Iorga – oratorul (II)
Lăsăm o clipă pe oratorul Iorga (foto). Pentru a-l întregi pe acesta ne oprim la Iorga scriitorul de istorie. Și luăm ca exemplu pe Iorga, istoricul militar. Iorga nu e un istoric militar, în înțelesul obișnuit al cuvântului, cum constată generalul Radu D. Rosetti, el, da, un excelent istoric militar. Adică el nu analizează planurile de operațiuni, mișcările și contramișcările strategice și tactice, descrierea armamentului, studiul fortificațiilor ș.a. Nu face toate acestea când scrie istorie militară, dar el dă foarte multe documente privind faptele și mijloacele militare, înfățișează cu talent figuri de căpitani și de simpli luptători, descrie plastic terenurile care au fost câmpuri de bătaie și prezintă „stări de suflet’’. Și Radu Rosetti prezintă psihologia luptătorilor de la Valea Albă: „boierii se închinară frumos în fața morții și o primiră în față’’. Și atunci, conchide generalul Rosetti, oricât de priceput ar fi cineva în ale artei militare, nu va putea scrie istorie militară fără elementele de mai sus. Cu alte cuvinte nu poate cineva trece peste ceea ce a scris Iorga. Și cum el a scris aproape de tot ce poate însemna faptul istoric e limpede pentru cel care scrie după Iorga că n-are cum să treacă peste el, neținând seama de el. Iorga e inevitabil.
Mihai Popovici are dreptate: „Nu pot să recunosc împreună cu generația mea, care urma aproape imediat după generația lui Nicolae Iorga, nu pot să nu recunoască toate generațiile care au urmat că în partea cea mai bună a sufletului nostru se găsește și ceva din elanul, din imboldul, din mintea acestui cu adevărat apostol al neamului’’ .
Lascarov, fascinat de Iorga oratorul, începe să-i citească cărțile. „Cărțile în care el descria insul românesc și viața lui din toate ținuturile m-au purtat cu sufletul de-a lungul românimii întregi, dându-mi cea din urmă statornicie în credința unității noastre naționale. Erau scrise cu atâta devotată dragoste, arătau cu scrupuloasă grijă atâtea frumuseți morale ale neamului nostru, dovedeau prezența aceluiași suflet românesc peste tot locul, încât ele deveneau un document viu și actual al străvechei noastre dăinuiri în partea aceasta a pământului, alcătuind o prefață a Unirii de mai târziu. Au fost cărțile care mi-au încălzit inima și mi-au înălțat cugetul pe culmile impersonale ale iubirii de țară și de neam, în plină lumină de tinerețe spirituală”. Și Lascarov devine un pasionat admirator și colaborator al inițiativelor politice sau culturale ale savantului. Îi citește zilnic articolele, „privirile unei minți cu totul superioare asupra problemelor culturale ale unui neam întreg, aflat la răscrucea unor mari drumuri din dăinuirea lui”. Este alături de Iorga și de lupta lui în anii neutralității, la Liga culturală, devenită, prin voința lui Iorga, Liga pentru unitatea tururor românilor, apoi, în anii războiului nostru, ani în care Iorga e „apostolul neamului”. Iar după război face o politică activă lângă Iorga, povestind din campaniile electorale și surprinzând descătușarea care venise peste români și nenumăratele inițiative culturale trăite în apropierea lui Iorga. Toate până când țara a ajuns „fără Iorga”, parcă fără suflet. La jumătate de an de la năpraznica moarte, când Iorga ar fi împlinit 70 de ani, ziarul „Vremea” îi dedică un număr special. „Nu este cărare ori drum, uneori tăiat din nou, prin hăgașuri încâlcite, în care mintea ageră și puterea extraordinară de muncă ale lui N. Iorga să nu fi răspândit lumină trainică”, scrie Ion Simionescu. El găsește că mai sunt doar doi reprezentanți ai etnicului nostru care să-i poată fi alăturați: D. Cantemir și B.P. Hașdeu, confirmând ceea ce se știa, anume faptul că în cultura românească marile valori sunt de tip enciclopedic. Pentru C. Rădulescu-Motru e un „torent vijelios de gândiri sclipitoare” și „cu cât timpul va trece cu atât mai mult se va vedea cât de mare, cât de profund este golul pe care îl lasă Nicolae Iorga în această țară”, cum observă dr. C. Angelescu. Pentru că N. Iorga, ne-o spune și Liviu Rebreanu, „a fost cel mai formidabil creier pe care l-a produs neamul românesc până astăzi” și „toată mișcarea națională, acel faimos panromânism, care ne-a dăruit România întregită, a izvorât din sufletul lui și a devenit o forță cotropitoare pentru neamul românesc întreg prin căldura sufletului și verbului său”. A fost‚ cum crede și Ion Pillat, un temperament pasionat de luptător, un cărturar născut, un patriot înflăcărat, un rar erudit, o memorie incomparabilă, o putere de sinteză neobișnuită, cu un dar excepțional de exteriorizare, un stilist de preț și unul din oratorii de seamă ai neamului.
