„Atacat drept criminal politic, mă văd silit să vorbesc” (I)
Memoriile lui Lupu Kostaki (foto din arhiva revistei Magazin istoric) sunt numai parțial cunoscute, prin publicarea unor fragmente de către regretatul nostru prieten, scriitorul Ioan Lăcustă. Sunt fragmente din anii primului război, când Lupu Kostaki a rămas la București, în teritoriul ocupat de Puterile Centrale. Și, evident, memoriile sunt scrise pentru a se justifica, așa cum, de regulă, sunt scrise paginile de amintiri: „Atacat drept criminal politic, mă văd silit să vorbesc. Să-mi apăr cinstea și numele familiei. Eu nu m-am atins niciodată de banul obștesc fără drept în tot timpul cât am slujit țara. Așa mi-a fost înclinarea mea firească și învățătura de la părinți.” Memoriile lui L. Kostaki sunt pline de interes însă și dincolo de anii războiului, de fapt înaintea de izbucnirea acestuia.
Lupu Kostaki s-a născut la 1 aprilie 1851 și a prins deci toată transformarea prin care a trecut țara în epoca modernă. Tatăl lui, Constantin Kostaki, căsătorit cu Elena, fiica agăi Gh. Kostaki, era mare proprietar, la Ciortolom, în județul Tutova, la 11 km de Bârlad.
Casele boierești, la mijlocul secolului 19, erau, ne spune Lupu Kostaki, spre stradă, aveau gratii de fier la ferestre, două rânduri de obloane de lemn și o perdea groasă de postav verde. Ascunzătorile de bunuri prețioase se făceau în pereții casei. Atunci când în casă aveau loc diverse reuniuni se puneau sfeșnice mari cu lumânări după sobă, pe masă se așezau hârtie de scris, cerneală și condee din pene de gâscă. În casa părinților Kostaki de la Bârlad se întâlneau C. Negri, Manolache Kostaki Epureanu, Alecu Cuza, Anastasie Panu, Petre Mavrogheni, M. Kogălniceanu… Mergeau toți în odaia cea mare. Luau o mastică și serveau masa. Tânărul Kostaki e impresionat de mic de M. Kogălniceanu, cu darul lui fermecător de a vorbi, dar și de Costake Negri, care se bucura de o mare considerație printre amicii săi.
Înainte de masă toți oaspeții se spălau, aruncându-și vorbe de duh. La masă se bea vin roșu, de la Nicorești. Bucatele românești erau de mare preț. La sfârșitul mesei se servea totdeauna plăcinta, vestita plăcintă moldovenească.
Se vorbea mult de relele care veneau în Moldova de la străini, mai ales de la ruși. Negri și Manolache Kostaki se întreceau în a descrie tot ce a suferit Moldova de la ruși. După masă se juca o horă în curte.
De Paști, se aduna lumea în Parc, în grădina publică a Bârladului. Aici erau bănci cu grilaj de lemn. Era și un taraf de lăutari. Lupu Kostaki e plin de vivacitate atunci când povestește cum s-a cântat hora unirii la Bârlad, când ea era interzisă, cum a fugit ispravnicul locului, cum erau toți îmbătați de bucurie și au sărbătorit unirea noaptea, la lumina putinelor de păcură.
În acea epocă erau foarte rare cărțile românești. Dr. Emanuel Kostin aduce la Bârlad teatrul de sub conducerea lui Ioan Vlădicescu. Se juca Vasile Alecsandri în costume naționale. Se cântau cântece românești cu Iancu Jianu, cetatea Neamțului, intrarea armatei moldovenești în Basarabia. Nu se uita Vivandiera lui Alecsandri. Astfel erau cunoscuți autorii români. Pe vremea aceea nu erau imprimerii la Bârlad. Copiștii erau puțini și nu prea buni. Lupu Kostaki descrie organizarea unui servicu de copiere la primărie. Descrie bucuria alegerii lui Cuza și la București, așteptarea știrii la telegraf, unde erau mereu trimiși jandarmii călări. Laudă unioniștii: „mulțămită muncii lor neobosite, fără subsidii străine, toată suflarea moldovenească a împărtășit simțământul măreției actului.” Descrie eliberarea treptată de străini, felul cum consulii și viceconsulii străini nu mai aveau dreptul să ia parte ca judecători la tribunalele românești (doi jandarmi opresc la intrare pe viceconsulul austriac Schultze, se interzice limba grecească în strană). Laudă actul de la 2 mai 1864 care a îngropat Convenția de la Paris și a înlăturat amestecul străinilor.
Memorialistul are frumoase portrete ale lui Kostaki Epureanu și Barbu Catargiu (pe acesta îl învinuie de atotputernicie autocrată). Portretul cel mai frumos îl face lui Al. I. Cuza, un om chipeș, cu părul blond, castaniu, bine făcut, vesel, glumeț, foarte îndatoritor; purta barbișon și favoriți, era de o onestitate, hărnicie și pricepere neîntrecute, era mai ales un om hotărât. Îl revede pe Cuza la Viena în 1871. „Dacă nu-i iubea pe reacționari, cu atât mai mult îi ura pe demagogi și pe roșii”. I-a spus cum „intrigile josnice” ale acestora l-au împiedicat să îndeplinească programul de prefacere a țării și îi conjură pe el și prietenii săi să dea tot concursul domnitorului Carol, pe care îl aprecia mult, deși știa că nu avea multă inițiativă.
