Alexandru Alimănișteanu – Cum creșteau oamenii odată cu țara (II)
E unul din puținii memorialiști care descrie datul de grindă (ridicarea copiiilor până la grindă, semn al creșterii lor și al intrării lor în rândul lumii). De la școală păstrează amintirea duminicilor și a sărbătorilor când mergea cu toată școala la catedrala lui Ionașcu, ca să asculte corul. Îi zicea „a lui Ionașcu” de la numele negustorului cu același nume, care lăsase 5.000 de hectare pentru întreținerea bisericii și a școlii, plus numerar. Și Alimănișteanu laudă gestul lui Ionașcu și al altora: Simonide, care lăsase 6.000 de pogoane, Varipate, 600 de pogoane, Hristache Eliade, Alexandru Iliescu și alții. Numai așa se ridica țara, prin contribuția tutoror.
În 1887 îl vede pe vodă Carol I, care vine la manevre la Slatina și e găzduit de farmacistul Phigner, care „deși era sas, era un bun român și om civilizat. Din fereastra casei sorei mele se vedea bucătăria, unde se gătea pentru rege. Era prima oară când vedeam un bucătar îmbrăcat în alb cu beret pe cap”.
E martor al alegerilor de atunci. Îl vede pe profesorul său I. G. Sfințescu bătut de cei din partidul albilor, al conservatorilor. El era firește, ca toată familia și ca mai toată urbea Slatinei, cu liberalii. Îi vede pe Nae și Tache Protopopescu, șefii politici liberali de la Slatina, cum defilau prin oraș la alegeri „cu muzică, masalale și lăutari”.
În 1888 termină școala la Slatina și se duce la Liceul Carol din Craiova. Descrie ultima vacanță înainte de plecarea la liceu. Care, de fapt, numai vacanță nu era, pentru că trebuia să-i ajute pe ai lui la munca câmpului. În fiecare dimineață încăleca și se ducea să vadă cum se încăputa, apoi cum se secera, cum se legau snopii. După terminarea seceratului începea treeratul. „Atunci era munca cea mai grea. La crăpatul de zi trebuia să fim în picioare, să vedem dacă vaporul are 50 de grade și să se vestească clăcașii și oamenii cu ziua prin flueratul vaporului. Ce vedere frumoasă era când veneau fetele și flăcăii cârduri, cârduri, plini de veselie și de poftă de muncă. Vibra în ei energia tinereții. Se rânduia fiecare la locul său… Când unul nu-și ocupa locul, îl gonea cel ce știa că e rândul lui. Astfel se rânduiau singuri în cele trei-patru săptămâni cât ținea treeratul. Mașina bubuia și urla, lucrătorii harnici își vedeau fiecare de lucru. La orele zece era prânzul. Aveau o oră de odihnă. La ora trei se da masa de amiezi având iarăși o oră de odihnă. Și seara între opt și nouă înceta lucrul. Înainte de masa cinei căpătau un pahar de țuică. Fetele de obicei nu beau, porția lor o dădeau părinților sau fraților care erau și ei la lucru. Cele mai multe îl gustau numai și îl dădeau înapoi… Treeratul în general se termina între Sf. Ilie și Sf. Pantelimon. Ce mare bucurie pe noi! Scăpam de tot ce era mai greu în vara aceea. Atunci aveam răgaz de somn mai mult, plimbări pe la prieteni, șezători până spre ziuă pe coastă sau la perii lui Postelnicu. Frați, surori, veri, verișoare, prieteni, prietene din sat și din împrejurimi erau toți adunați acolo.
