Atracțiile din “Muzeul Comunismului” nu se rezumă la cele două supozitoare revoluționare. Undeva, în lateral, se pot admira ciudățeniile descoperite, de-a lungul timpului, în rețeaua municipală de canalizare, donate acestui așezământ de noul proprietar capitalist.
Turiștii au ce vedea, dovadă și numărul tot mai mare în care sosesc, formând cozi comparabile cu cele de la catedrala “La Sagrada Familia”, mândria Barcelonei.
De pildă, un crocodil împăiat, mare și chipeș ca un bivol, expus generos într-o lumină chioară, care trăia solitar, de ani buni, în apa canalelor de colectare citadină. Se spune că se hrănea cu carnea vagabonzilor, ascunși sub pământ de frica “Decretului 400”, care pedepsea cu închisoarea elementele parazitare, neîncadrate în muncă. În comunism, cine alegea să fie șomer, risca pușcăria. În canale, pericolele pândeau, mergând până la includerea în meniul acestui rotofei crocodil singuratic.
De asemenea, sub o cupolă de sticlă pardosită cu talaș, poate fi admirată o oaste de șobolănei fosforescenți, care mișună în legea lor, fără istov. Ei sunt puișori de-ai spectrelor șobolănițelor gravide, otrăvite prin conductele orașului, și se manifestă nostim, marcându-și teritoriile prin răhăței sclipitori. Atât șobolăneii, cât și răhățeii lor pot fi achiziționați drept suvenire de către publicul care dorește să transmită mai departe emoția vizitei în acest lăcaș unic.
La prânz, preț de o oră, “Muzeul Comunismului” se închide pentru o pauză de masă tovărășească, mai curând o pauză de picnic tovărășesc. În curtea din interior, se întind pături pe iarbă și se răspândește prin difuzoare o muzică patriotică avântată, care stimulează digestia, în timp ce angajații așezământului le servesc turiștilor mâncăruri specifice comunismului.
La loc de cinste, în prezidiul meniului, stau sendvișurile cu tradiționalul salam cu soia, peste care se toarnă muștar cu toptanul; căci dacă salamul nu are niciodată gust de salam, muștarul reușește performanța de a avea întotdeauna gust de muștar. Așa stăteau lucrurile în comunism, iar turiștii înțeleg asta.
Iarna, când frigul curmă picnicurile din curte, se servește ciorbă fierbinte din “adidași” afumați de porc, într-o săliță a muzeului prevăzută cu mese lungi, care imită ambianța din cantinele muncitorești.
Bineînțeles, regia este perfectă. Fiecare porție se eliberează după o ședere la coadă, unde se spun bancuri cu Bulă, cu Tovarășul și Tovarășa. Ca să capeți hrana, trebuie să arăți la ghișeu un tichet tricolor, care parodiază celebrele cartele de raționalizare a alimentelor. În afară de hrana solidă, fiecare turist primește la urmă câte un “nechezol”, binecunoscuta cafea cu înlocuitori, produsă dintr-un fel de nutreț, alături de o băutură răcoritoare “Ci-Co”, obținută din praf de citrice.
Rețeta de fabricație a licorii e în continuare un secret și e bine să rămână așa, “Ci-Co” fiind obținută direct într-o debara a “Muzeului Comunismului”, prin turnarea unei cantități de apă în celebrele “Fanta” și “Mirinda”.
Probabil că acesta este motivul pentru care turiștii găsesc “Ci-Co” de zeci de ori mai gustoasă decât “Fanta” și “Mirinda”, băuturi de care realmente s-au săturat până la greață.
***
Zilnic, în timpul picnicului tovărășesc din curte, își face apariția o doamnă corpolentă, de fusta căreia se ține un țânc cu un balon în mână și cu alte câteva zeci în burtică.
Se apropie de Ion Scutelnicu, proprietarul și muzeograful-șef, care, cu fața numai lumină, îi sărută pe amândoi cu flacără, mai-mai să le dea foc la obraji. Apoi, în ton cu restul lumii, întind și ei o pătură pe iarbă, pentru a se bucura de o gustare simplă, proletară. Înghit salamul cu lăcomie, ștergându-și unul altuia muștarul strecurat în colțul buzelor, dar mâna lui dreaptă rămâne permanent în stânga ei, legată cu cătușele oțelite ale dragostei.
În timp ce el și ea fac schimb de globi oculari, Nicușor, fructul dragostei lor lăsat nesupravegheat, golește sticlele de “Ci-Co” abandonate ici-colo de turiști. Părinții îl văd pe copil cum și ce soarbe, dar niciodată nu-l ceartă, fiindcă la trei anișori parcă ce poți să-i ceri. Pe deasupra, amândoi știu cât de mult îi datorează brandului “Ci-Co”, băutura care a răcorit ani buni clasa muncitoare și intelectualitatea României socialiste.
– Îți amintești, Ella, când am ieșit noi doi pentru prima oară la un “Ci-Co” ? În ziua când te-am descoperit, zăcând inconștientă, în boschetele de lângă strada 1 Mai. Te-am ajutat să te ridici, dar apoi te-am dus acasă la tine, în mansardă. Te-am spălat, ți-am dat haine de schimb și nu te-am lăsat până nu am băut împreună opt șipulețe de “Ci-Co”, apa vieții.
– Cum să nu-mi amintesc, Johnny, cea mai importantă zi din viața mea ? Într-un fel, tu și “Ci-Co” mi-ați salvat viața. În mai multe feluri mi-ați salvat-o.
Într-adevăr, în dimineața de după furtunoasa zi care dusese la evacuarea nefericitului Faure prin rețeaua de canalizare a blocului cu apartament cu tot, tovarășul Scutelnicu a sosit în misiune, să dea o raită pe lângă blocul de pe strada 1 Mai, numărul 55. Ținea să vadă cu ochii lui dacă situația era normalizată, după zguduirile zilei precedente.
Era mulțumit de calmul care domnea. Da, toate se reașezaseră firesc la locul lor. E drept, apartamentul numărul unu dispăruse, ca un purcel mâncat de scroafă, astfel că, în loc de 25 de locuințe, rămăseseră doar 24. Dar curând vor fi 27, fiindcă scroafa va făta trei noi purcei, prin construirea unei mansarde ca o bască muncitorească acolo sus, pe freza blocului.
De fapt, aici ar mai fi ceva important de spus: mansarda nu era construită de nimeni, ci creștea cu de la sine putere. Creștea cum îi cresc capetele balaurului, care pierde unul, pentru a se revanșa cu trei în loc; creștea cu trei ramuri tinere, pentru a compensa amputarea celor 35 de metri pătrați de la subsol.
Dar opinia publică nu era pregătită să înțeleagă un asemenea fenomen sensibil, așa că mai bine i se turna povestea cu echipele de constructori, care se învârteau prin jurul blocului, încasându-și retribuția necuvenită, fiindcă nu făceau nimic concret.
Pe când privea energic la viitoare șăpcălie – care urma să împroprietărească imobilul cu trei apartamente suplimentare, înălțate pentru reeducarea căpoșilor ieșiți haotic din front – tovarășul Scutelnicu era cât pe ce să calce pe Ella.
Zăbăloșită toată cu un fond de ten format din sudoare, praf și sânge, pișată global de frică, zăcea ca un sac de untură lângă un tufiș, într-o baltă care puțea de-ți făcea nasul armonică.
Din volumul cu același titlu în pregătire la Editura Cartea românească