Se duc bătrânii – D. A. Sturdza
Nici nu se sting bine ecourile morții lui Carol I și la 8/21 octombrie 1914 se răspândește vestea că a încetat din viață unul din sfetnicii săi cei mai apropiați: D. A. Sturdza (foto). Se născuse în martie 1833 la Miclăușești, lângă Roman. Tatăl său era marele logofăt moldovean Alexandru Sturdza. Studiile și le face la Bonn și Berlin, dând prioritate pregătirii sale în economie politică și finanțe. După 1857, întors în țară, devine treptat o personalitate politică și culturală dintre cele mai marcante ale vechii Românii. O neobișnuită energie, cinste și onestitate sunt trăsăturile sale esențiale. S-a găsit foarte mult timp în capul treburilor publice fiind de numeroase ori ministru, prim-ministru și fiind între 1892-1909 șeful Partidului Național Liberal. În politică activitatea sa poartă amprenta unei frapante contradicții: adept al lui Al. I. Cuza și unul dintre cei care l-au detronat, adversar al lui Carol I, împotriva căruia scrie virulente articole în presa germană în anii 1875-1876, și unul din cei mai supuși slujitori ai acestuia, sprijinitor public al luptei naționale a românilor transilvăneni și, tot public, fidel prieten al Austro-Ungariei. Atitudinile sale răsucite și schimbările radicale izvorau fie din impulsuri, fie din calcule greșite sau chiar din lipsă de curaj. În politică n-a fost un om de curaj. Marile și gravele probleme adeseori l-au depășit. În 1877 a fost împotriva participării României la război de teama a ce s-ar fi putut întâmpla.
Tot așa și în 1914, pe patul morții, sfătuia cu voce stinsă la prudență și neutralitate cuminte. Dacă a realizat ceva ca om politic, a fost în problemele economice și financiare, unde avea o solidă competență, lucru remarcat mai cu seamă în guvernarea dintre 1901-1904. Însă mari și durabile au fost realizările sale în cultura română. La Academie, al cărei secretar general a fost din 1871, era omul atotputernic. El este inițiatorul întocmirii unei monumentale colecții, concentrând cele mai semnificative documente politice ale istoriei românilor; este creatorul școlii românești de numismatică. Ocupația sa predilectă era să studieze în biblioteca Academiei. Rămânea aici uneori zile întregi, uitând și să mănânce. Ca om era o figură originală. N-avea deloc ceea ce am zice astăzi „simțul umorului”. Nu știa niciodată să guste o glumă. Nu pronunța niciodată vreun cuvânt care putea părea a fi o insultă. Odată supărându-se pe un prieten care avea o poreclă, credea el necuviincioasă, s-a ridicat, roșu de mânie și i-a strigat acestuia: „Bine ți-a zis, cine ți-a zis, cum ți-a zis!”. Se deosebea, prin aceasta, de aproape toți ceilalți oameni politici ai timpului. Se deosebea radical de P. P. Carp, cumnatul său (erau căsătoriți cu două surori), un zeflemist incorigibil. De aceea, între altele, Sturdza nu-l agrea deloc. După 1908, grav bolnav, D. A. Sturdza este silit de oculta liberală să cedeze șefia partidului și a guvernului și să se retragă.
La mijlocul lui septembrie 1914 el acuză o insensibilitate a jumătății drepte a bărbiei și a buzei inferioare. Îl cheamă pe cumnatul său, dr. Ion Cantacuzino, care constată că vorbirea și mișcarea nu-i erau atinse, dar era slăbit, palid, încovoiat, și avea hematurii abundente. I. Cantacuzino pune totul pe seama tumorii la prostată și trage concluzia medicală: „îmi face impresia că se apropie de moarte”. În noaptea de 28/ 29 septembrie I. Cantacuzino e chemat din nou de urgență la D.A. Sturdza (la Mitică, după cum i se spunea în familie liderului politic). El avea mari dureri de stomac, abdomenul foarte bombat, retenție urinară. I se aplică o sondă. Puterile îi scad cu repeziciune. Nu mai poate înghiți decât două, trei lingurițe de ceai. Doi interni stau lângă el. Soția sa, Zoe, îi vorbește și-l mângâie.. Îl vizitează membri ai legațiilor austro-ungare și germane, bancheri evrei, germani, după cum ne spune dr. I. Cantacuzino, care nu admitea deloc germanofilia presupusă sau reală a cumnatului său și a soției sale („mi-ar fi rușine să fiu franceză în acest moment, o auzeam proclamând ieri cu glas tare, în fața unui oarecare vizitator german”.