Din când în când veneau la noi și la ceilalți pentru câteva zile colegi de la Slatina, Craiova, București. Era o veselie de nedescris. Atunci pot zice că au fost anii cei fericiți ai copilăriei noastre!…”. După Sf. Maria începeau să-și facă bagajul cu rufăria de casă și de trup. „La plecarea din Alimănești vedeam cum tata mare, mama mare și mama se fereau să-și arate întristarea lor, ca să nu ne amărască mai mult. În durerea despărțirii noastre venea o mângâiere: aceea că la plecare la fiecare pe rând ni se da câte o sumă mică de bani. Noi le sărutam mâna și ei ne sărutau pe frunte. Doamne ce momente de fericire aveam când veneam acasă și ce durere și întristare ne cuprindea când plecam la școală!”. Programul lui de școală la Craiova: „La pension ne sculam la cinci și jumătate, la șase intram în clasă, când repetam lecțiile. La șapte luam cafeaua cu lapte, la șapte jumătate plecam cu pedagogul la liceu sau la școala comercială. La poarta școlii erau simigii cu plăcinte și brînzoaice. Cine avea bani cumpăra. De alfel ni se da și pe datorie. Cursurile începeau la ora opt și se terminau la ora unsprezece. De la școală plecam răzleți, căci aveam ore diferite. Înapoiați la pension luam masa la ora 12. După masă ne plimbam o jumătate de oră în curte, pe urmă intram în clasă la repetiție. La ora două și jumătate plecam iarăși în rânduri la școală. Cursurile se țineau de la trei la cinci. La venirea acasă eram lberi până la șase. Aveam meditație până la șapte, când eram chemați la masă. După cină intram în clasă, unde pregăteam lecțiile până când suna clopotul de culcare. La ora nouă trebuia să fim toți în pat, lampa se stingea și ardea numai o candelă.
… Sâmbătă seara la ora opt ne duceam să primim rufele. Cele de pat se schimbau la o lună. Duminica învățam până la ora 12”. E bolnav de tifos și scapă cu greu (fratele său, Mișu, bolnav de aceeași boală nu are norocul să scape, murind spre disperarea lor, a tuturor). Pe el îl salvează doctorul Bucholzer. Dormea într-o cameră unde erau patruzeci de copii. „Seara făceam cerc după ce ne dezbrăcam și discutam câte în lume și în soare. În anul acela (era 1889) murise Eminescu. Discuțiile noastre erau asupra lui, asupra lui Vasile Conta și Iuliei Hasdeu. Discutam și asupra domnișoarei Sarmiza Bilcescu, mai târziu cumnata mea, căci tocmai ieșise doctor în drept la Paris și fusese laureată. Eram în stare să pierdem ore întregi în discuții. Dacă nu ar fi venit pedagogul sau domnul Milian în inspecții. Când auzeam zgomot intram în pat, ne făceam că dormim și sforăiam cât puteam… Pensionul Malian trecea ca cel mai bun din Oltenia. Plăteam opt sute de lei pentru cele zece luni. Era un pesnion foarte sever și cu grijă pentru copii. Printre pedagogi aveam doi elvețieni, unul francez și unul german. La Sfântul Nicolae dam cîte o piesă în onoarea sa. Era mare sărbătoare, mâncare din belșug și dans. Cea mai mare trufanda ce ni se dădea era curcanul cu caise. Din luna lui octombrie luam de două ori pe lună lecții de dans. Cum venea iarna se vărsa în curtea pensionului apă, pentru ca să se facă gheață la patinat. Aceasta era fericirea noastră. Toți patinau cum aveam un moment liber. În fiecare duminică și (de) sărbătoare, dacă nu eram pedepsiți, ni se da voie în oraș de la două la cinci ca să ne plimbăm. Distracția noastră era să cutreerăm Calea Unirii de la Banca Națională până la Cocoru, iar vara până la Parcu Bibescu. Înainte de înapoiere luam de la cofetăria Cacalețianu savarine, indiene și plăcinte.
