Alexandru Alimănișteanu – Cum creșteau oamenii odată cu țara (IV)
Din Olanda pleacă la Londra. Prin legația României obține să facă practică la Banca Blak-Boissevin & C. Lucrează mult cu America, face zilnic arbitraje de sume mari, de 40-50 milioane de șilingi. Programul era de la 10 la 5 după amiaza. Descrie hrana de aici, la fel de bună ca aceea din Olanda, descrie felul de a fi al oamenilor, care vorbeau puțin, dar citeau mult. Îi place șeful băncii unde lucra el, care, deși nobil și milionar, ducea o viață foarte simplă. Se duce la concerte, la teatru (nu ezită să spună că uneori nu înțelegea nimic). Merge la biserică, ascultă predici despre sfinți (de obicei din ziua respectivă), despre întâmplări din cursul săptămânii. Pe lângă biserici erau expoziții de flori sau de roade ale pământului. Merge în Hyde Park, pe atunci un câmp verde întretăiat de poteci, ascultă și el discursuri care făceau propagandă de cele mai diferite feluri, bisericească, muncitorească, feministă. Se ducea și în partea de jos a parcului, a aristocrației engleze, unde admiră mai cu seamă trăsurile. În timpul verii, bursa lua vacanță de joi până luni și profită ca să meargă în excursii pe Tamisa, în Scoția. La pension are doi prieteni, un francez și un german, împreună cu care iese de obicei. Vizitează și aici gospodării, ferme. Merge cu trenul, care nu era scump (un bilet de clasa a III-a pentru o lună îl costă 30 de șilingi și „deși era clasa a III-a băncile erau capitonate cu pluș, vagoanele cu vedere și foarte curate”). Admiră poporul englez „E un popor mare care prin calitățile sale stăpânește o treime din omenire”. La Londra face practică în bancă și lucrează la trei mari case de bumbac, lână, coloniale, cereale și aramă. Vizitează expoziții cu produse din coloniile engleze.
La sfârșitul lui septembrie pleacă la Paris. În drum spre Paris se oprește zece zile la Anvers și studiază organizarea comerțului de cereale („veneam pentru a treia oară acolo. Era portul prin care se scurgeau cerealele noastre în Germania și Helveția”). Mai erau aici în acel moment cinci români, între care și Jean Demetrian, prietenul său din copilărie, care se ocupa la Anvers de afacerile tatălui său, mare exportator la Brăila. „Îmi amintesc ce planuri și cum ne sfătuiam între noi ce să facem când ne vom reîntoarce în țară. Educația noastră era făcută să muncim, să fim liberi în acțiunile noastre și să nu umblăm după funcții în stat. Ne gândeam să facem o asociațiune pentru industrializarea laptelui și o fabrică de lichioruri. Se vede că ne influențase ce văzusem în Olanda, Belgia, Helveția”.
Ajunge la Paris. „De mic copil auzisem vorbindu-se că centrul de cultură al lumii este Parisul. Pe unde am trecut nu se vorbea decât de minunatul Paris. În Berlin, Olanda și mai cu seamă la Londra, unde aristocrația engleză își trimetea rufele la spălat în Franța. Nu se vorbea decât de orașul lumină”. Dar prima impresie a tânărului Alimănișteanu nu e grozavă. Dimpotrivă. Se duce în cartierul latin, la adresa unde 10 ani mai înainte fusese fratele său Costică. Și vede prea multă murdărie pe străzi. „Ce decepție am avut față de cele ce auzisem”. Își revine privind de la fereastra camerei unde stătea și de unde putea admira Sena și o biserică românească. Intră la Banca Comptoir National d’Escompte, cu o scrisoare de recomandare de la Banca Blak Boissevin din Londra. În bancă toată lumea e gentilă cu el. „Ce diferență față de cei din Berlin care fugeau de străini și cu ce greutate se pătrundea în instituțiile lor”. Tocmai se făceau subscrieri pentru împrumutul românesc de 175 milioane de franci. Impresia despre România era foarte bună. „România este o țară bogată, are bugetul echilibrat și este condusă de oameni competenți”, i se spune. Cum i se spusese și la Berlin, de altfel: „cumpăr împrumut românesc. Este una din hârtiile sigure”. La Comptoir National se ocupă de tot ceea ce însemna serviciu oferit de o bancă: devize, burse, închideri… E ultima bancă la care mai face practică înainte de a se întoarce în țară. Trăiește viața pariziană cu fervoare. În fiecare seară merge la cafeneaua Vachette, unde se întâlnește cu mulți alți studenți români. Sâmbăta se duce la cabareturi, în special la Noctambule. Merge la teatru. O vede pe Sarah Bernard. Duminica merge la concerte la Colonne sau Lamoureaux. Teatrul cel mai căutat e Odeon. Se duce la muzee, urmărește conferințele de la Societé des savants, unde îl ascultă pe Vandervelde. Povestește de trecerea dintre ani și dintre secole din 1899 la Paris. „Se prezisese că Parisul și Franța vor fi acoperite de ceață și la miezul nopții se va scufunda pământul. Birturile, cafenelile, cabareturile și până și cea mai mică prăvălie erau arhipline. Nici noi, românii, nu ne lăsam mai pe jos. Atunci am văzut cum se agață omul de viață și cum caută să moară sătul”. În primăvara lui 1900 vizitează împrejurimile Parisului. Merge la biblioteci. Participă și la alegerea noului președinte al Ligii Naționale Române din Paris (e ales I.G. Duca, care concurează cu D. Burileanu. Cu zece ani mai înainte fusese ales fratele lui Constantin).
