Iorga-oratorul (I)
„Niciodată n-am simțit în munca mea oboseala, bătrânețea, fiindcă niciodată n-am avut înainte sfârșitul. În toată opera mea timpul nu a venit ca o măsură, deși odată va trebui să vină și un sfârșit.“ (Nicolae Iorga în dialog cu Barbu Theodorescu, în aprilie 1931)
Un personaj domină la români începutul de veac XX, de fapt toată prima jumătate a acestuia. Este Nicolae Iorga (foto). Nicicând românii nu mai dăduseră o personalitate de așa mărime. Ei îl dăduseră pe Miron Costin, pe Dimitrie Cantemir, pe Petriceicu Hasdeu. Îi vor mai da pe G. Călinescu, pe Mircea Eliade și nu numai (m-am oprit doar la personalitățile de factură enciclopedică ale românilor). Până la urmă Constantin Noica are mare dreptate atunci când consideră că marile noastre personalități culturale sunt de tip enciclopedic. N. Iorga este prin excelență o astfel de personalitate culturală.
Cum îl vedeau contemporanii pe marele istoric? Era un geniu printre ei.
Începem cu părerile lui Alexandru Lascarov-Moldovanu, astăzi un scriitor uitat. Unii critici literari, cum, de pildă, Dumitru Morărașu, îl consideră important pentru literatura noastră tradițională, chiar superior lui Ion Agârbiceanu, iar opera sa „o oază de candidă umanitate“. Victor Durnea îi atribuie un talent evident de povestitor, încărcat de un lirism molcom și de o reală sensibilitate față de natură și de soarta lumii de la țară. Dar Al. Piru nu-i apreciază romanele morale, didactice și naive, iar G. Călinescu îi vede scrierile doar educative, nu și literare. Poate mai multă dreptate are Eugen Lovinescu, care-l vede pe autorul nostru un sămănătorist întârziat, plin de duioșie, de un sentimentalism excesiv.
Scriitorul Lascarov-Moldovanu e de regăsit nu doar în romane, nuvele, povestiri, fabule, satire, articole nenumărate (autorul e teribil de prolific). E de regăsit și în amintirile sale despre Alexandru Vlahuță, Nicolae Petrașcu, cu care a fost coleg de școală, și mai ales în Cărțile amintirii. Amintiri cu Nicolae Iorga, cum își intitulează el lucrarea aflată în manuscris la Biblioteca Academiei. Amintirile acestea n-ar atrage atenția dacă Lascarov-Moldovanu n-ar fi fost un iorghist convins, înscris în partidul marelui savant, ales și senator pe listele Partidului Național Democrat în 1931-1932, și un mare partizan al savantului, până la moartea acestuia. Deci n-ar fi interesante dacă n-ar veni de la un apropiat de Iorga, de la un om care a fost circa 30 de ani în preajma marelui savant.
Lascarov încearcă să-l surprindă pe Iorga în multe dintre ipostazele manifestării sale pluridimensionale în lumea românească. Îl vede prima dată în 1906, când tocmai terminase Facultatea de Drept de la București. Era într-unul dintre amfiteatrele Universității, în după-amiaza zilei de 13 martie, când Iorga se ridică împotriva reprezentației în limba franceză, la Teatrul Național, a piesei Madame Flirt: „Iorga ne-a grăit ca un arhanghel. Nu-mi aduc aminte amănuntele, dar știu bine că, ascultându-l, mă uimeam și mă înspăimântam văzând cât de adânc pătrundea el în tot ce era mai scump sufletelor noastre. Parcă cetea în cartea neamului, pe care, imaterială, o avea deschisă înainte, parcă cetea și în sufletele noastre, în fundul cărora privirea lui de foc pătrundea cu înlesnire. Ochii lui, de-o putere și de-o strălucire cu totul neobișnuită, barba lui, care, în învăluiri ca de furtună, lua parte întreagă la elocvența fulminantă a celui care o purta, brațele lui prinse în mișcări largi și violente, glasul lui de foc, toate acestea alcătuiau laolaltă o putere spirituală atât de mare, încât, adăugate adevărului și dreptății spuselor lui, ar fi fost în stare să ne ducă să înfruntăm focul și moartea, dacă ni s-ar fi cerut.“
