Alexandru Alimănișteanu – Cum creșteau oamenii odată cu țara (III)
La terminarea școlii, în 1894, vizitează T. Severin, Timișoara, Porțile de Fier. Face armata ca voluntar la regimentul 5 Roșiori. Amintiri frumoase despre ofițeri, neplăcute despre sergenți, căprari, fruntași „care erau prea brutali și îi tâmpeau săracii în bătaie” pe soldați, mai ales pe cei neștiutori de carte. Altfel „timpul armatei înseamnă pentru un tânăr cei mai frumoși ani din viața lui. Tinerețea îi dă elan pentru lupta vieții, elan care credeam că nu se va sfârși niciodată”.
Pleacă la Berlin să-și continue studiile. Nu fără dificultăți pentru că un incendiu distruge recolta familiei de la Curtișoara. În drum spre Berlin se oprește la Dresda. Un fost coleg de școală îi este ghid prin oraș și mai ales în muzeele sale. E tânăr și cu ochii în toate părțile. „Am stat mai multe diminețe privind celebrul tablou Madona Sixtină, dar mai ales pe o pictoriță frumușică care scotea o copie după tablou”. De la Dresda ajunge la Berlin. Constată că limba germană cu care se chinuise cinci ani, de fapt n-o știa deloc. M-am pus pe muncă, luni de zile nu am văzut niciun român, decât pe Beldiman, ministrul nostru la Berlin. „Peste câteva luni intră la mine doi sublocoteneți, G. Jitianu din artilerie și Alexandru Gorski din geniu. Veniseră să facă școala de aplicație de la Charlottenburg. Nu ne vedeam decât duminica. Mi-a ajutat mult la învățarea limbii bagajul de vorbe și de verbe ce le strânsesem de-a lungul a cinci ani… În acel timp era la Berlin Kunst-Gewerbe- Ausschelung. Am rămas înmărmurit când am văzut progresele la care ajunsese industria. Mașinile de cules, rotativele enorme, industriile chimice și de culori, m-au impresionat mult de asemenea organizația socială, birturile, locuințele și căminele populare. În expoziție era o secție colonială din Africa… Această expoziție mi-a folosit enorm, deoarece în prima lună a sosirii mele m-a pus în curent cu foarte multe lucruri”. Tânărul care era și care observa ale tinereții valuri nu poate să nu observe și partea cvasicomică a situațiilor. „Această expoziție, nota el, a avut pentru germani unele urmări neplăcute. În multe cămine bărbații s-au pomenit că femeile lor au născut copii negri. Se poate închipui câte tregedii s-au produs !”. Alimănișteanu își alege ca activitate banca. „Am căutat să fac practică în bănci. În acest scop fratele meu Costică mi-a trimis recomandații către Disconto-Gesellschaft, Deutsche Bank și Banca Mendelschon de la Eugen Carada, Ion Kalinderu, Menelas Ghermani, Emil Costinescu, oameni care aveau legături cu finanța germană. Atunci am constatat că germanii se fereau să primească străini în instituțiile lor. După foarte mari greutăți Disconto- Gesellschaft m-a primit. Prin această bancă făceam noi împrumuturile de stat. Nu am putut profita mult acolo. Era prea mare și operațiunile mult prea specializate. Avea 2.200 de funcționari și se primeau zilnic în medie peste 2.000 de scrisori. Am stat puțin și am intrat într-o bancă mai mică, unde în scurt timp am învățat toate operațiunile și mecanismul de bancă. De două ori pe săptămână când nu aveam cursuri mergeam la bursă. În anul al doilea erau 25 de români la universitate și cursuri speciale. În fiecare sâmbătă la ora șase ne întâlneam în sala de sus la restaurantul Terminus. Până la ora opt ținea unul din noi o conferință, când ne scoboram la masă. După masă ne duceam la concert, săli de dans sau cafenea. În 1896 am înființat prima societate a românilor din Berlin. Primul