L-a întrebat pe Cuza cum a putut el obține atâtea confirmări de la aeropagul european, pentru că nu era deloc simplu. Cuza îi spune că „țara a avut marele noroc de a avea ca reprezentant la Constantinopol pe moș Costache Negri. Acest om este de o cinste, de un patriotism și de un devotament intereselor țării care nu pot fi descrise. Prin purtarea lui, prin vorba sa măsurată, își crease o situație excepțională în corpul diplomatic. I se cerea avizul și în chestiuni ce erau cu totul străine nouă. Ei bine, acest om știa, prin modul cum înfățișa interesele țării, să le obțină aprobarea fără discuții numeroase și inutile. Mai era desigur și politica lui Napoleon al III-lea, care, căutând a menține prestigiul de mare om politic în Europa, ne da tot ajutorul pentru a realiza unirea Principatelor, provocând dușmănii între Austria și Rusia. În sfârșit, nu trebuie să uităm rivalitatea naturală între cele trei state care nu doreau nici întărirea politică, nici dezvoltarea economică și care intrigau unul împotriva celuilalt. Costache Negri a știut să profite de toate acestea. Astfel secularizarea averilor mănăstirești a reușit și mulțămită felului în care a fost prezentată la Constantinopol de către Negri, care, înarmat de Mihalache Kogălniceanu cu documentele necesare, a susținut teza românească strălucit.’’
Memorialistul scrie despre școlile urmate. La Bârlad nefiind școală franceză, se duce la Galați, la pensionul Ghionis, unde preda profesorul Perier. Are grijă de el mama lui Cuza (îl lua de la internat în fiecare duminică și sărbătorile). Dar pensionul Ghionis era în realitate o școală grecească, unde se făcea foarte puțină franceză, și, după sfatul dat tatălui său de Manolache Kostaki Epureanu, e trimis la București, la pensionul elvețian al lui Schewitz. Aici face primul an de liceu. Tatăl său profită de prietenia cu familia Carp, se duce la Țibănești, felicitând întoarcerea lui P.P. Carp de la studii și ia informații. E sfătuit să-și trimită fiul la Berlin, la pensionatul francez. Pleacă cu Dimitrie și Alecu Emandy, cu Ștefan Ganea la liceul francez din Berlin. Povestește că aici i se cere la poliție să-și vizeze pașaportul la consulatul turcesc, ca supus turc. S-a opus. După o lună i s-a spus ca nu mai e nevoie. La școală în manuale Principatele figurau ca provincii turcești. I se spune că, până la aprobarea de către marile puteri, Principatele erau separate și făceau parte din Imperiul Otoman.
15 luni studiază la Politehnică. Simultan urmează și cursuri de istorie și literatură. Se întoarce în țară, tatăl fiind bolnav. „Copii mulți, avere puțină”, justifică el încetarea studiilor la Berlin. O familie numeroasă, într-adevăr: 12 frați și surori în viață. El era fiul cel mare. „Mă mândresc de modul cum am știut să-mi îndeplinesc îndatoririle de prim născut. Ajuns astăzi la vârsta de 70 de ani, am rămas iubit, stimat și ascultat de ai mei”.
E atras de cariera administrativă. E sfătuit să renunțe, pentru că „la noi în administrație nu se poate face carieră, deoarece ea era legată de peripețiile luptelor politice”. Vrea totuși administrație. Și se adresează lui Manolache Kostaki. Locuia în casele lui Iorgu Radu în București, dispărute încă de prin anii ’20 ai sec. XX (s-a construit ambasada Germaniei). Aici a cunoscut pe frații I. și D. Brătianu, pe C.A. Rosetti, pe C. Bozianu. Când vine coaliția de la Mazar Pașa la putere putea fi subprefect la plasa Mijlocu din jud. Fălciu, după dorința lui M. Kogălniceanu, la plasa Horincea, după dorința prefectului Iordache Rășcanu și la plasa Corod, jud. Prahova, după cum ar fi vrut M. Kostaki. Preferă să rămână în județul în care s-a născut și unde familia lui avea strânse legături cu populația. După numirea lui I.C. Brătianu prim-ministru, îl cheamă prefectul de Tutova, Vasile Mitrea, care îl întreabă dacă vrea să mai rămână. El vrea, dar insistă să nu fie amestecat în politică.