Așa reușește să cunoască „suplețea și finețea spiritului francez… și mi-am dat seama că (sic!) cu adevărat Parisul era focarul de civilizație al lumii. Și mi-am dat seama că tot ce culesesem atâția ani în diferite țări avea nevoie ca Parisul să-i dea lustru. Deseori mă gândeam că, dacă aș avea un copil, l-aș pune să facă toată școala în țară, să cunoască toate colțurile patriei sale și pe urmă tocmai l-aș trimite să se specializeze în meseria lui în alte țări, terminând cu Parisul”.
Când pleacă din Paris, de la fereastra trenului privește „Parisul uriaș ce dispărea în zare. Apoi multă vreme am urmărit, cu gândul numai, Parisul culturii și luminii, de care mă despărțeam cu greu”. Doar bucuria întoarcerii, după o despărțire de atâția ani, îl înviorează. „Și când, în sfârșit, am trecut granița, cu câtă bucurie am văzut câmpia Olteniei, holdele nesecerate, țăranii în portul lor străvechi, carele trase de boi plăvani, satele pitite printre salcâmi, toate amintirile copilăriei mele”.
Era 15 mai 1900 când ajunge în țară. După momentele de dezmeticire își începe profesia pentru care se pregătise. E numit director al Societății „Ceres”, societate de export de produse agricole. După un an trece la marea casă mondială de export Louis Dreyfus et comp. din Brăila. Din 1902 începe să fie interesat de băncile populare. În aprilie 1903 îl cheamă la București Vintilă Brătianu, care era secretar general la Ministerul de Finanțe. Tocmai izbucnise afacerea Parizianu, funcționar la acest minister, învinuit a fi făcut abuzuri în finanțele publice. Cercetarea judiciară pune în discuție și pe D.A. Sturdza, primul ministru și pe fostul ministru G. Palade și pe vicepreședintele Camerei D. Protopopescu. Vintilă Brătianu îi încredințează lui Alimănișteanu o sarcină confidențială care va scoate din cauză pe fruntașii liberali (nu va șterge însă și imaginea nefavorabilă a oamenilor politici liberali) și va pune ordine în serviciile de cupoane și rentă de la Ministerul de Finanțe. După verificarea făcută, Al. Alimănișteanu e numit șef al biroului Fondul Comunal al ministerului. Rămâne niciun an la acest birou. Nu-i place munca de funcționar și nu se împacă cu viața de birou. În mai 1904 trece director al băncii Drăgoești din comuna Drăgoești, pe atunci în județul Olt. Deschide aici Banca populară Drăgoești, al cărui director rămâne până în 1907. Aici îl prind răscoalele țărănești. Imediat după răscoale deschide la Drăgășani Banca Alimănișteanu. O mai veche dorință prindea viață. Capitalul inițial era foarte modest, doar 20.000 lei, subscris și vărsat în întregime de Alexandru Alimănișteanu din banii câștigați de el în slujbele pe care le avusese până atunci. Băncile pe unde fusese în Europa îi garantau credite de milioane. Modest era și localul băncii, pentru care nu plătea decât 200 de lei pe an. Mobilierul era compus dintr-o masă cu trei scaune și o casă de bani. Avea obiceiul să spună tuturor că banca la care a lucrat el la Londra și unde se încheiau zilnic afaceri de 40-60 milioane de șilingi era la fel de modestă. Avea doar trei camere și patronul, Blak, era milionar, dar lucra într-un birou sărăcăcios și lua masa în birou sau la restaurantul bursei.