Îi este ascunsă cu grijă moartea regelui Carol. La 7 octombrie își dă obștescul sfârșit. Moare din cauza cancerului la prostată. Trăise o viață în timpul căreia muncise enorm. Dar sănătatea lui fusese bună până la tulburările psihice din anii guvernării liberale din 1907 și de imediat după. Era un drumeț neobosit, un alpinist pasionat și rezistent, mare gurmand, nepierzând niciodată timpul fără rost. Înfrângerea în sânge a răscoalelor din 1907 îl marchează. Prea mulți țărani muriseră atunci și moartea lor îl apăsa, găsindu-și o vină personală în neîmplinirile sociale din țară. Nu mai puțin îl chinuie lupta surdă pe care o duce cu elementul brătienist din Partidul Național Liberal. Nu neapărat pe chestiuni de doctrină (Ionel Brătianu era susținut de generoși, deci cu idei de stânga pronunțate), ci de ambiție și, firește, de șefie a partidului. Se adaugă peste toate atitudinea contra fiului său Alexandru, învinuit de a fi fost cauza măsurilor dure luate de tatăl său împotriva unor ofițeri, favorizării în armată a influenței germane; și învinuit, de asemenea, de lipsă de sinceritate și atitudini sfidătoare. Era mult adevăr în aceste învinuiri, dar felul în care era privit fiul său în armată de colegii săi, insultele care i se aduc, faptul că e obligat să se bată în duel de două ori (a doua oară chiar cu un spadasin de profesie, George Miclescu), toate acestea, pe fundalul surmenărilor politice, îi aduc lui Sturdza o stare de neurastenie acută, care debutează, cum ne spune cumnatul său Cantacuzino, cu o stare de excitație psihică, cu accese de furie, idei fixe de persecuție, cu halucinații.
Au circulat în epocă tot felul de gesturi necontrolate ale lui Sturdza, între care și alergatul pe sub mese în căutarea lui Carada (principalul susținător al lui Ionel Brătianu). Este dus în Franța, la sanatoriul de la Suresne, la doctorul Magnan, unde rămâne mai mult de un an. La internarea sa Sturdza vorbea tot timpul cu volubilitate, fără să se mai oprească. Pe un ton autoritar, Magnan îi interzice să mai vorbească 24 de ore. Sturdza a tăcut imediat și 48 de ore n-a scos o vorbă. „Un om capabil de un asemenea act de energie, de o asemenea putere de a se stăpâni, îi spune Magnan lui Cantacuzino, nu este candidat la ramolisment, este pur și simplu un surmenat”. Cantacuzino îl vizitează, fiind și medicul de față. Sturza nu-l recunoaște, dar după ce pleacă îi spune doctorului: „L-am recunoscut perfect, este cumnatul meu. Dar n-am vrut să par că-l recunosc, căci altfel dușmanii mei i-ar face rău.”
După întoarcerea de la Paris, calmat, Sturza n-a mai fost același. Câmpul lui cognitiv s-a îngustat, avea idei fixe, mereu repetate, nu putea aborda niciun subiect arzător. Și avea acel sentiment al infirmității, al omului scos din viața activă. Mersul lui era al unui om bătrân și bolnav. Cu doi ani înainte de a muri începe să aibă simptome de cistită însoțită de hematurii din ce în ce mai dese. Urmează cure de sănătate în Germania. Reîntors la București este supus unui examen microscopic la dr. C. Stoicescu și diagnosticat cu elemente neoplasmice din abundență. E țintuit la pat, pe patul său de fier (semn al austerității pe care și-o impusese), imobilizat cu o sondă permanentă. Îi spune fiului său că după moarte vrea să fie imediat dus la biserică „pentru ca să nu jeneze pe cei din casă și să nu-și obosească soția”. Ultimele lui cuvinte au fost „vreau să plec”, „vreau să plec”, rostite, curios, în franceză. E așezat în bibliotecă, în mijlocul cărților pe care atâta le-a iubit. Fusese omul care crezuse cu toată convingerea în cuvântul scris (mai ales dacă autorul era german, comenta nu fără ironie cumnatul său Cantacuzino, care credea același lucru, doar că, în cazul său, autorii erau francezi). Guvernul hotărăște să-i facă funerarii naționale. Corpul lui e depus la biserica Sf. Gheorghe. Regina Maria și prințul Carol asistă la serviciul religios de dinaintea plecării de acasă. Slujba e făcută de mitropolit. Cuvântări I.I.C. Brătianu, în numele PNL, C. I. Istrati, în numele Academiei… E dus la cimitirul Bellu într-o zi tristă și ploioasă. În fața mormântului deschis I. Bianu are o criză. Plânge în hohote.