Începe războiul ruso-turc, devenit apoi ruso-româno-turc. Pe lângă armata rusă sunt numiți comisari ai guvernului. La Tutova e numit Alexandru Papadopol Calimachi, foarte bun prieten cu tatăl său. Dar el nu putea fi prezent tot timpul în Tutova. „V. Mitrea era cinstit, dar nu știa franceza și germana, ca să se înțeleagă cu rușii”. Al Papadopol îl propune pe Lupu Kostaki să-i țină locul la Tutova. I.C. Brătianu îl chemă la București și după o jumătate de oră îl confirmă în funcție și-i cere să pună mâna pe podrașticii care însoțeau armata rusă și făceau contrabandă cu tutun (o societate engleză avea concesia monopolului în România). Discută și cu Al. Papadopol la Hotel Hughes și se întoarce la Bârlad. E șef al poliției orașului. Când trece Kogălniceanu prin oraș, spre moșia sa Râpile, îl întâmpină V. Nicolau, de la prefectură, cu „sărut mâna”. „–Rușine’’, îi zice Kogălniceanu. „Tocmai voim să scăpăm de turci”. Iau masa la Iordache Lambrino. Aici Lupu Kostaki îi raportează contractele oneroase pentru localnici încheiate de anteprenorii ruși, ceea ce îl înfurie pe Kogălniceanu și dă de aici telegrama care duce la afacerea Mihăilescu-Varșavski. Obține condamnarea contrabandiștilor de tutun, care sunt închiși la penitenciarul Dobrovăț din Vaslui. Memorialistul îi găzduiește pe generalii ruși Fuchs, Baranow, pe colonelul Pușchin. Are discuții cu ofițerii ruși, găzduiți la Iancu Diamandy. „Prietenie între noi și ruși nu poate fi, le spune el, atât timp cât Basarabia nu ne va fi restituită”. „Atunci luați-o, dacă puteți”, răspund rușii. L. Kostaki se mândrește că a pus capăt bacșișurilor de la Baia evreiască, de la cafenele, lupanare de noapte, măcelării, de la pitari și birjari. În oraș nu se mai vinde pâine mucegăită, necoaptă și mai mică la cântar. Birjarii își pun uniforme conform regulamentelor comunale.
După război îl cheamă Kogălniceanu să-l numească subprefect de Sulina. Preferă director la prefectura din Tutova, din cauza tatălui, tot bolnav. În 1883 i se oferă postul de prefect de Tutova. Când I.C. Brătianu pleacă la băi, la Friederichruhe, îl lasă pe el Secretar general la Ministerul de Interne.
Ajunge și director general al penitenciarelor. Din această perioadă povestește cele întâmplate cu Nicu Xenopol, directorul „Voinței Naționale” și șeful de cabinet al lui I.C. Brătianu. Xenopol atacase în presă pe tinerii conservatori de la „Epoca”, ziar condus de Nicu Filipescu și Alex. Balș. Amândoi erau impulsivi, foarte susceptibili. Ei se duc la Xenopol acasă. Sună. Din întâmplare le răspunde chiar Xenopol. Îl întreabă dacă el e Xenopol. La răspunsul lui afirmativ îi ard două palme și se retrag. Amândoi erau buni mânuitori de arme. N. Xenopol nu era. Și în locul duelului preferă să ceară trimiterea în judecată a celor doi. Ei sunt condamnați și trimiși la Văcărești. Aici se bucură de cea mai completă libertate. Vin nevestele și stau cu ei. Li se permite să se dueleze între ei, cu ce arme voiau. Chemat să explice de ce au atâta libertate, L. Kostake le declară lui Eugeniu Statescu, ministrul Justiției, și lui I.C. Brătianu: „am crezut suficientă pedeapsă a ține închiși pe acești tineri și n-am voit ca printr-o aplicare riguroasă și inutilă de regulamente să mai înăspresc opinia publică contra guvernului. Totuși sunt gata a mă retrage din funcțiunea ce ocup prin demisie, fie, dacă dl Stătescu o cere, fie prin destituire”. La care I.C. Brătianu îi răspunde: „ai comis o greșeală călcând regulamentele închisorilor, care trebuie aplicate egal tuturor deținuților, dar, dacă eram în locul dumitale, tot așa aș fi făcut și eu”.
L. Kostaki a mai ținut arestați la Văcărești pe C.G. Costa-Foru și pe Nicolae Fleva, victime ale luptei Opoziției Unite pentru înlăturarea guvernului I.C. Brătianu. Cu acoperirea lui Brătianu pe toți i-a tratat cu aceeași îngrijire.
Pe cât posibil, L. Kostaki caută să fie în afara luptelor politice: „Intrând de tânăr în viața administrativă a țării, mă hotărâsem să nu fac politică. Încetul cu încetul însă m-am convins că apucăturile fățarnice și necinstite, rămase nouă în moravuri de la fanarioți, nu vor putea fi strivite decât de un organism politic format din oameni cinstiți și hotărâți a lucra în mod dezinteresat pentru binele obștesc”. Așa că se înscrie la junimiști, fiind un mare admirator al lui P.P. Carp. Face politică până intră în Consiliul permanent administrativ, la București. „Din acest moment am încuiat în mintea mea și inima mea ideile politice și am încetat a mai face politică militantă.”