În cartea de muncă a Mihaelei Gârneață domnea titlul de inginer hidrotehnist – facultatea de “Hidrotehnică” se bucura de simpatia tineretului, examenul de admitere fiind floare la ureche -, dar adevărata ei profesie era cea de fiică a directorului fabricii de țevi din Roman, fruntașă în întrecerea socialistă, pe ramura vânjoasă a industriei grele.
Prin relațiile tovarășul Mihai Gârneață, fiica sa, Mihaela, fusese scutită de munca aspră de pe șantierele hidrotehnice sau de stresul intelectual dintr-un atelier de proiectare a barajelor construite pentru a mulge râurile țării de energie. În asemenea locuri, treaba nu se termina niciodată și era păcat de fetița tatii, să să-și irosească astfel tinerețea.
Pentru mânușițele ei talentate, tati găsise o activitate plină de responsabilitate revoluționară: scrierea pancartelor cu lozinci, pentru marile manifestații ale poporului, strâns unit în jurul Partidului, al Celui mai iubit fiu al său. Conducerea de Partid și de Stat, analizând câteva devieri de la linia propagandei sănătoase, hotărâse ca această activitate să fie coordonată atent, în ateliere special amenajate și supravegheate.
Scheletul evenimentelor care se cereau cinstite prin arta pancartelor populare mărșăluia semeț pe bulevardele iluminate ale calendarului, de la un capăt la altul al anului. Începea cu 26 ianuarie – atunci, Conducătorul prindea în buchetul vieții un nou trandafir -, urmau 8 martie – ziua internațională a femeii -, 1 Mai – sărbătoarea oamenilor muncii de pretutindeni -, 8 Mai – aniversarea Partidului creat în 1921 – 23 August – cinstirea insurecției populare antifasciste -, 15 septembrie, când elevii și studenții ascultau gongul noului an școlar și universitar… Apoi, deschiderea lucrărilor Congresului al X-lea al P.C.R., mitingul prilejuit de conferința pentru pace din Balcani, Conferința națională a…
Și să nu uităm vizitele de lucru ale cuplului prezidențial, când Tovarășul și Tovarășa își tufleau casca de inginer și se iveau la locul faptelor de muncă, pentru a însufleți masele de muncitori, ba pe șantierul “Dunăre-Marea Neagră”, ba pe cel unde se ridica, maiestuoasă, “Casa Republicii”, epocala, monumentala “Casa Republicii”… Evenimentele învârteau hore îndrăcite în calendar, ilustrând unitatea neamului nostru și mândria de a trăi în miezul acelui ev aprins.
Acolo unde evenimentele grandioase își arătau ținuta de gală, se impunea și prezența pancartelor, pentru ca muncitorii, țăranii și intelectualii să-și poată transmite mesajele și prin scris, nu doar prin viu grai, știindu-se de la uncheșii noștri latini că “verba volant”, cuvântul zboară teleleu, pe când “scripta manent”, scrisul rămâne țeapăn, acolo unde-l pui cu mâna.
Ella lucra simplu și metodic: propunea organelor de propagandă textele lozincilor ce urmau a fi scrise de ea pe pancarte, alături de culorile potrivite și de corpul literelor… Apoi, de sus, îi veneau avizul și eventualele observații, în urma cărora se conforma, își sufleca mânecile și se apuca efectiv de lucru. Când era gata, avea loc recepția, în prezența unei comisii alcătuite din cadre de propagandă ale Partidului.
Unele lozinci îi plăceau în mod deosebit, fiind concepute cu subînțeles, parcă. De câte ori le scria textul cu litere roșii, galbene și albastre pe bucata de carton, viitoarele pancarte mobilizatoare își modelau aluatul în mâna ei. Așa era îndemnul “Să transformăm cantitatea într-o nouă calitate !”, aplicat în toate domeniile vieții, inclusiv în cel al reproducerii umane.
