ne pune la dispoziție alte date. Date provenind de la un om care a văzut dosarele răscoalei de la Ministerul de Război și a lucrat pe ele. E vorba de generalul Gh. Dabija, care în 1910 era căpitan, șef de cabinet al generalului Crăiniceanu, ministrul de Război în acel moment. Gh. Dabija a lăsat memorii păstrate la Secția de manuscrise a Academiei Române și nepublicate până acum. Iată ce scrie Gh. Dabija: „După terminarea răscoalelor s-au alcătuit din ordinul regelui la Ministerul de Interne mai multe dosare. La începutul lui februarie 1910, ministrul de Război g-lul Crăiniceanu, îmi spune: – Mâine vei merge cu mine la Palatul Regal, la orele 11. Am întrebat pe ministru care este motivul? – Nici eu nu știu. G-lul Mavrocordat mi-a telefonat ca să vin mâine la Palat cu d-ta. A doua zi ne-am dus. G-lul Mavrocordat a spus următoarele: – M. S. Regele are un număr de dosare asupra răscoalelor din 1907, care sunt secrete și care vor fi înapoiate Ministerului de Interne, de unde au fost aduse. M.S. dorește să aibă un rezumat foarte exact al acestor dosare, în cel mult 100-120 de pagini, pentru că se tot vorbește și se scrie prin ziare că ar fi fost peste 11.000 de morți. M.S. Regele dorește să cunoască adevărul și de aceea m-a însărcinat pe mine să vă rog pe Dvoastră, dle Ministru, să încuviințați ca această lucrare să fie făcută de căpitanul Dabija, pe a cărui discreție se poate conta. – Apoi dle general, eu am nevoie de căpitanul Dabija, el este șeful meu de cabinet. – Vă rog să-l cedați câtva timp numai pentru după amiezile; dumnealui va veni la Palat și va lucra singur într-o cameră. D.sa va păstra cheia de la dulapul în care sunt puse dosarele. Acesta este înaltul ordin al M.S.Regelui. Ministrul a trebuit să se supuie. Mă miram foarte mult de însărcinarea ce mi se dăduse și care putea să fie încredințată foarte bine unui aghiotant regal. Mai târziu am aflat motivul; a fost o inițiativă personală a g-lului Mavrocordat. Domnia sa mă cunoștea bine de la Batalionul 4 Vânători (1893-1895) și de la Școala Superioară de Războiu (1897-1899).
A doua zi m-am apucat să execut lucrarea ordonată. M-am trezit cu 32 dosare mari, rău ordonate, rău clasate, unele fără inventare. A trebuit să fac două lucrări preliminare: a) să clasez materia din nou, astfel ca să urmeze aceeași ordine în toate dosarele; b) să fac inventar pentru fiecare dosar. Apoi să mă apuc de lucru, pentru a face un rezumat. În trei săptămâni, lucrând de la 3-7 după amiaza, am terminat lucrarea, scrisă fiind și la mașină de către un bun dactilograf de la Ministerul de Războiu; ea avea 114 pagini. Trebuie să spun că numărul total al celor ce fusese (ră) împușcați în toată țara se ridica la 1.786 morți, iar nu la mai mult, după cum se vorbea în public și cum se scria prin o parte din presa noastră. Cel puțin aceasta era cifra ce reieșea din cele 32 dosare, ce am avut atunci la îndemână. Toate aceste dosare au rămas atunci la Palatul Regal, eu le-am predat cu un inventar general, în care am trecut numărul dosarului, cuprinsul și câte pagini are (avea n.n.) fiecare dosar. Ce s-o fi făcut în urmă cu toate acele dosare nu mai știu.