De ce alege Alimănișteanu tocmai Drăgășani? Pentru că era un centru viticol de proprietate mică. Era un oraș înconjurat de aproape 30 de comune. Și tocmai fusese lovită de filoxeră plantația viticolă. Pentru refacerea ei se cereau capitaluri multe și mici. Proprietarii mari puteau lua credite de la Creditul funciar sau de la bănci la care micul proprietar nu se putea adresa. În plus o bancă mare cerea numeroase acte și formalități costisitoare. O bancă mică scutea împrumutătorii de toate acestea. Al. Alimănișteanu cunoștea și zona și oamenii. Știa, dincolo de toate, meseria de bancher. Nu s-a înșelat în presupunerile sale. Din prima zi a deschiderii noua bancă e asaltată de numeroase cereri de mici credite. Circa 60% din replantările de vie din zona Drăgășanilor sunt făcute cu sprijinul Băncii Alimănișteanu.Afacerile băncii sporesc de la o zi la alta. Se diversifică și domeniile de activitate. La început ea oferă doar credite, dar mai apoi procură viticultorilor, pe lângă vița de vie, pomi, mașini și unelte agricole, butoaie… Banca prosperă. Își schimbă sediul, ajunge la 12 camere, în care erau birourile, dar și locuința personală a lui Alimănișteanu (chiria era de 1.700 lei anual). Până în 1918, acesta va fi sediul băncii. E prudent în afaceri, dă dovadă de discernământ în acordarea creditelor, de afabilitate în relațiile cu oamenii. Toți îl laudă și îi caută compania și susținerea. Unii împrumutau și dacă nu aveau nevoie, pentru că se spunea „banul de la Alimănișteanu aduce noroc”. Drept colaboratori are un grup de tineri care în România Mare în anii următori vor face carieră. Banca îi aduce prosperitate. Își îngăduie să cumpere 10.000 pogoane de pământ. La Drăgășani nu se mărginește doar cu activitatea la bancă. Are inițiative și în alte câmpuri de activitate.
Deschide un curs pentru băieții de prăvălie, ucenici. El însuși ține cursuri de inițiere. Contactul acesta îl ține informat cu toate câte se întâmplau în țară. E un cald sprijinitor al mișcării cooperatiste. Primele bănci populare din județul Olt, din anii 1902-1903, prin stăruința lui se înființează. Fratele său, Constantin, era în legătură de prietenie cu Spiru Haret, care adeseori îl vizita. Așa l-a cunoscut Haret pe G. Dumitrescu-Bumbești, în octombrie 1901, pe care l-a pus să cutreiere țara pentru a propovădui crezul cooperatist. Cât trăiește la Drăgășani este, politic vorbind, alături de toți ai săi și de prietenii și apropiații Take Protopopescu, Al. Iliescu, dr Stăncescu în tabăra liberală. Liberalii îl trimit în 1916 în Germania, într-o comisie din care mai făceau parte ing. Carp, directorul șantierului naval de la Galați, ing. Balinski, directorul Atelierelor CFR, prof. dr Sion, Luca Niculescu. Toți aceștia urmau a cumpăra din Germania produse necesare navigației, căilor ferate, medicamente, textile, iar Al. Alimănișteanu mașini și unelte pentru agricultură. Aveau la dispoziție 150 de milioane de mărci, echivalentul a 100.000 de vagoane de grâu pe care România le vânduse Germaniei. Membrii comisiei române se întâlnesc în câteva rânduri cu oameni de afaceri germani, anume numiți de guvernul german pentru aceasta, dar repede se conving că, de fapt, la Berlin nu se voia altceva decât să se tergiverseze lucrurile deoarece mărfurile cerute de români serveau războiului.
Alimănișteanu e informat și de la cunoștințele sale din anii studenției. Soluția era să se cumpere de la neutri, adică de la Olanda, Danemarca și Suedia. Dar, în cazul intrării României în război contra Puterilor Centrale, aceste mărfuri puteau fi confiscate, ele neputând ajunge în țară decât prin Germania. Cu mari eforturi românii cumpără cinci vagoane de instrumente agricole și pescărești, care și ajung în țară. Alimănișteanu se întoarce și el în țară, ceilalți membrii ai comisiei rămânând și încercând să cumpere și alte mărfuri. Nu vor mai reuși decât o cantitate infimă de medicamente din Elveția.
Și… viața lui Alex. Alimănișteanu va curge la fel de activă și bogată în împliniri și în România Mare.