Alexandru Alimănișteanu – Cum creșteau oamenii odată cu țara (I)
Născut în județul Olt, la 19 iulie 1874, în Alimănești, „în casa așezată pe coasta Cornetului, care cu cinci sute de ani înainte era acoperită de pădure necălcată de piciorul omului și unde veneau căprioarele și porcii mistreți de se adăpau la izvorul din vale”. Era al șaselea din cei 14 copii ai lui Mihail Alimănișteanu și al soției sale Ecaterina. Și era nepot al Dumitranei și al lui Ioniță Boiangiu, fost pandur în oastea lui Tudor. Ecaterina (n. circa 1849, decedată în 1911) era fiica negustorului Petru Iovan Boiangiu, originar din Sliven, din Bulgaria, mare negustor din Ploiești. Dintre cei 14 copii, mai importanți sunt Constantin, Alexandru, Virgil și Vasile. Constantin se naște în 1865, face studii la Liceul Sf. Sava din București și apoi la Saint-Louis din Paris. La Sf. Sava „a început prieteșugul cu Ionel, Dinu și Vintilă Brătianu, care prieteșug a ținut toată viața”. E amestecat în 1900 în disputa pentru țițeiul românesc dintre Standard Oil și Disconto-Gesellschaft. În calitatea sa de funcționar superior în Ministerul Agriculturii, Industriei și Comerțului susține compania germană. Are multe inițiative în dezvoltarea industriei petroliere din România. El este fericitul bărbat care se căsătorește cu Sarmiza Bilcescu, prima femeie din România cu diplomă de doctor în Drept (Paris 1890), o frumusețe și o vie inteligență. Cât face studiile la Paris, timp de șase ani, e însoțită de mama sa Maria Bilcescu chiar și la cursuri (caz unic, aprobat de Consiliul Facultății de Drept). Prin prietenia părinților ei (tatăl era avocat) cu familia Brătianu, Sarmiza își petrecuse copilăria alături de fiii lui I. C. Brătianu. Făcuse școală cu Vasile Păun, profesorul de română al principelui Ferdinand. Își trece examenele la Sf. Sava și la 17 ani pleacă în Franța. E o bună studentă, cu bilă albă la toate examenele. La 12 iunie 1890 își dă doctoratul cu teza „Condiția legală a mamei în dreptul roman și cel francez”. E prima femeie doctor în drept.
Pregătirea ei de viață e multilaterală: pictoriță amatoare, excelentă dansatoare (admirată de principesa Maria), distinsă pianistă. Revenită în țară, în 1891, se înscrie la baroul din București, dar nu practică avocatura. Nu era nevoită din motive materiale. Dă consultații juridice gratuite. Dă lecții de limba română principesei Maria (pentru a se înțelege mai bine cu ea învață și ea engleza). Invitată de mai multe societăți feminine franceze și americane. În 1913 înființează Consiliul superior al Industriei Casnice, care organizează expoziții în diferite orașe europene, dar și la Șanghai. În timpul războiului e mereu prezentă alături de familia Brătianu. Împreună cu soțul ei ridică școala primară din Bilcești. E vicepreședinte al S.A.R Cartea Românească, cunoscuta casă editorială din București, care a promovat mulți dintre scriitorii vremii (de amintit prozatorul I.Al. Brătescu-Voinești, poetul Ion Pilat…). Virgil Alimănișteanu (n. 1882- decedat 1942) e inginer școlit la Ecole des Mines din Bruxelles. Inițiatorul Creditului Minier, al Creditului Industrial, membru în multe consilii de administrație la Banca de Credit Român, SAR Duplex de exploatări petroliere, Petrol Govora, Creditul Carbonifer.
Soția lui, Elena Leon, e fiica doctorului Leon de la Iași, profesor universitar, iar cumnata lui, Lucia, e soția economistului de mare renume Werner Sombart, de la Universitatea din Berlin. Virgil este astfel în relație foarte apropiată cu lumea intelectuală de mare ținută a Europei interbelice (fratele Luciei, Gheorghe Leon, este strălucitul economist, licențiat al Universității din Jena, înalt funcționar și minitru în 1940, președinte al Asociației Economiștilor Români, director al periodicului „Anale Economice și Statistice”. Vasile Alimănișteanu (1884-1943) a fost tot inginer, dar agricol, absolvent al Institutului Agronomique din Gembloux din Belgia, politician liberal și publicist. Toți Alimăniștenii și urmașii lor au fost de meserii tehnice și toți au fost liberali. Ei sunt nobilimea Partidului Național Liberal, ei dau acestui partid baza sa intelectuală și de construcție a politicii economice liberale. Iată figura emblematică a lui Dumitru Alimănișteanu, fiul lui Constantin și al Sarmizei. născut în 1898, pentru creșterea și educația căruia Sarmiza se dăruiește cu totul. Dumitru face aceleași studii ca și tatăl său, la Școala Națională de Mine de la Paris. E un excelent finanțist, fiind raportor al bugetului în guvernul Tătărescu, subsecretar de stat în același guvern între 1936-1937 și ministrul Finanțelor în 1945.
