„Noi trebuie să ducem carul națiunii” (II)
Tânărul nostru I. Ursu se reîntoarce în țară pentru a-și face meseria de dascăl, care i se părea mai cu folos în acel moment. E profesor la liceul Sf. Sava. E adversar al ideii ca elevul român să se pregătească în liceele pe care le frecventa „pentru lupta pentru existență”, după cum propovăduia la începutul veacului XX un profesor ca C. Demetrescu-Iași. Un astfel de obiectiv mergea, după Ursu, la popoarele care își îndepliniseră misiunea lor istorică esențială. Nu mergea la poporul român „chemat de logica de fier a necesității să aibă rolul pe care l-a avut Sardinia în Italia”. Și pentru îndeplinirea unui astfel de rol liceul urma să joace un rol hotărâtor. Alături de liceu era facultatea. Are bucuria să ajungă de la liceul Sf. Sava din București la Facultatea de Litere din Iași (foto), la catedra de istorie uiversală. Așa are prilejul să intre într-un mediu intelectual de aleasă ținută. Și, în același timp, să se confrunte cu C. Stere. I. Ursu nu împărtășea idealurile sociale ale lui Stere pentru că le vedea înlocuind idealurile de unitate națională. N-avea dreptate, unele susținându-se pe celelalte, dar I Ursu sacrifică totul pentru ideea care domină întrega lui viață, unitatea românilor. O anunță din martie 1910, când ține în aula Universității ieșene conferința „Conștiința națională”. Reafirmă aici adevărul geopolitic susținut de el mereu: concentrarea întregii energii a națiunii române pentru a realiza o unitate politică a ei, având Ardealul ca punct de convergență: „Țara noastră cu forma ei de seceră, de semilună, nu e geograficește completă și prezintă dificultăți și pentru comunicație și pentru apărare. Ea nu e decât prelungirea naturală a acelui platou în formă de cunună, care e țara Ardealului și care e astfel construită de natură, ca să formeze miezul iar nu extremitatea unui stat. Căci tocmai cum la un organism coastele pleacă de la coloana vertebrală, tot așa din platoul acesta izvorăsc în toate direcțiile râurile care scaldă toate ținuturile pe care le stăpânește neamul nostru. Platoul acesta a fost totdeauna adăpostul rasei noastre și el va trebui să fie și în viitor centrul vieții noastre naționale, oricare ar fi sforțările dușmanilor noștri seculari.” Aceste opinii i se par lui I. Ursu ca fiind bine primite în Regat, dar nu și în Ardeal, unde influența culturii maghiare („o imitație după cea germană”, cum o consideră el) era vizibilă. Terenul nu era pregătit pentru români. Tinerii maghiari erau pregătiți mai bine. Nu preluau doar manifestările exterioare ale culturii germane, așa cum o făceau de regulă tinerii români ardeleni, preocupați prea evident de a-și însuși doar formele exterioare ale civilizației moderne. Sufletul lor nu era format pentru a prelua fondul acestei civilizații. Tinerii români ardeleni erau copiii unui popor robit și ei „ar fi trebuit să aibă o concepție de viață ale cărei baze urmau să fie idealul dezrobirii. În acest sens I. Ursu și scrie în ziarul „Românul”, reclamând „gravitatea situațiunii noastre”. „Noi trebuie să ducem, scria el, carul națiunii pe terenul cel mai accidentat posibil și aceasta nu se poate decât cu suferință, cu abnegațiune și jertfă. Pluta altor națiuni merge pe apă în jos, noi trebuie să împingem pluta noduroasă a națiunii noastre pe apă în sus”. Altfel spus, tinerii maghiari n-aveau decât să se ducă în mijlocul distracțiilor Occidentului. Românii nu-și puteau permite până nu-și împlineau rostul vieții lor, care presupunea „energia unită a tuturor forțelor naționale” (Românul, nr. 170 din 12 august 1911). I. Ursu observă efectul procesului de maghiarizare la românii de dincolo de Carpați (legile școlare, situația bisericii ortodoxe și greco-catolice, crearea episcopiei greco-catolice de la Haidudorog… „Tradiționala jeluire cu desăvârșire platonică” n-avea, după Ursu, niciun efect. Trebuia o atitudine energică. (vezi articolul său din Românul din Arad, nr. 92 din 26 aprilie 1912). El critică amăgirea de sine a românilor, meridionalismul lor care-i făcea să n-aibă nevoie de fapte. Cere organizare și o politică bazată pe fapte. Și ca metodă de acțiune propune alianța cu celelalte naționalități din Ungaria, cu slovacii, sârbii și croații. Așadar solidarizare și organizare. (vezi și art. Lupta pentru existență a popoarelor din Orientul român din Cluj, nr.1, din ianuarie 1913). Aici scrie de „quadrupla alianță a românilor, croaților, sârbilor și slovacilor”.
Acțiunea lui Ursu din Ardeal mergea mână în mână cu aceea desfășurată de el în Regat. La 24 ianuarie 1912, la 50 de ani de la unirea definitivă a Moldovei cu Valahia, el ține cuvântarea de împrospătare istorică a evenimentului: „Numai jumătate din ai noștri sunt concentrați sub steagul tricolor, iar cealaltă jumătate continuă până astăzi a-și cheltui energiile, a plăti dări și a vărsa sânge pentru steaguri străine”. La fel vorbește la Societatea ortodoxă a femeilor române. Are mare încredere în menirea bisericii în a pregăti sufletele pentru jertfa ce va să vină, în stabilirea legăturilor cu românii de peste Carpați. Nu uită niciun moment ideea: „țara noastră de azi nu este decât o mică parte din cercul cel mare și centrul acestui cerc este în chip firesc fortul natural al Carpaților. Completarea acestui cerc este o chestiune nu numai de mândrie și de demnitate, ci și de existență.”