Acesta e tonul amintirilor lui Lascarov. E tonul în care ele se deapănă, încercând să fixeze în cuvinte vraja pe care o degaja în juru-i marele savant. Autorul recunoaște că foarte greu îi venea condeiului său să poată lămuri prin cuvinte în ce anume stătea această vrajă. Iată-l pe Iorga, cel repovestit de Lascarov, la Focșani, în 1912, când se hotărăște să se ridice în oraș un bust în memoria marelui actor Petre Liciu, tocmai dispărut în acel an. Iarăși îl impresionează la Iorga „scăpărarea ochilor veșnic mobili“, „barba-i neagră și în ușoară neorânduială (barbă care întotdeauna mi s-a părut o ființă aparte, plină de o solidaritate necurmată cu stăpânul ei, ajutându-l la vorbire și la argumentare), brațele necontenit în mișcare, cu acea mână dreaptă mare, cu degete groase și lungi, cu acel deget arătător al ei, care i-a fost în întreaga lui oratorie un prețios mădular, întru o mai mare accentuare a cuvintelor de înaltă tensiune ale vorbirii… privirea lui… mergând peste capetele noastre, undeva, ca spre o zare spirituală…“. Efectul: „curând, în sală e pierdută noțiunea de timp și nici cea de loc nu mai e sigură. Cu toții urmăresc pe vorbitor ca într-o fantasmagorică povestire, în niște ținuturi de încântare, trezindu-ne la răstimpuri, aplaudând frenetic, în locurile unde săgeata grăirii atinge locul înaltelor emoții impersonale, și pornind apoi, din nou, la călătoria cea minunată, [pe] care n-ai mai fi vrut să o întrerupă“. N-are multă întărâtare spirituală verbul lui Lascarov, dar evocarea sa are trăire. Adică exact ceea ce Iorga voia să trezească la ascultătorii săi: participarea afectivă. La fel cerea și cititorilor: „scrie cu sufletul tău și recitește cu sufletul altora“, grăia una dintre maximele sale.
Firește, nu doar Lascarov a fost impresionat de Iorga oratorul. Așa au fost toți contemporanii. Ne-o confirmă toți. Iată-l pe dr. N. Lupu: „numai cei ce l-au auzit, căci discursurile lui nu se pot reda prin scris, și au fost sub farmecul direct al vrajei sale pot să-și dea seama de ceea ce a fost Nicolae Iorga. Deie Dumnezeu ca în cursul veacurilor ce va să vie, neamul românesc să fie hărăzit cu oameni ca el, căci numai prin oameni ca aceștia el poate să răzbată în veacurile întunecate care au să vie.
Elegantul în expresie și în viață care a fost filosoful I. Petrovici, sub farmecul cuvântului lui Iorga, scrie entuziast: „Când lua cuvântul, nu începea niciodată cu una din acele fraze pompoase, care miroseau a lampă, ci întotdeauna începea printr-o frază simplă și familiară. Discursurile lui Iorga nu sunt ca un râu canalizat, unde apa este egal de lată în toate părțile. Un discurs al lui Nicolae Iorga e ca un șuvoi, care își croiește albia, o albie cotită, dar din ce în ce mai largă și mai maiestoasă…“. Nu îl întrebase pe Iorga niciodată, dar era convins că nu-și pregătea niciun discurs. „Exista o pregătire permanentă și generală, exista o formidabilă memorie, pentru că în capul lui Iorga nu exista numai memoria sa proprie, exista memoria omenirii întregi, statornic prezentă, căci ce este alta istoria universală decât memoria omenirii în întregimea ei. În afară de spontaneitate, o altă însușire care caracteriza elocvența lui N. Iorga era elanul, temperamentul dionisiac și eruptiv, care arunca vâlvătaia de lumină, care bubuia, care cutremura, așa că atunci când asistai la o cuvântare inspirată a lui Iorga, îți părea mai puțin că ești martor la un fenomen de natură literară, cât la un proces de natură cosmică“. Și mai departe: „filosofii Antichității spuneau că lumea e compusă din patru elemente: foc, aer, apă și pământ. Aceste patru elemente intră în componența fiecăruia din noi. Însă, pe când la cei mai mulți focul din alcătuirea lor este o lumină de opaiț, apa o baltă stagnantă, pământul pulbere uscată, iar aerul miasmă, în componența lui Nicolae Iorga focul apare ca un fulger, aerul ca o vijelie, apa ca un torent năvalnic, pământul ca o țarină fecundă“.