Expozitia lui Nazen Peligrad de la galeria “Caminul Artei” (parter), cea de-a doua personala din cariera ei, aflata oricum abia la inceput, surprinde prin cutezanta cu care abordeaza un gen aflat in desuetudine cam de vreo suta cinzeci de ani! Adica, de cand si-a facut aparitia in lume fotografia si facilitatile oferite de tehnologiile tot mai sofisticate in arta portretisticii. Nazen Peligrad expune o suita de autoportrete realizate in tempera pe panza intr-un timp al expansiunii inexorabile a imaginii digitale!
Indrazneala ce suscita deopotriva curiozitate si speculatii estetice. Tanara artista se arunca in aceasta “aventura portretistica”, cum o numea Pierre Francastel, cu ardoarea celui instruit sub autoritatea a doi maestri (Stefan Caltia – licenta si Sorin Ilfoveanu – masterat), preocupati la randul lor de arta portretului.
Epoca noastra este caracterizata de declinul unui gen, care nu a incetat sa dainuie de la inceputurile istoriei. Omul ca individ, entitate unica de trasaturi si atribute, este substituit, in filosofia contemporana a portretului, de imaginea sublimata a fugurii generice a speciei umane. Ne aflam, asadar, in plina perioada iconoclasta! Daca in pictura inceputului de secol XX creatorii se concentreaza asupra portretului, interpretat ca o suma de perceptii sensibile, abandonand stringenta redarii traditionale a propriei lor figuri sau a celor din proximitatea lor, artistul contemporan conserva in buna masura forma, dar modifica considerabil viziunea. Ceea ce facea si Gauguin in autoportretul devenit celebru, care nu constituia o figura, cat o reprezentare simbolica (sau metaforica) a propriului destin. Nici Cézanne nu este atras de aspectele descriptive ale unei lumi fenomenale, ci mai degraba de consemnarea plastica a efectelor sensibile pe care un asemenea univers le trezeste in spirit. Nazen adopta o atitudine asemanatoare. Ea se intoarce, proclamand in autoportretele ei unicitatea persoanei cu toata incarcatura ei de stari, angoase si trairi, exaltate sau ascunse. Desi pastreaza datele obiective recognoscibile ale portretisticii libere din traditia postacademista, explorand cu abilitate o lunga serie de experiente stilistice (pe care si le asuma in creatia sa cu detasare si instinct postmodern), Nazen Peligrad foloseste desenul in termeni virtuozi ca pe un ordonator de senzatii. Asa cum il intelegea si il practica un Ingres, de exemplu, sau un Bacon in timpurile din urma. In felul acesta, portretele lui Nazen sparg imobilismul specific artei traditionale consacrate in prima jumatate a secolului trecut. Ea isi refuza, prin primatul acordat interpretarii figurii umane si nu al imitarii ei, atat viziunea fotografica, cat si tendintele distorsionante, anihilante ale figurativismului din arta Occidentului european. Pe tanara artista nu o preocupa in portret nici miscarea, nici relatia cu caracteristicile individuatiei fizionomice (desi nu renunta la rigoare), nici cu conditia sociala. Cercetarea ei plastica se concentreaza asupra starii launtrice a personajului (a propriei persoane, deci), a universului de dincolo de imaginea obiectiva a unei figuri. Desi nu o anuleaza cu totul, cum se poate constata in unele dintre autoportrete, artista destructureaza imaginea, o amputeaza expresiv fragmentand-o cu scopul de a ne sugera un anume mesaj, o anume stare de fapt. Tainele trupului si ale sufletului sunt astfel date in vileag. In felul acesta, artista exalta o atitudine de absolutizare a individului, a persoanei umane, intr-o constructie cu tente egocentriste ce evoca timpurile portretului psihologic, asa cum l-a consacrat filosofia portretistica a lui Goya. In expozitia-eseu dela “Caminul Artei”, Nazen Peligrad produce, cred, un subtil argumentat reviriment al artei portretului. O face prin instrumentarea obstinata a unui gen sortit de multi astazi doar un exercitiu aleatoriu, dar necesar, de atelier al oricarui pictor care isi respecta uneltele si profesia. Trece, in autoportrele sale, prin varii scoli si curente, prin cunoscute vaduri stilistice si nesedimentate inca viziuni pictografice.
Aventura portretistica a lui Nazen Peligrad reface, prin cele aproape 20 de tablouri din expozitie, traseul de la contemplatia narcisiaca de tip durerian sau cea burgheza de secol XIX, la cea eroizanta (din portretul mamei), cu intreaga ei retorica teatrala, si de la acestea, la perceperea analitica, fantastica (in cheie suprarealista, ca in inciantul autoportret-felina) sau autoflagelanta in maniera expresienista sau baconiana, asa cum ni se releva din majoritatea lucrarilor expuse. O miza estetica ce s-a materializat intr-un discurs pictural provocator ,straniu adesea, dar solid in temeiurile lui culturale, ce restaureaza primatul gandirii plastice coerente prin mijlocirea interpretarii sensibile si inteligente a unei figuri si nu a reproducerii ei mecanice, artizanale, oricat de perfecte ar fi ea.