Mark Hicks a absolvit Summa Cum Laude Universitatea Oral Roberts și a mai terminat Regent University School of Law, unde a și lucrat în Centrul American pentru Lege și Justiție.
În 2012 – fix în 2012, când lumea trebuia să se termine o dată, conform interpretării abuzive a unui calendar mayaș – Mark Hicks lansa o carte cu titlul „Surpriză”.
Surpriză pentru multă lume, dar îndrăznesc să spun că nu și pentru cititorii acestei rubrici. Căci subtitlul cărții, „Unitatea cuanticii, relativității și a Bibliei” n-are cum să vă prindă pe picior greșit.
Timp de secole, descoperirile științifice au avut supărătoarea tendință de a răsturna cu susul în jos teoriile anterioare. Cel mai rău a fost cu Teoria relativității și cuantica, acestea forțându-ne să regândim cam totul.
Ce face Hicks în cartea sa? În primul rând îi pune pe Einstein, Bohr și Heisenberg într-un limbaj accesibil oricui, explicând pe îndelete importanța descoperirilor făcute de ei. În al doilea rând relevă că, după ce, vreme de câteva veacuri, teologii și cercetătorii au fost asmuțiți unii împotriva altora, acum e tot mai clar – a redevenit clar, aș spune eu, căci în antichitate nu-i dădea nimănui prin cap că ar exista vreo contradicție sau luptă între religie și știință – că fizica de ultimă oră spune ceea ce spune și Biblia!
„Fizicienii de astăzi confirmă de fapt ceea ce Biblia afirmă despre natura lui Dumnezeu, a creației Lui și a realității”, spune Hicks, cu subiect și predicat.
Teoria relativității stipulează că lumina (și nu spațiul sau timpul) reprezintă singura constantă din Univers. Or, Biblia afirmă că Dumnezeu este Lumină și singura constantă a Universului!
Atât învățăturile biblice, cât și fizica cuantică, afirmă – fiecare în limbajul ei, firește – că totul este energie, iar existența universului este potențială. Cuantica a descoperit că atomii există într-o stare semi-reală, virtuală, până când sunt observați de cineva. Această interacțiune a observatorului, conform orizontului lui de așteptare, le determină natura „reală”. Biblia, la rândul ei, spune că doar credința – adică ceea ce observatorul crede și se așteaptă să vadă – determină natura realității unei persoane.
„Există oare vreun motiv pentru care știința seculară și teologia să se privească una pe cealaltă drept adversare, când, în realitate, ambele caută același lucru?”, se întreabă, retoric, Hicks.
„Prăpastia dintre religie și știință se închide tot mai rapid”, afirmă și site-ul sekvoice.com, comentând cartea, iar contribuția lui Hicks este foarte importantă.
A intrat de mult în limbajul comun expresia „avocatul diavolului”. Iată că avem în sfârșit și un avocat al lui Dumnezeu. Și al științei. În același timp!