În timpul crizei balcanice observă și el cu atenție evoluția situației. În iunie 1913 e și el prezent la București și la începutul celui de al doilea război balcanic participă la manifestațiile din fața palatului regal, unde s-a strigat necontenit „Vrem războiul!”, „Jos Austria!”. „Era atâta lume adunată, încât nu puteai face niciun pas în nicio direcție. Cu toate acestea principesa Maria a avut curajul să-și facă loc în trăsură împreună cu copiii prin această lume entuziasmată și îmbătată de ideea că România va intra în acțiune. Nu voi uita niciodată… bucuria ce-o simțea actuala regină în mijlocul mulțimii care a înțeles prin instinct că inima ei și a poporului băteau la unison… Mulțimea a împins trăsura și a escortat-o în strigăte de „Trăiască Împărăteasa românilor, Jos Austria perfidă, Vrem războiul”. Profesorul era fericit că nația română își găsea cu siguranță drumul, care nu putea fi altul decât împotriva Austriei. Se înscrie și el ca voluntar în armată. Publică în „Universul” impresiile sale de la sud de Dunăre (Vezi Din Cadrilater și Scene din campanie în Universul (nr. 213, 214, 263). După război și pacea de la București scrie și ține numeroase conferințe, totul în ideea de strângere a rândurilor contra Austro-Ungariei. E împotriva împăcării pe care ungurii o propuneau românilor din Transilvania. „Nu poate fi vorba de împăcare, scria I. Ursu în limbajul exaltat al vremii, decât atuncea când ei (ungurii) își vor dicta sentința de moarte și se vor resemna la viața vegetativă de pe pustă, lăsându-ne nouă deplina dezvoltare și libertate completă pe plaiurile românești… Precum Ardealul e pentru ei viață, tot așa e pentru neamul nostru, care l-a îngrășat de mii de ani cu sudoare, lacrimi și sânge…” (Gazeta Transilvaniei, nr 125 din 2-15 octombrie 1913). Ține conferințe mai pretutindeni în țară. E unul dintre cei mai activi intelectuali români în susținerea ideii unității spațiului românesc. Ideea aceasta e ca o obsesie, reluată mereu. E considerată imperativ al vremii, iar generația din care făcea și el parte era aceea care trebuia să facă jerfele cele mari și să împlinească destinul românesc. Ursu combate cu vigoare părerea potrivit căreia România trebuia să se unească cu Transilvania în interiorul sistemului politic al Puterilor Centrale (ceva în genul raporturilor dintre Bavaria și Imperiul german). Era, altfel spus, împotriva concepției lui Aurel Popovici. Înlocuirea sistemului dualist cu cel federalist nu rezolva chestiunea națională la Dunărea de Jos. Când a apărut cartea lui Popovici Gross Osterreich, la cererea lui Simion Mehedinți, îi face o prezentare critică în Convorbiri Litarare (revista îi estompează critica ceea ce îl face să ia atitudine publică împotriva lui S. Mehedinți). Pe I. Ursu îl indispunea în gradul cel mai înalt credința pe care o aveau mulți români potrivit căreia calea propusă de A. Popovici era singura pe care o aveau românii în față. Nu, declară cu vehemență I Ursu. Nu era decât o amăgire „care e mai întotdeauna o cauză esențială a dezastrului popoarelor și statelor”. Oricum, declară el, împotriva unei astfel de idei se opuneau ungurii, care ar fi fost reduși ca stat la limitele lor etnice înguste, situație la care nu s-ar fi resemnat decât după ce ar fi fost înfrântă pe câmpul de luptă toată puterea lor de rezistență. În cazul federalizării, mai declara istoricul nostru, România ar fi devenit o colonie a germanilor, o simplă unealtă în mâinile lor. Deschide pe această idee o dezbatere în Universul din februarie 1914 împotriva lui Aurel Onciul, bucovineanul care împărtășea și el părerile lui Popovici. În martie 1914 se duce în Bucovina și e întâmpinat cu „Trăiască România!”, „Trăiască dl Profesor!”. Descrie încântat în amintirile sale atmosfera de profund sentiment național românesc pe care o trăiește în Bucovina. La o șezătoare culturală organizată cu prilejul conferinței lui Ursu „în mod spontan toată lumea s-a ridicat în picioare cântând Trăiască regele (al României) cu atâta patimă și căldură, încât am avut impresia că ascult un imn de dezrobire, cântecul care aduce unui popor libertataea.” Același subiect, al unirii celei mari, îl tratează I. Ursu și la Sibiu, unde conferențiază chemat de ASTRA.
În conferințele și articolele sale, istoricul I.Ursu urmărește atent evoluția situației din Balcani în urma păcii de la București, acordă o importanță exagerat de mare vizitei țarului Rusiei la Constanța, descrie pregătirile de război din Austro-Ungaria, Germania, Rusia, felul în care războiul izbucnește și, firește, analizează mișcările diplomatice ale României. Pentru el alternativa României nu putea fi decât una: părăsirea alianței cu Puterile Centrale și alăturarea de Antantă și eliberarea Transilvaniei: „neutralitate înseamnă moarte, iar participarea alături de Austria tragedie; din contră alăturarea noastră de Franța și Rusia ne dă posibilitatea vieții, prin întregirea trupului nostru subțire cu un efort dătător de viață.”