Se duc bătrânii – Gheorghe Grigore Cantacuzino „Nababul”
Gheorghe Grigore Cantacuzino (foto) era „o figură de boier mare” (N. Iorga). Născut la 22 septembrie 1832, la Bucuresti, era fiul marelui vornic Grigore Cantacuzino și al Luxiței Kretulescu. Își face studiile la București, le continuă la Paris, unde își ia bacalaureatul și doctoratul în Drept. În 1862, întors în țară, este numit judecător la Tribunalul de Ilfov și apoi consilier la Curtea de Apel (se promova repede când veneai dintr-o familie ca aceea a lui Gh. Cantacuzino! Dar era și lipsa de oameni pregătiți care îi punea și mai mult în evidență pe cei existenți). În 1864 își dă public demisia din funcția de consilier, făcând jocul coaliției opozante lui Al.I.Cuza. Membru al lojei masonice „Sages d’Heliopolis” participă activ la coaliția anti-Cuza. Odată Cuza îndepărtat, ajunge președinte al Curții de Apel din București. În 1866 intră în politică, fiind ales în numeroase rânduri deputat și senator conservator. Este membru în Comitetul care a redactat Constituția. Între aprilie 1869 – ianuarie 1870 este primar al Capitalei, lăsând urme în arhitectura clasică a acesteia în Parcul numit mai târziu Carol („Fântâna Gheorghe Grigore Cantacuzino”). În 1870, 1873, 1875-1876 e ministru la Justiție, Lucrări Publice și Finanțe. În 1899, contra voinței junimiștilor, ajunge șef al conservatorilor și prim ministru între 1899-1900. Din nou prim ministru și ministru de Interne între 1904-1907. Suferă de inimă (la 3 ianuarie 1900 face un infarct). Un om înalt, impozant, calm, moderat.
Nu e orator. Discursurile sale sunt totdeauna scurte. Uneori foarte la obiect și foarte inspirate. Ca, de pildă, la 24 mai 1905, când D. A. Sturdza îl interpelează la Senat „cu privire la minele de petroleu ale statului și îndeosebi la formarea unei societăți naționale pentru explorarea și exploatarea lor”. Și Gh. Gr. Cantacuzino răspunde arătând importanța și complexitatea chestiunii pentru statul român și anunțând trei idei principale ce urmau a fi idei călăuză: „1. păstrarea unei porțiuni a terenurilor petrolifere ale statului ca rezervă de viitor, 2. Evitarea monopolizării acestor terenuri petrolifere într-o singură mână, 3. Păstrarea pe seama statului a tuturor mijloacelor de transport ale petrolului și derivatelor lui prin calea ferată și prin conductul (pipe-line) ce trebuie să fie construit și exploatat numai de stat, la momentul oportun”. Ceea ce era un răspuns „neted și clar”, cum ținea să precizeze D.A. Sturdza și era și programul liberal în materie. Ce declară Cantacuzino nu erau ideile lui proprii, dar el are înțelciunea să și le însușească. Cantacuzino nu e printre liderii conservatori care cresc pe o linie intelectuală, precum P.P.Carp, T. Maiorescu, Al. Marghiloman sau Take Ionescu. El se ridică social cu prestigiul familiei și mai ales cu averea lui însemnată. Avea 20 de moșii mari, un palat somptuos la București, pe Calea Victoriei, azi Muzeul Enescu, vila pe Zamora în Predeal, castel la Florești în Prahova (Micul Trianon)… Era, alături de liberalul Basarab Brâncoveanu, cel mai bogat om din țară. „Nababul”, cum i s-a zis. Cantacuzino nu avea nici o calitate deosebită. În superbul lui studiu despre mâinile politicienilor români, I.G.Duca observa și mâinile lui Gh. Cantacuzino, mâini placide, veșnic închise, osandite să păstreze cu grijă, să țină cu putere. Le ținea în buzunare de unde se auzea un zăngănit metalic. Nu ținea bani în buzunare (adeseori nu avea bani la el ca să plăteasca trăsura), ci cheile multelor case de fier, unde nu avea bani, ci documente ale familiei sale ilustre. Take Ionescu scrie despre el că era „foarte inteligent, dar zgârcit. Zgârcit până și cu inteligența lui”. Sarcastic e puțin zis. P. P. Carp era și mai dur în aprecieri: „Dl. Prim ministru (era Gh. Gr.Cantacuzino) a zis că a fost indicat ca succesor al său (al lui Lascăr Catargiu). Respect această indicație. A mai zis că merită pozițiunea pe care o ocupă pentru că viața d-sale întreagă este clară ca un pocal de cristal. O fi! Dar oare nu vedem așa ușor prin pocal fiindcă e deșert?” O spunea la 13 ianuarie 1906. Dar…orice lucru are două fețe. Cantacuzino este și unul dintre promotorii Ligii Culturale (fără să iasă în față), care cultiva dincolo de frontiere unitatea de limbă, tradiție, credință, deci opera de iredentism în provinciile asuprite. E unul dintre promotorii ei cu bani și care dădeau bani (când e numit prim ministru în 1899, Pallavicini, ministrul austro-ungar la București, își făcea griji de intervenția lui posibil mult mai activă în mișcarea națională a românilor din Transilvania). În 1877, când începe războiul cu turcii, dăruiește armatei 50.000 de lei. În 1913, înainte de al doilea război balcanic, donează 100.000 lei pentru ambulanțele militare, 100.000 lei pentru flota de război, 25.000 pentru aviația militară. Ca primar sau ca ministru nu ia salariu… Sunt gesturi. Doar că de la averea lui era de așteptat mai mult. Cum mai mult era de așteptat și de la capacitatea lui politică. Și a fost o dezamăgire. Poate și pentru că n-a avut noroc, nimerind cu guvernările lui în criza financiara din 1899-1900 și în criza lui 1907.