Îi convenea munca ei, lejeră, plăcută și mai ales retribuită special, datorită importanței sociale deosebite. Ca să fie aleasă, în afară de pila venită de la tati, contase și copilăria sa model. Avea cu ce se lăuda: în calitate de pionieră participantă la diferite manifestații populare, fusese sărutată de șase ori de Președinte și de trei ori de soția acestuia, o persoană vădit mai puțin pupăcioasă. Apoi, după intrarea în U.T.C., se prinsese de nu mai puțin de șapte ori în horele festive cu duetul prezidențial, căci horeau și ăștia, de parcă aveau muște în cururile lor revoluționare.
Ella s-ar fi prins de mai multe ori în horă, pentru că prinderea de prima mână din stat o făcea să se simtă importantă. Dar a șaptea oară, încercând să-și scarpine în plină horă piciorul stâng cu cel drept, a călcat atât de tare bombeul Cârmaciului, încât săracul om a scăpat o înjurătură învățată în cursul dureroasei sale detenții în pușcăria Doftana:
– Ah, futu-i imperialismul mă-sii în cur !
Fără să știe, fata nimerise peste unghia lui încarnată, căpătată de șeful statului în perioada uceniciei de cizmar, când își pocnise, din lipsă de antrenament, degetul mare cu ciocanul.
După acel eveniment, suficient de grav ca să stârnească îngrijorarea forțelor de ordine, patru zdrahoni au tras-o brusc pe Ella din grupul de dansatori, sucindu-i mâna la spate, legitimând-o și trecând-o prin sita unui scurt interogatoriu, pentru a se depista eventualul grad de intenționalitate din călcătura sa pe prima unghie încarnată a țării. Aflând cine-i taică-su, au lăsat-o în pace.
În anii următori, s-a lins pe bot de hore oficiale. De pupături, nici nu a mai fost vorba, dar nu a pus la suflet. Oricum, Cârmaciul și nevastă-sa pupau oribil și mai și duhneau a carie dentară umplută cu ceapă ușor alterată. În materie de pupături, ea rămânea o exigentă, și-l punea până și pe scumpul ei Emil să se spele pe dinți înainte.
Ella se bucura plenar de ceea ce-i mai rămăsese din tinerețe. Văzuse lumea în calitate de însoțitoare a tăticului, la târgurile industriale internaționale, dar și în calitate de dansatoare în ansamblul folcloric “Asta-i hora studențească”. După ce a terminat facultatea, a terminat-o și cu dansurile, fizicul ei începând să dobândească proporții superioare. A trecut ca acceleratul prin stadiul de plinuță, zăbovind o țâră în halta de dolofănică, pentru a se opri cu hotărâre la calitatea de grăsană. N-o deranja. Îi plăcea să mănânce bine, la fel ca preferatul ei, poetul național Adrian Păunescu.
De altfel, pe Emil Faure îl cunoscuse cu vreo cinci luni în urmă, la un spectacol particular de-al cenaclului “Flacăra”, condus de marele Adrian Păunescu. Cenaclul “Flacăra” – o mână de cântăreți, dansatori și recitatori semiprofesioniști – străbătuse țara în lung și în lat, adunând tineri și tinere, pentru a cânta, a dansa și a recita împreună cu spectatorii, întru slava Conducătorului, a Partidului și a Păcii.
Iată, spunea printre rânduri vocea de butoi a bardului Păunescu, muzicile rock și folk pot fi domesticite în slujbe mult mai nobile decât alea pentru care au fost fătate acolo, prin americi îndepărtate. Iar publicul, în timp ce osanalele săreau în văzduh ca niște sâmburi de dovleac, se exterioriza instinctiv ca la concertele rock, ca la festivalul Woodstock.
Subtil de tot, cenaclul “Flacăra” propunea tineretului un afrodisiac nou și îmbătător: patriotismul. Se putea regula ca lumea, amețind gagicile cu poșircă patriotică. Fetelor li se părea că și-o trag pentru progresul țării.