președinte a fost doctorul, profesor universitar Manicatide, vicepreședinți Iuliu Valaori și Grigorovitz, secretar Al. Gorski, casier eu, membri profesor Sumuleanu, Călugăreanu, G. Creangă, Veliki, inginer Maxim, Glatz, Stratulat, Antoniu, doctorul Gerota și Folică Antonescu…. Conferințele erau foarte interesante. Ne stimulam unii pe alții și eram foarte uniți. Eu am vorbit despre comerțul exterior al României și despre cauzele împărțirii Poloniei: intriga și dezunirea. După conferințe ne duceam unde se anunța că a venit o orchestră renumită și la baluri. Veneau și de la noi tarafuri de lăutari, mai cu seamă din Ploiești. Ne duceam la ei pentru că ni se spusese că aveau mare trecere la femei. Unul dintre prietenii noștri pusese ochi pe o chelnăriță nostimă și se pregătea la închiderea restaurantului să plece cu ea. Noi glumeam cu el și-i spuneam să nu trudească degeaba că are să i-o șterpelească un țigan lăutar. La plecare am văzut că gluma noastră era realitate. La plecare chelnărița era la brațul unui țigan urât foc, ai cărui dinți sclipeau. Iarna, duminicile și sărbătorile ne duceam la matineuri, la opere și la teatruri și filarmonică, iar seara la concertele clasice, unde ascultam pe Ioachim, Sarasate, Lili Lehman și toate celebritățile mondiale. Studenții plăteau prețuri de nimica. Ce era de remarcat pe atunci e că se aplaudau cel mai mult cântecele franceze de Gounod, Saint Sens, Massenet. Când veneau Lejane și Ivette Guilbert, sălile erau arhipline. Cele mai căutate din concerte erau totuși cele clasice, în zilele de sărbătoare, deoarece era singurul loc unde putea merge lumea intelectuală. Berăriile, cafenelele, teatrele erau pline de oameni din popor. În zilele de sărbători, dimineața, cutreeram muzeele, sălile de pictură, sculptură. Primăvara, vara și toamna ieșeam afară din Berlin prin păduri și lacuri. Grunevald și Wansee erau cele mai căutate. Eu, în special vara, când mai toți românii veneau în vacanță, am vizitat ferme, câmpuri de experiență și, în fine, tot ce mă interesa și-mi folosea în viață”. Tot timpul cât e la studii în străinătate nu a venit nici măcar o dată în țară. El nu dă o explicație, dar probabil din cauza cheltuiellor prea mari de transport. Participă deci din plin la viața berlineză. „Împăratul Wilhelm al II-lea ținea mult să se sărbătorească zilele de victorie ale germanilor și ale familiei imperiale. Nu era lună să nu fie două trei sărbători. Militarii le petreceau la cazinourile de la regimente sau la școlile speciale. Ofițerii germani erau din familii nobile și cu avere. Leafa le era foarte mică, aveau însă avantaje mari, trăind pe nimica. Faptul că erau toată ziua împreună era o mare legătură între ofițer și trupă.” La Berlin îl cunoaște pe gen. Averescu, pe atunci atașat militar al României în Germania. „Era foarte gentil. Invita ofițeri (români n.n.) și se ocupa de ei. Avea multe cunoștințe militare. Un general german s-a mirat când i s-a spus că făcea parte din cavalerie. Cunoștea artileria la perfecție.” În 1898 pleacă lângă Hamburg, la Friedrichsruh, unde se afla Bismarck. Îl vede pe Bismarck plimbându-se. „În fața castelului era un deal de unde se vedea în curte. Când am urcat am găsit acolo cincizeci – șaizeci de persoane, ca și mine dornice să-l vadă.. Peste câteva minute trage o trăsură cu doi cai negri acoperiți de valtrape albe țn fața castelului. Apăru marele Bismarck, înalt, cu fața de ceară și brăzdată. Era urmat de unul dintre fiii săi. S-a plimbat prin parc cam o jumătate de oră, apoi s-a înapoiat. Am fost