Primul său guvern, prin lipsa junimiștilor, a fost slab reprezentat cu valori politice. Doar Take Ionescu era în guvern o personalitate. De altfel, guvernul se va și afla sub influența sa. În pregătirea alegerilor, G. Gr. Cantacuzino anunță un program vast de guvernare, cu propuneri, între care unele total nepotrivite, pentru momentul de criză prin care trecea țara (de pildă, un foarte întins program de îndiguiri și irigații). Nu fără motiv programul e întâmpinat cu multă ironie de presa opoziționistă. Guvernul are majorități în parlament (la Cameră 157 de mandate, la Senat 86). Dar situația lui nu era deloc de invidiat. Povara puterii va deveni în curând copleșitoare. Situația financiară se anunța extrem de îngrijorătoare. 1899 fusese și un an dintre cei mai secetoși din câți cunoscuse România. Țara nu avea cu ce acoperi un împrumut, care nu se știa de unde va fi făcut, piața europeană fiind tulburată de războiul anglo-bur. Cantacuzino cere ajutor regelui. Și așa se ajunge la un împrumut de 175 de milioane, care se va dovedi insuficient. Gh. Gr. Cantacuzino e nevoit să se retragă, lăsând locul lui P.P.Carp.
Nici al doilea guvern condus de Cantacuzino nu e bogat în personalități. Și tot ca urmare a absenței junimiștilor cu care n-a putut ajunge la o înțelegere, cu toată dorința regelui de a o face. Ca și în primul guvern pe care îl conduce Cantacuzino și în acesta personalitatea principală e Take Ionescu, dominant și în parlament cu numeroșii săi partizani. Take Ionescu este sufletul unei opere legislative foarte bogate și în toate domeniile. Influența lui foarte mare în Partidul Conservator deranjează pe Gh. Gr. Cantacuzino și pe fiii acestuia care încep tratative cu junimiștii. Nu se știe care ar fi fost deznodământul acestor tratative fără izbucnirea crizei agrare. La 3 martie guvernul e interpelat în Cameră de IIC Brătianu asupra trusturilor arendășești, care nesocotesc „cele mai elementare noțiuni de dreptate”. În același sens interpelează și D.A. Sturdza la Senat. Gh. Gr. Cantacuzino răspunde că o soluție trebuie găsită, trusturile fiind „un pericol economic și social de o gravitate netăgăduită”. În discursul lui Cantacuzino răzbat teama și îngrijorarea. În zilele de 6,7 și 9 martie guvernul este din nou interpelat asupra situației de la sate. Pătura conducătoare din care făcea și Gh. Cantacuzino parte era luată a revers. Era derutată și Take Ionescu îi cere regelui să-i aducă la putere pe liberali. O soluție pe care Gh. Cantacuzino o combate, după cum combate și lista de măsuri pe care o propune regele, „deoarece miniștrii aveau să propună măsuri, nu Coroana”. Pentru că avea mai multă încredere în liberali, Carol I preferă soluția lui Take Ionescu de aducere a liberalilor.