Gh. Dabija aduce în discuție această cifră și în 1937, după interviul acordat de Averescu revistei „Vremea”, scriindu-i mareșalului. În amintirile sale Gh. Dabija notează: „Deci susține mareșalul că victimele răscoalelor din 1907 în ceea ce privește pe țăranii revoltați, cât și soldații căzuți la datorie, poate fi de maximum 2.500, iar nu de 11.000, așa cum circula legenda. Această legendă era pusă în circulație de politicieni, care voiau să-l pună pe g-lul Averescu într-o lumină rea, odioasă, atribuindu-i numai lui personal răspunderea unor asasinate în masă. Eu pot afirma că cifra indicată de general nu era justă. El nu a avut rapoartele răscoalelor, eu însă le-am avut și le-am studiat în 1910, ajungând la concluzia că au fost omorâți 1.786 țărani revoltați. Atât și nimic mai mult, iar până la exagerata cifră de 11.000 de morți lipsesc 9.214. Deci din cei așa-ziși 11.000 au fost realmente numai 16% și au rămas vii 84%. Cifrele vorbesc de la sine. La 12 mai 1937 eu am comunicat Mareșalului aceste date, după ce citisem articolul lui Vițianu în ziarul „Vremea”, reprodus de «Îndreptarea». Mareșalul mi-a reproșat că de ce nu i-am spus mai demult acest lucru, zicând : datele culese de de d-ta în 1910 după actele oficiale, corespund desigur adevărului, eu trăsesem concluzia din analiza comparativă a statisticilor din 1901-1907. Apoi zâmbind mi-a spus: toată viața am avut oroare de calomniatorii profesioniști. De fapt răscoalele au ținut în toată țara de la 15 februarie la 21 martie 1907, deci 34 de zile; eu am venit ministru de Război la 13 martie, așa că numai de la 13 martie la 21 martie, adică în opt zile, am liniștit țara. Dacă eu nu curmam repede răscoalele, Austro-Ungaria era gata să intre cu două corpuri de armată pentru a potoli răscoalele. Se poate ușor vedea ce complicațiuni puteau interveni” (p207). Cu aceste considerații, Averescu oferă și motivul pentru care represiunea din 1907 s-a făcut cu atâta rapiditate și violență.
Așadar 1.786 de răsculați au murit la 1907. E singura cifră fără aproximație care ni s-a păstrat. Și e singura care provine de la un militar cunoscut al armatei române, un general de încredere, de mare probitate. E și singura dedusă din cercetarea directă a arhivelor statului. Ce s-a întâmplat cu dosarele răscoalei existente în aceste arhive în 1910?. Când a plecat de la guvern în 1910, I.I.C. Brătianu, ministru de Interne la 1907, a luat cu el dosarele răscoalei de la acest minister. Pentru a nu fi folosite de adversarii politici împotriva lui, a motivat el. O parte din aceste documente, adunate în dosare, câte unul pentru fiecare județ, ajung, după 1947, în mâinile lui Mihai Roller, „istoricul” de o așa de tristă amintire al primei perioade comuniste din România. El a publicat trunchiat o parte din aceste documente, altele au fost reluate și publicate după 1960. În anii imediat următori colectivizării agriculturii, la împlinirea a 60 de ani de la răscoală, un grup de cercetători a întreprins investigații în satele răsculate, urmărind numărul morților, al tuturor morților, nu doar al acelora dovedit împușcați, din februarie-martie 1907. înregistrați de catastifele bisericești, sau de acelea ale primăriilor, atâția cât au fost înregistrați. Cu toată dorința păturii guvernante comuniste de atunci de a ajunge astfel la cifra de 11.000, pe care propaganda regimului o vehicula în toate împrejurările pentru a invinui astfel „burghezo-moșierimea”, rezultatul cercetării de teren a fost dezamăgitor. Ea nu reușește, cu toate „eforturile statistice”, să depășească cifra de circa 3.000 de morți. Și atunci s-a renunțat la publicarea cercetării întreprinse. A circulat și zvonul că tocmai din această cauză au dispărut atunci mărturiile oficiale, câte mai rămăseseră, pentru ca cercetarea istorică să nu dovedească nimic și să rămână astfel, contestată sau nu, cifra de 11.000.