Pe calea Unirii se plimba în trăsură toată aristocrația Craiovei. Echipajele aveau cai negri, care mai de care mai frumoși. Femeile elegante, frumoase și acoperite cu diamante la urechi și la măini. Îmi reamintesc de mama lui Titulescu cu fetele și cu băiatul. Cine nu avea echipajul său lua birje, care și ele aveau cai foarte frumoși… Pe Calea Unirii erau așezate multe case boierești și la ceasul plimbării, ferestrele le erau împodobite cu femei frumoase”. Descrie grădina Bibescu, lunca Jiului, grădina Mihai Bravu, patinajul din timpul iernii. „În toamna anului 1880 se făceau manevrele cele mari lângă Craiova. Regele Carol, însoțit de prințul Ferdinand, moștenitorul Tronului, au venit la Craiova și au tras la vechia familie boierească din Oltenia, Glogoveanu. Cît de frumoasă a fost primirea lor și câtă căldură și veselie se revărsau peste tot orașul! Ce legătură era între Coroană și popor! Aceasta ne-a făcut tăria în trecut.” Descrie călătoria lui la băi, la Govora, împreună cu sora lui. „Când am ajuns în dreptul mănăstirii Govora, birjarul ne-a povestit că la mănăstire venea Ion Brătianu să facă băi. Aducea iodul în butoiu de la izvor. La Govora directorul stațiunii ne dete camera cea mai bine expusă la soare. Hotelul era de nuiele, lipit cu pământ. În cameră pe jos era tot pământ și creștea printre picături iarba. Pe acel loc s-a zidit mai târziu spledidul Palace, care face fala țării.” Pe drumul spre Govora vede pentru prima oară munții. Și își exprima marea lui încântare. Vizitează mănăstirile Hurezu, Bistrița, Arnota, Mănăstirea dintr-un lemn. „Poate că aceasta a contribuit ca mai târziu când am fost în țări străine, am căutat să văd biserici, mănăstiri, monumente și muzee.” „În timpul iernii ne duceam cu pensionul o dată pe săptămână la conferințe.
Un conferențiar, Mihăilescu, a criticat pe Eminescu, Alecsandri și Bolintineanu. Sala a protestat și după terminarea conferinței a trebuit să iasă pe ușa din dos a teatrului, căci la ieșirea principală publicul îl aștepta.” Elevii se duceau cu mare bucurie la teatru. „Ne duceam cu pensionul să auzim pe Elena Teodorini, Aristița Romanescu, Millo, Iulian, Manolescu, Vlădaia, Calfoglu, Băjenaru…”. Alimănișteanu povestește de felul în care ei elevii își petreceau vacanțele iarna, când făceau vizite, învățau să danseze cadrilul , lansierul, citeau (e curios că se bucura de trecere în rândurile lor un autor obscur ca Depărățeanu). „La Craiova, în drumul nostru spre școală, era primăria. Între anii 1888-1895 s-au făcut nenumărate alegeri, parlamentare, județene și comunale. Mulți dintre alegători nu știau cum să bage voturile în plicuri, noi ne întreceam să le arătăm. Cum eram mai toți liberali le băgam pe ale candidaților liberali. De altfel mai toți cereau să voteze pe aceștia pentru că erau personalitățile cele mai distinse din Oltenia. Cei mai mulți din alegători luaseră parte la războiul din 1877-1878 și aveau pe I. C. Brătianu ca icoană în sufletul lor. Luam parte la întrunirile publice. Am auzit vorbind pe Anastase Stolojan, pe Eugen Stătescu, N. Fleva și alții venind din București. Nu ne lipseau nici întrunirile socialiste. Morțun, Nădejde, Pencioiu și alții ne înflăcărau Cel mai gustat era tot Morțun. Totuși nu ne despărțeam de ideile liberale. Culegeam ce era mai bun de la socialiști. Nu ne împăcam de mici copii să se ia averea omului muncită. Socialiștii dădeau baluri care atrăgeau tineretul. Câte tovarășe socialiste și evreece nu învârteam în sala Barbu Ionescu! Citeam pe Karl Marx, Bebel, Sofia Nădejde etc.”
În ultimul an de liceu se mută în oraș, cu chirie, transformând casa închiriată în loc de șezătoare. Aici veneau poetul Traian Demetrescu, poetul macedonean Petre Vulcan.