Rămâne un fapt că lui Cantacuzino nu-i placea politica ca tortură zilnică. Marchizul Emil de Baccaria, ministrul italian de la București, care rămâne 16 ani la București și îi cunoștea bine pe români (era prieten cu I.C.Bratianu, cu Take Ionescu și cu mulți alți oameni politici), care se simțea în România „tout à fait comme chez moi”, nota la 31 martie 1907 că „cine nu cunoaște România a fost șocat de felul în care guvernul (Gh. Gr. Cantacuzino) s-a lăsat surprins de o mișcare evident pregătită din timp și a ignorat aceste pregătiri”. Și avertismentele n-au lipsit. Un funcționar superior de la poliție îi spunea că de luni de zile la Direcția Generală a Siguranței Publice soseau știri alarmante, care, desigur, fuseseră semnalate „a qui de droit”, adică primului ministru și ministrului de Interne (adică aceleiași persoane, Gh. Gr. Cantacuzino), care n-a luat nicio măsură. Ion Lahovari îi povestește și el, la 29 martie 1907, că atunci când era ministru, i-a atras atenția lui Gh. Cantacuzino asupra știrilor venite din țară, dar el l-a liniștit vorbindu-i de blândețea și înțelepciunea țăranului român (calități verificate de el din contactele sale cu țăranii și în care credea cu adevărat). De la I.I. C. Brătianu, care preia Ministerul de Interne pe care îl lăsa Cantacuzino în 1907, află că acesta găsise la preluare o mulțime de plângeri, scrisori, rapoarte ale prefecților care erau în plicuri… nedesfăcute. “ Acest om era inconștient de teribilele responsabilități care apăsau asupra capului sau, scrie Beccaria. Era devorat de o ambiție senilă, preocupat înainte de toate de a-și spori imensele sale averi și influența propriei sale familii, așezându-și un număr cât mai mare de rude în poziții officiale: primari, judecători inamovibili…”. „Pentru binele țării, scrie ministrul italian, pe care Gh. Cantacuzino îl călca pe nervi, e de sperat ca după dovada absolutei incapacități de guvernare dovedite în doua rânduri de dl Cantacuzino nu se va mai încerca cu el o a treia experiență”. Nu s-a mai încercat. Moare la 23 martie 1913, lăsând doar o poreclă: „Nababul”.
Ca și P.P.Carp, Gh. Grigore Cantacuzino prefera să-și administreze el singur averea. Din Franța aduce cu el în țară pe inginerul Bouquet, care-i măsoară moșiile. Francezul era însoțit de Pecheux d’Herbenville, care era reprezentant al unei firme engleze și care, după măsurarea moșiilor, îi oferă lui Cantacuzino o arendă de 50.000 de franci pe an, timp de 45 de ani și un capital de 200.000 lei. Cantacuzino refuză. Preferă să facă față cu mijloacele familiei. Ziarul „Conservatorul” îl prezenta drept „cel mai mare producător din țară, un agricultor fruntaș care-și caută singur moșiile ”. Mai mult, o făcea întrebuințând mașini agricole de provenință germană și engleză. Nu doar în agricultură învestește Gh. Cantacuzino. O face și în industrie. Înființează uzina pentru prelucrarea petrolului de la Drăgăneasa. În februarie 1879 inaugurează o nouă fabrică de chibrituri. O face împreună cu D. Ghica, G. Filipescu, G. Cantaczino, C. Boierescu. În 1875, pe vremea când era ministru de Finanțe, îl cheamă pe M. T. Șuțu, inginer al Școlii Centrale din Paris, pe inginerul de mine Matei Drăghiceanu și pe inginerul Condeescu și le cere să pregătească terenul pentru înființarea salinelor din Prahova. Modelul după el, care se interesase, urma a fi cel austriac, iar produsele obținute urmau a fi comercializate în Bosnia, Herțegovina, Serbia, Bulgaria și Rusia. Un proiect nedus la capăt, dar care arată preocupările modernizatoare ale Nababului. Împreună cu fiii săi Mihail și Grigore, Nababul este efor la Eforia Spitalelor, constituită prin unirea fundațiilor Colțea, Pantelimon și Filantropia. Unul din fiii săi, Mihail, oferă Eforiei proprietățile Doiceasca, Muntele Neamț, Prislop și alte câteva pe lângă 100.000 lei și 500 de acțiuni la Societatea Petrolul Românesc, continuând acțiunea întreprinsă de dr. C. Cantacuzino (100.000 lei și acțiuni la Creditul județean de 4,5%). Nababul este în Consiliul general al Societății Crucea Roșie, constituită în 1876, unde este și soția sa Ecaterina Cantacuzino, fondatoarea Societății de asistență socială Leagănul Sf. Ecaterina în 1897. O societate unde Ecaterina Cantacuzino atrage și pe fiica sa Irina și căreia îi donează de-a lungul anilor însemnate sume de bani. În fruntea acestei societăți Ecaterina Cantacuzino obține o medalie de aur la expoziția de la Paris din 1900 și la expoziția jubiliară din 1906 de la București.
Are mândria propriei clase sociale, pe care și-o asumă în toate împrejurările. Inclusiv în relațiile cu regele Carol, în fața căruia el a ținut totdeauna să impună punctul de vedere propriu și să respingă amestecul regal în chestiunile interne ale Partidului Conservator.