bine inspirat ca să mă duc să-l văd, căci peste trei săptămâni s-a dus în lumea celor drepți și aș fi regretat toată viața să nu-l fi văzut.” Se duce și la stațiunea climaterică de la Kohlberg, la Marea Baltică. Vede alergări de cai. Admiră tribuna, unde vede „prinți, conți din Pomerania, toți foarte simpli și rezervați”. Vizitează multe gospodării, ca să vadă organizarea lor. „Cât am stat la Berlin aveam 160 de lei pe lună. Nu mi-a lipsit niciodată un ban. Am trăit tot așa de bine ca și ceilalți români… care aveau 400 de lei pe lună”. Când avea puțini bani se ducea și lua masa la restaurantul vegetarian din fața Universități, unde cu 40-50 de pheningi lua trei-patru feluri de mâncare (se trăia bine în Germania lui Wilhelm al II-lea. De ce oare această Germanie a voit primul război mondial?). „Cât am stat în Germania am căutat să văd tot și cred că mi-a rămas puțin, fără mare importanță, nevăzut. Palatele imperiale, Postdamul, Babelsberg, Spandau, unde era depozitat aurul plătit de Franța în războiul din 71, muzeele și multe altele demne de văzut. În ultimul an am studiat comerțul de vinuri cu Germania. Am făcut un raport către ministerul Agriculturii. Începusem să studiez și comerțul de fructe, pe care l-am terminat în Rotterdam, având nevoie și de piața aceea. M-am ocupat îndeaproape de silozuri și variante de cereale și fructe. Fratele meu Costică mi-a trimis un foarte interesant studiu al inginerului inspector Schlawe asupra silozurilor din America, pe care ministrul Lucrărilor Publice, Ionel I.C. Brătianu, il trimisese în 1897 ca să-l studieze”. În 1898 asistă la experiența telegrafiei fără fir la Universitatea din Charlottenburg (asistă și Wilhelm al II-lea). În ultimele șase luni la Berlin stă cu chirie la o familie evreiască. „Atunci am putut să-mi dau seama ce grijă extraordinară pun evreii în creșterea copiiilor lor. Familia se compunea din doi bărbați, trei femei și doi copii. Fiecare membru din cei cinci (vîrstnici. n. n.) se ocupa cu o parte din instrucția și educația celor doi copii. Erau abonați la Berliner Tageblatt, care avea în fiecare zi un supliment pentru comerț, industrie, finanțe, agricultură și cultură. La masă povestea fiecare ce citise din partea ce i se atribuise. Se dau explicații și copiii nu numai că ascultau, dar puneau întrebări, la care părinții le dau deslușiri. Părinții căutau să vadă dacă au înțeles. Sărbătorile se duceau pe rând în diferite muzee și le explicau. Acești copii, la 15 ani, știau mai mult decât un om la 40 de ani din alte țări. Așa se înarma pentru lupta vieții această rasă, pe lângă ajutorul material și moral ce li se da de diferitlle lor asociațiuni.”
Părăsește Berlinul cu regretul studentului care părăsește locul studenției sale. „Berlinul mi-a folosit foarte mult. Germanii au fost binevoitori cu noi românii, fiindcă România era aliată cu ei. Am învățat ordine, metodă, stăruință și disciplină în muncă. Păcat că în urmă conducătorii lor i-au militarizat și le-au desființat orice ideal”. Înainte de a părăsi Germania mai vede porturile, docurile, silozurile și magaziiile de la Marea Baltică. Nu găsește aici instalațiile moderne despre care citise că existau în SUA. Nici la Memel, nici la Kiel, nici în vechile orașe hanseatice, Danzig, Stettin, Luebeck. Doar la Hamburg și la Bremen. Călătorește cu expresul la Roma, Munchen, Copenhaga, Stockholm, care mergea cu 100 km pe oră. „Ne zguduia, ne venea amețeala, pe ferestre intra nispul din Pomerania”. La fiecare 20 de minute un angajat ștergea praful de pe perne.
