„Noi trebuie să ducem carul națiunii” (1)
Scrie Ion Ursu în amintirile sale:’ „M-am născut din acea ramură a poporului român, care gemea de multe secole sub tirania unei națiuni fără scrupule. Mai ales în timpul din urmă (începutul veacului XX n.n.) jugul ajunsese insuportabil, căci ungurii n-au mai cruțat niciun mijloc care ar fi putut să-i ducă la scopul unic al întregii lor vieți de stat: maghiarizarea românilor și a altor naționalități care au avut această soartă să cadă sub dominația lor. Românii nu puteau avea funcțiuni de la stat, decât dacă își sacrificau sentimentele românești. Ei nu puteau să fie decât preoți, învățători, avocați ori medici. Într-un cuvânt, românii erau siliți să îmbrățișeze numai cariere libere”. În ceea ce-l privește, I. Ursu, după terminarea liceului la Brașov, în 1894, se dedică profesoratului, singura carieră pentru care simțea o vocație. N-avea însă mijloace materiale ca să urmeze facultatea (e dintr-o familie cu șapte copii, dintre care el e cel mai mare). Ca atâția alții trece și el granița în Regat și participă la un concurs organizat de Școala Normală Superioară. O școală unde statul dădea toată întreținerea, bani pentru haine și chiar mici sume de bani, ca ajutoare pentru cheltuielile mărunte. „În chipul acesta am putut să mă înscriu la Facultatea de Litere și să mă dedic cu trup și suflet studiilor istorice pe care mi le-am ales ca specialitate. Istoria m-a făcut să înțeleg imediat soarta tragică a neamului românesc care rămăsese până în vremurile noastre împărțit în mai multe state. Ca fiu al unui popor robit, am simțit și mai mult tragicul acestei situații și în curând mi s-a cristalizat credința că aveam misiunea să lupt din tot sufletul și cu toată energia pentru sfărâmarea granițelor care despărțeau pe fii aceluiași popor. Căci un istoric nu putea să nu înțeleagă că procesul care a dus la realizarea unității Italiei și a Germaniei trebuia să-și facă cursul firesc și să aibă urmare naturală unitatea tuturor popoarelor care au rămas sfâșiate de granițe. Era epoca când statele trebuiau clădite pe baza principiului național. Unirea tuturor românilor în un singur stat era un imperativ al vremurilor în care traiam. Am căpătat deci convingerea că realizarea unității noastre naționale era o chestie de timp și că generația mea avea misunea cea grea ca să aducă jertfele necesare pentru ca să poată vedea acest vis sfânt realizat. Mai ales ca ardelean simțeam că am datoria să nu mă sustrag de la nicio jertfă pentru ca să contribui la pregătirea sufletelor românilor pentru cauza cea mare. Altcum conștiința mea nu putea fi împăcată. Căci un istoric, născut dintr-un popor robit, care-și forma instrucția și educația cu ajutorul statului în țara robită merită să aibă rolul pe care l-a avut Sardinia în unitatea Italiei, nu putea să nu-și înțeleagă misiunea și să se sustragă de la porunca vremurilor pe care trebuia să le priceapă.”
Termină universitatea în 1898. E profesor de istorie la licee din Brăila și Piatra Neamț. I se pare însă „cercul prea îngust”. Face tot posibilul și câștigă o bursă în Germania, în 1903. Noul mediu „mi-a cimentat și mai temeinic convingerile formate în România. Căci în nicio țară sentimentul național n-a fost mai dezvoltat ca în Germania. Ajunsese chiar la hipertrofie. Prin unitatea realizată în 1871, Germania s-a ridicat la atâta putere, încât devenise o primejdie pentru echilibrul european. Toată lumea își formase convingerea că prosperitatea extraordinară a acestei țări se datora unirii din 1871… Unirea din 1871 a dat acestui popor acea forță extraordinară care transpiră din întreg organismul ei.”