Să ne întoarcem la Alexandru. În 1940 scrie un jurnal al anilor săi de formare. „Am crescut în calda atmosferă familială ce nu se găsește decât în casele cu copii mulți și sub ocrotirea părinților devotați. Deși nu avea avere mare, totuși conu Mihalache (tatăl lui n.n.) a izbutit să dea copiilor săi o educație aleasă și o instrucțiune serioasă”. Surorile lui au ajuns toate bune gospodine și plăcute tovarășe de viață. „În casa părintească erau puse să gătească, să spele, să scuture, să se ocupe de toate treburile gospodăriei, părinții lor spunându-le neîncetat : ca să poți să poruncești trebuie ca mai întâi să știi cum se face lucrul pe care-l poruncești”. Nici băieții nu erau mai puțin îndemnați la treburi. „La vârsta de 10-12 ani erau călări pe cai și supravegheau pe moșie aratul, semănatul, seceratul, dijmuitul, treieratul… Sculați în zorii zilei, la 3 dimineața, ei erau cei dintâi pe locul ariei.” „Tatăl meu, scrie Alexandru, era om întreprinzător. Pe lângă moșia lui mai arenda și altele de prin împrejurimi. Avea acum 80 de ani patru garnituri de mașini de treerat, care i-au ajutat să crească cei 14 copii… Faptul că se ridica din an în an a stârnit la mulți invidie, din care pricină a avut de suferit două mari focuri… Ceea ce era dureros era că împrejurul nostru patru arendași erau greci sau alți străini. Aceștia se îmbogățeau. Dar cum se ridica un român erau cu ochii pe el, să-l distrugă.” Și Alimănișteanu, la fel ca istoricul Vasile Pârvan mai târziu, nu putea să nu se gândească la arestarea lui Tudor Vladimirescu la Golești din mijlocul alor lui. Și ce au făcut ai lui? Se convinge că lipsa de solidaritate era defectul cel mai mare al neamului nostru.
Scoala primară o face în sat, în Izvoare. Erau patru clase într-o singură cameră, unde erau înghesuiți 80 de copii. Școala nu avea lemne și toamna și iarna fiecare copil aducea de acasă câte două trei bucăți de lemn sau balegi uscate. Continuă școala la Slatina, la Școala nr.2, unde se duce începând cu 15 august 1884 (pe atunci școala începea la 15 august la orașe, iar la sate la 15 noiembrie). Pentru el începe o nouă viață. „Nu de multe ori mă gândeam ce viață este la oraș și ce diferență era (față de n.n.) liniștea și libertatea de acasă”. Îl impresionează un bazar la Slatina, unde se găseau de cumpărat de toate. „Vedeam în mintea mea de copil prăvălia lui Paraschiv Diaconu din sat unde nu era sfoară mai nimic și de la care cumpăram noi candel pe care-l rodeam cu mare poftă… Credeam că negustorii erau numai tolbașii și alvagiii care cutreerau satele și pe care copiii și femeile îi așteptau ca să cumpere arnici, fluturi, ață, alviță, acadele în schimbul ouălor.” E impresionat de telefon, pe care îl vede prima dată, și face un joc de-a vorbitul la două cutii de chibrituri. Era convins că prin sfoara ce lega aceste cutii poate vorbi la telefon.
„Eu drept să spun nu am auzit niciodată și nu știu dacă nu m-am prefăcut că aud. Nu era de mirare că se auzea, că zbieram așa de tare încât se auzea la 100 de metri.” De școală își aduce aminte mai puțin, dar trăiesc în memoria lui vacanțele la Alimănești. Cea de Paști cădea în prima parte în săptămâna patimilor. Se întorceau de Crăciun cu sania, cu patru cai, îmbrăcați în cojoace și scurteici, dar tot simțeau frigul. De Paște era mai frumos și se opreau pe dealul Cotenei să adune ghiocei, viorele, cocorăi, brândușe și micșunele, pentru mama lor. În ajunul Crăciunului treceau pe la părinți să le citească câte o felicitare scrisă pe foi cu trandafiri. Mergeau cu toții la biserică și cântau cântece bisericești. Și apoi mesele de la nenea Nae, apoi la ei acasă… “Așa se scurgeau zilele din săptămână, prânzindu-se la unii și cinând la alții până la Sf. Vasile, când de obicei se întruneau la noi 40-50 de persoane, rude și prieteni” (pe vremea aceea nu se sărbătorea Revelionul, ci Sf. Vasile). Copiii umblau cu steaua și vicleimul, iar vizitiii proprietarilor se adunau în grupuri și plecau din proprietar în proprietar, pleznind cu biciul. De Sf. Vasile tot satul era în biserică și după aceea se duceau cu toții pe la moașe cu plocoane.
Alimănișteanu povestește de postul pe care-l țineau toți, de spovedenie, de deniile de miercuri, joi și vineri, de Vinerea patimilor când unii posteau toată ziua. „Sâmbătă luam cina la ora șase. Ne culcam la șapte ca la ora unsprezece să ne sculăm. Un servitor se culca la biserică ca să vie să ne deștepte când sosea preotul la slujbă. Fără noi nu se începea slujba.” Și Alimănișteanu ne descrie mesele cu colaci muiați în vin, cu cozonac, ouă, vin, cu cârnați, mușchi, limbi afumate, șuncă, miel fript la frigăruie… „Apoi să te ții”. Crăciunul și Paștele se sărbătoreau câte trei zile, uneori patru. „Slătinenii sărbătoreau întâi mai de obiceiu pe Grădiștea, Valea Muierii, Strehăreț sau Grădina publică. Ce viață socială era pe atunci! Exista o mai mare legătură între oameni, nu se urau și nu erau așa de înveninați ca în zilele noastre” (scrie el în 1940). La târnosirea bisericii Sf. Treime din Slatina el poartă cârja episcopului. „Îmi aduc aminte ce mândru mă simțeam, când m-am văzut îmbrăcat în haine bisericești, care străluceau pe mine, cu cârja de aur și din pietre scumpe în mână.”