Regele, evident, a încuviințat represiunea în calitatea sa de cap al forțelor armate. El primește în acele zile mai mulți oameni politici. Dintre ei doar Al. Marghiloman a consemnat discuțiile purtate. La 9 martie, într-o zi de vineri, el convoacă un consiliu de miniștri la palat. Era încă guvernul conservator condus de Gh- Gr. Cantacuzino, un guvern slab, măcinat de contradicții interne între cantacuzini și takiști (adepții ai lui Take Ionescu) și atacat cu violență din afară de junimiști, neprezenți în guvern și de liberali. Cu prilejul acestui consiliu, unde pe ordinea de zi e problema răscoalei, Take Ionescu propune retragerea conservatorilor și aducerea liberalilor. Gh. Cantacuzino combate ideea, după cum combate și o listă de măsuri propusă de rege de ieșire din situație pe motiv că „miniștrii aveau să propună măsuri nu Coroana” (conservatorii n-au fost niciodată obedienți față de suveran). După Consiliu Gh.Cantacuzino se întâlnește cu P.P.Carp, liderul junimistilor, și propun o nouă formulă de guvern. Dar regele are mai multă încredere în liberali (ca întotdeauna, de altfel) și la cele mai importante posturi din guvern în acel moment, la Interne și la Război, sunt puși doi oameni de viitor și de energie: I.I.C. Brătianu și gen. Averescu. Acesta din urma, pentru prima oară ministru, venea aureolat de studii militare strălucite în Italia și de faima de energic și foarte capabil. Născut în 1859, fusese voluntar în 1877, sublocotenent în 1881, locotenent în 1886, după absolvirea întâiul a Școlii Superioare de Război de la Torino, căpitan în 1889, maior în 1894, grad în care e trimis ca atașat militar în Germania, colonel în 1901, general de brigadă în 1906. Vorbea bine limbile franceză, italiană, germană, engleză și rusă (se născuse în Basarabia). Fusese profesor de geografie, excelent profesor de tactică generală la Școala Superioară de Război. Autor al multor scrieri militare de valoare. Averescu îl înlocuiește în postul de ministru pe generalul Manu, bătrân și de prea multă vreme numai om politic nu și militar. Nici Manu, nici Cantacuzino, cum, de altfel, niciun om politic român nu se așteptaseră ca răscoala să fie atât de întinsă și de violentă și nici nu se gândiseră să ia măsuri din timp, ceea ce ar fi diminuat întinderea răscoalei.
Generalul Averescu, în 48 de ore, întocmește o hartă a distribuirii trupelor și «pentru ca familia regală să nu aibă nici un amestec direct în acțiunea de potolire am pus diviziile direct sub ordinele mele», declara Averescu în 1937. Și de îndată trupele trec la potolirea răscoalei. Cu o rapiditate și cu o îndârjire neașteptate. Pentru că răscoale mai fuseseră în Vechea Românie, dar se stinseseră destul de repede, fără să fie necesare intervenții atât de masive și de rapide ale armatei. Mai fusese folosită armata în 1888. Dar numai Corpul 2 de Armată, chemat în Muntenia din Moldova. În 5 zile 16.000 de soldați fuseseră deplasați în județele revoltate. În 1888 liniștea e stabilită în 14 zile, deci într-o perioadă mai lungă decât în 1907. Și nu se folosiseră tunuri!… Pentru ce în 1907 această concentrare de forțe și transformare a țării în zonă de operațiuni militare?. Pentru ce această grabă, această precipitare în acțiunea represivă? Există o singură explicație. Aceea pe care o dă Averescu în 1937. Serviciile de informații ale armatei anunțau în martie 1907 concentrări de trupe austro-ungare la granițele de vest și de nord ale țării. La Ministerul de Externe se primesc vești, pe canale diplomatice, despre intențiile austro-ungare de a ajuta pe regele Carol în reprimarea răscoalei prin trimiterea de trupe în România. Al. Marghiloman crede și el că „Austria sprijinită de Germania ar fi oferit participarea trupelor ei și sub imperiul acestei propuneri de o înfățișare apăsătoare, guvernul a făcut să vorbească tunul și a luat măsuri expeditive.” Barbu Știrbei confirma faptul spunându-i lui Marghiloman: „Trebuie să fie adevărat, căci Szekulicz (bancherul confident al lui Carol) mi-a spus că regele amenințase cu abdicarea dacă un soldat austriac ar fi trecut graniță”. Este într-adevăr de neînchipuit în ce poziție s-ar fi pus țara, regele ei și, dincolo de toate, cât de mult ar fi avut de suferit conștiința națională românească cu prezență trupelor ungurești și austriece în țară împușcând țăranii români! Așa s-ar explica deci rapiditatea cu care s-a mișcat armata, folosirea artileriei grele, execuțiile sumare… Și așa s-ar explica numărul mare de victime. Acest număr este acela dat de Gh. Dabija. Până astăzi cifra stabilită de el pe baza cercetării arhivelor este cea mai veridică. Este singura pe care o propunem și o susținem. E cazul să se renunțe la improvizații.
Cu prilejul răscoalei de la 1907 s-a verificat încă o dată o necesitate pentru orice stat civilizat. Aceea potrivit căreia actele oficiale trebuie să rămână acolo unde le este locul, în arhivele statului. Ele n-au ce căuta în arhive particulare, de unde se pot „rătăci”, cum s-a întâmplat și în cazul acesta. O învățătură care n-a servit istoriei noastre (de obicei învățăturile istoriei nu servesc). E de ajuns să amintim rezultatele alegerilor din noiembrie 1946, numărul și identitatea „teroriștilor” din 1989…