O spune Gh. Brătianu, în locul oricăruia dintre noi, „e nevoie să se știe, înlăuntru și în afară, că drumurile bătute de Nicolae Iorga, atunci când cutreera satele Ardealului și ale Basarabiei, nu au fost uitate și că râvna sa închinată unirii Românilor de pretutindeni stăruiește în sufletele și în mintea urmașilor”.
Un scriitor ca Ionel Teodoreanu, suflet impresionabil mai mult decât alții, e răvășit în fața memoriei lui Iorga: „Iorga, deși mort, este atît de intens actual, atît de tumultuos prezent, încât mintea care încearcă să-l judece e mai mult o replică pasională, decât un epilog limpezit. Ce-a fost Nicolae Iorga? Un mare orator? Un cumplit cărturar? Un arzător poet? Un inspirat argonaut al românismului? Desigur… Dar a fost, mai presus de toate, un fecundator al timpului lui. A smuls admirația și a deșteptat contradicția. A trezit mereu ceva, în somnia contemporanilor lui, determinându-i să fie mai harnici întru fierbințeala vieții. Putem spune cu cinstită vorbă că Nicolae Iorga și-a dat numele unei nobile insomnii a vitalității românești”. Pan Halipa îl vedea pe Iorga drept „magul credinței mântuitoare a unității naționale, pe care a propovăduit-o prin scris, prin vorbă și faptă, cum n-a făcut-o altcineva mai stăruitor și mai convingător. N. Iorga a fost marele cărturar care i-a cercetat pe românii din ținuturile subjugate, pentru ca, odată cu ștergerea prafului de pe vechile documente ale neamului, să realizeze opere nepieritoare în domeniul istoriei naționale”. În literatură a trezit și întreținut spiritul tradiționalist. A fost publicistul și ziaristul care n-a scăpat din vedere niciun eveniment important. „Ca orator a răscolit adânc în mintea oamenilor, a aprins inimi și a poruncit sufletelor românești comandamente înalte și de neuitat”. A ctitorit instituții (adaugă și Teatrul Ligii Culturale de la București). Halipa, ca basarabean, ilustrează pe Iorga ca român. În 1905 face o călătorie în Basarabia și iese cartea Pagini din Basarabia de astăzi. În 1912 scrie Basarabia noastră, în finalul căreia observă: „Am dovedit că nu e ogor, monument, așezământ local, neam vechi în Basarabia care să nu fie al nostru, sânge românesc, luptă românească, gând românesc. Și totuși rușii erau să declare, cu prilejul răpirii noi din 1877 că Basarabia a fost luată în 1812 de Rumeanțev și Suvorov, eroi populari, asupra unei populații musulmane, tătărești, trăind sub corturi.” La 1906 expoziții și la 1912 cu documente istorice, cărți, obiecte de artă, industrie casnică basarabeană, arătând țării că spiritul național românesc e prezent în Basarabia. Și Ioan Pelivan recunoștea că Basarabia noastră a contribuit mult la deșteptarea conștiinței naționale la intelectualii basarabeni.
Barbu Theodorescu: „Niciodată nu am crezut că poate cineva apăra pe Iorga. Ar fi și imposibil și ridicol.”
În 1931, când e prim-ministru, i se mărturisea lui B. Theodorescu: „Acum mi se dă țara, la șaizeci de ani. Ce n-aș fi putut face în 1908-1910, când toată țara era cu mine, când erau alte împrejurări, când puteam răsturna o lume întreagă. Nu vreau să spun că mă simt obosit, îmbătrânit. Niciodată n-am simțit în munca mea oboseala, bătrânețea, fiindcă niciodată n-am avut înainte sfârșitul. În toată opera mea timpul nu a venit ca o măsură, deși odată va trebui să vină și un sfârșit.”
„El a fost omul care, într-adevăr, n-a cunoscut odihna. Chiar călătoriile, cât de mici, nu erau lăsate să însemne cele ce socotea de cuviință din cărțile pe care le adâncea și acolo cu repeziciunea pe care nu știu alt om a mai putut atinge. În timpul în care mintea noastră, a oamenilor de rând, prinde înțelesul cuvântului, mintea lui prindea fraza” – C. Narly.