În 1985, în urma unei busculade petrecute la un spectacol de pe stadionul din Ploiești – nouă morți la activ – cenaclul a fost oprit. Dar, cum tuturor le era greu fără acest afrodisiac, ca și cenaclului fără spectatorii săi minunați, bardul și gașca au început să mai ofere, la cerere, reprezentații particulare discrete, pentru câte un public format din fii și fiice de ștăbani.
Ca să te răsfeți cu așa o delicatesă rară, erau necesare aprobări cât să umple desaga unui măgăruș; dar dacă aveai relații babane, le obțineai fără piedici. Așa s-a întâmplat, la un început de ianuarie, cu un concert de-al cenaclului “Flacăra”, ținut în Sala Sporturilor, închiriată pentru a 24-a aniversare a Ceraselei Spătaru, fiica responsabilului județean cu propaganda și prietenă de-a Ellei.
– Să învățăm ce-nseamnă omenia ! – bubuia vocea pântecoasă a poetului Păunescu.
– Să învățăm ce-nseamnă omenia ! – aprobau uteciști descreierați de excitație, strecurându-și scurmătoarele în sutienele utecistelor, descreierate și ele.
– Și comuniști să învățăm să fim ! – plusa bardul, ca la o partidă de poker patriotic, făcând din celulita fălcilor valuri, ca suporterii la meciurile de fotbal.
Când pe scenă a apărut o puștoaică de 15 ani – pe care poetul Păunescu avea s-o atragă curând pentru uzul personal, formând cu ea celula de bază a societății, familia – și a slobozit versul “De-o eternitate și ceva, toate femininele vor pace!”, Ella s-a întors spre vecinul din dreapta, tovarăș de miopie cu ea, purtând șatenul părului tuns periuță, și i-a pupat botul mirosind masculin a bere pasteurizată de mântuială.
Nu era o pornire nelalocul ei, căci toată lumea cam cu asta se ocupa. Pentru că pupătura se arăta de durată, i-a apucat mâna și și-a strecurat-o într-un loc cu mult puf de lebădă. Vecinul și-a scos ochelarii aburiți, dezvelindu-și albastrul izbitor. Oportunist, și-a păstrat mâna în puf, retrăgând-o doar când publicul s-a ridicat în picioare, acompaniind din palme refrenul “Să fie pace în lume, / Să fie pace, pace, și să ne iubim !” N-ar fi scos-o un veac din chiloții grasei, unde era un confort ca în puține case din România, dar acțiunea de a aplauda cere totuși două palme.
Mâna lui, mâna destinului, căci ochelaristul se numea Emil Faure și asistase la spectacol în calitate de amant secret al unei cântărețe folk, membră a cenaclului, căreia îi mai ajusta versurile cântecelor și elanul hormonilor. Din păcate pentru folkistă, chiar în acea seară, iubirea lor avea să dea colțul, în urma unui atac de cord.
Când, pe la ora două noaptea, la brațul amforei Ella, Emil a urcat, cu suflarea îmbucătățită, cele cinci etaje până la mansarda ei, afară încă stropea cu fulgi.
– Baby, mă simt de parcă aș urca etajele unui tort aniversar !
Din prima noapte, Ella l-a legitimat pe artistul din el. Fulgii de nea, ageamii în ale desantului, trăgeau în spatele lor o cortină fără de prihană, pentru a le permite să-și amestece, într-o demență discretă, cernelurile.
În timp ce superba grăsană își arunca scutecele, dezvăluind niște picioare cu o celulită producătoare de viziuni exotice prin aspectul lor de coajă a râvnitelor portocale, bietul Faure nici nu bănuia că, la câțiva kilometri distanță de locul unde se găsea, un murmur de nemulțumire, terminat cu un oftat cântărind cât magnitudinea unui seism, făcea să tremure carnea blocului său.
Cele cinci etaje urcate de el puteau fi ale unui tort aniversar, dar și ale unei colive servite cu anticipație.
Din volumul cu același titlu în pregătire la Editura Cartea românească