Își continuă studiile în Olanda, la Rotterdam. Studii despre sistemul și funcționarea băncilor, de transport maritim și fluvial și de transport pe calea ferată. Intră la Casa V.H. Muller cu recomandarea lui Romenholler, consulul României în Olanda. „Am lucrat șase luni, făcând tot felul de transporturi, încărcări, descărcări pentru Olanda Germania și Elveția. Cerealele ce veneau din România și Rusia le încărcam direct în șlepurile proprii ale firmei Muller ce navigau pe râu. Făceam expediții maritime, fluviale și pe cale ferată de mari cantități de brânzeturi, orez, cafea, cacao, fructe coloniale, lichioruri pentru Germania, Helveția, Marea Mediterană, Marea Egee și Marea Neagră.” Casa Muller avea și o linie cu Londra în fiecare zi și o alta cu Narvik. Orele de lucru erau între 8-12 de dimineață și 3- 7 după amiază. Se simte bine într-o țară unde se mănâncă mult și ieftin: „dimineața mă sculam la 7, luam ceaiul sau cafeaua cu lapte, servită cu o bucată de carne sau pește, miere sau marmeladă iar duminica pui fript și 2 franzele minunate… Masa la 12 o luam la restaurantul celui mai mare hotel. Nu era scump, mâncam bine și găseam gazete franțuzești, belgiene, germane și englezești… La ora 7 …din când în când mă duceam cu prietenii la o mare berărie unde cinam și ascultam muzică clasică… Într-o seară… pe când treceam un canal am auzit cântând „Barca pe valuri” de Ivanovici. Era desigur un marinar ce fusese la noi. M-a apucat un dor de țară așa mare încât toată noaptea m-am plimbat în vis prin România.” Șase luni lucrează la Deutsche Bank din Rotterdam și Amsterdam. Face mult incasso și joc de bursă. Seara lua în primire sacii cu bani. „Olandezii sunt tăcuți și reci, dar foarte politicoși și binevoitori. E un popor liniștit și muncitor”. Admiră la ei punctualitatea, curățenia, respectul cuvântului și puterea de muncă. Admiră că și la orașe se purta costumul național, că orașele și casele erau de o curățenie ideală. „Vinerea dimineața se vedeau pe toate străzile și în fiecare casă cum se spălau ferestrele caselor, scările, zidurile de la stradă și chiar trotuarele din fața caselor care erau spălate cu apă și săpun”. Vizitează biserici, monumente, muzee. Vizitează case țărănești din jur. Se duce într-o casă despre care se spunea că era cea mai săracă. Avea 3 camere. Una servea de grajd, cu două vaci, alta era bucătărie și o a treia care era dormitor, unde erau un pat, o lacră, două cuiere, o icoană și 4 scaune. Era pardosită cu cărămidă. La ora 5, când ajunge el, gazdele pun pe o masă țărănească pe trei picioare cinci cești, un taler de pâine neagră, unt, miere și marmeladă. Înainte de ceai se face o mică rugăciune. După ceai îi arată un registru în care trecuse 36 de ani de venituri și cheltuieli. Avea și o partidă de 16 ani a venitului unui pom din curte. Credința, munca, ordinea, respectul și chibzuiala făcuseră ca acest popor olandez să stăpânească comerțul mondial. Alimănișteanu e încântat. Compară Olanda cu o grădină de flori. Prin consulul României Romenholler îl cunoaște pe ministrul de Finanțe al Olandei, Pierson, cu care pune la cale trei inițiative: construirea unui Pipe Line de la Băicoi la Constanța, o linie maritimă de la Constanța spre India, Sumatra și Japonia, care ar fi transformat Constanța în port de transit, crearea unei bănci cu 30 de milioane capital olandez pentru finanțarea primelor două inițiative. Alimănișteanu trimite în țară aceste proiecte, care nu se realizează, crede el, pentru că în 1899 a plecat de la putere guvernul liberal (în realitate pentru că țara a intrat într-o criză financiară severă).
„La Rotterdam am gustat pentru prima oară banane. Costă 10 bani bucata și erau mai parfumate ca cele de astăzi (1940 n.n.). Tot acolo am văzut pentru prima oară un zgârie nori. Avea 18 etaje. M-am suit cu ascensoriu și când m-am văzut sus, mi-am dat seama privind în apă că era clădit pe un canal.” În Olanda își termină și lucrarea sa asupra comerțului de fructe al României.