Așa înțelege mai limpede că slăbiciunea poporului român provenea din lipsa unității „din cauza împărțirii sale în mai multe state”. Unirea ar fi permis poporului român să devină „o forță” și să-și îndeplinească misiunea lui de element de cultură. „Căpătasem convingerea că România, cu forma ei geografică de semilună, era incapabilă de viață, căci era expusă să fie cu ușurință tăiată în două de dușmanul care ar ataca-o din Ardeal. Ea era destinată prin însăși poziția ei geografică să graviteze din punct de vedere politic și economic în jurul aceluia care era stăpân pe platoul Ardealului. Se vedea clar că România era doar o parte dintr-un cerc care trebuia să fie granița firească a poporului românesc.” Și istoricul nu se poate opri să nu constate, ca și G. Brătianu mai târziu, extraordinara unitate geografică a țării românilor. „Centrul acestei perfecte unități georafice îl formează platoul Ardealului, din care izvorăsc toate râurile care se răspândesc prin ținutul românesc și se varsă în Tisa, Dunăre și Nistru, hotarele naturale ale neamului nostru.”
Cu îndrăzneala tinereții și cu adevărurile națiunii sale, I. Ursu este printre cei care întemeiază în Germania o societate intitulată „România Mare”. Scopul ei era declarat în Statute: „a întări națiunea românească de pretutindeni pe terenul economic, cultural – în sens românesc –, militar și politic, întărire care să ducă la realizarea idealului suprem și unic al societății: unirea politică a tuturor românilor.” Nouă articole ale statutului făceau referire concretă la organizarea societății românești viitoare. Fiecare membru al acestei asociații trebuia să depună jurământ în scris că va păstra secretul identității membrilor. Desigur, o inițiativă născută din entuziasmul tinereții. I. Ursu poartă cu el acest entuziasm și la Universitatea din Műnchen, după ce, în 1904, părăsește Universitatea din Berlin (foto) pentru aceea bavareză. Când se reîntoarce la Berlin, în 1905, este ales președinte al Societății românești academice berlineze. Președinte de onoare era Alexandru Beldiman, ministrul României la Berlin. I. Ursu îl laudă pe diplomatul român pentru activitatea sa în cadrul acestei societăți, pentru prezența lui regulată în mijlocul studenților români și simpatia pe care o arăta ideilor care frământau studenții români la studii în Germania. În aprilie 1906 Al. Beldiman prezidează o reuniune a Societății, unde I. Ursu conferențiază despre cauzele căderii și măririi românilor în trecut. Textul acestei conferințe va apărea în acel an la Editura Gobl din București. Aici proclama el un crez: „numai prin sacrificii și printr-o concentrare conștientă a tuturor forțelor națiunii se poate realiza greaua noastră misiune, pe care suntem datori a o îndeplini dacă nu vrem să cădem în rândul acelor popoare nedemne…”. Față de astfel de popoare istoricul nu găsea nicio scuză. De anul nou 1907, studenții se reunesc în jurul lui Take Ionescu, aflat în vizită la Berlin. Take Ionescu îi îndeamnă să învețe de la germani ce înseamnă esența unui popor, rezumată de el în două trăsături: organizare și patriotism. În răspunsul său, I. Ursu definește relele de care i se pare că suferă poporul român: dezechilibrul moral, dezechilibrul în proprietatea rurală, dezechilibrul granițelor. „E deci timpul suprem, proclama tânărul Ursu. E ceasul 11 jumătate; ori ne reformăm, ori pierim.” Răscoala din 1907 îl surprinde în satul natal, unde tocmai venise de la Berlin. „Acolo am aflat de groaznicul eveniment. El mi-a produs o atât de mare zguduire sufletească, încât multe luni după aceea … nu mi-am venit cu totul în fire.” Se duce la Paris în primăvara lui 1907. „Nicăieri nu mi-am dat mai bine seama de cauzele dezechilibrului social și ale revoluției țăranilor ca la Paris. În cafenelele de lângă Sorbona se puteau vedea până noaptea târziu numeroși români cu grămezi de aur pe masă în societatea femeilor pierdute. Era aurul stors din sudoarea țăranului român, pe care marele proprietar sau arendașul îl trimitea odraslei lui ca să se lumineze la Paris. Zguduitoarea dramă din țară n-a impresionat pe acești tineri ușuratici. Ei și-au continuat goana după plăcerile materiale fără să fi învățat nimic din revoluția țărănească. Era ușor de înțeles prin urmare că nu era atmosfera favorabilă pentru răspândirea ideii unității naționale.”