Capitolul VII
Ceva în sufletul lui Leonard se simțea acasǎ în prezența mea, ca o ființǎ însetatǎ în apropierea unui ochi de apǎ limpede.
Și mie, la rândul meu, îmi fǎcea bine sǎ-l am în preajmǎ; neliniștea mea permanentǎ se domolea și gândurile mi se așezau cuminți sub frunte, ca niște cai nǎrǎvași sub mângâierea unui îmblânzitor priceput.
Ne cǎutam fǎrǎ sǎ ne dǎm seama și ne chemam fǎrǎ cuvinte. De multe ori, dorința noastrǎ de a fi împreunǎ era atât de puternicǎ încât modela realitatea din jur, sau așa mi se pǎrea, și ne trezeam trimiși sǎ rezolvǎm o treabǎ împreunǎ sau ni se cerea sǎ îngrǎmǎdim copiii din clasele amândurora în aceeași încǎpere.
Mâinile noastre se întâlneau adesea pe cǎpșorul câte unui copil bolnav sau adunând puținele jucǎrii puse la dispoziție de institut la sfârșitul unei zile de muncǎ. Ne sfǎtuiam adesea cum sǎ ne comportǎm cu copiii care pǎreau mai traumatizați și el își fǎcuse o misiune din a urmǎri infirmierele mai violente și a le ademeni la un ceai sau la o conversație inventatǎ ori de cate ori ridicau vocea la un copil sau erau pe cale sǎ-l loveascǎ.
Instinctiv, copiii se simțeau mai în siguranțǎ în prezența lui și deja, dupǎ primele sǎptǎmâni, își atrǎsese porecla, pe jumǎtate disprețuitoare, pe jumǎtate îngǎduitoare, de „tǎtucu’ Leo“.
Ca și mine, nu respecta regulile dure ale institutului, dar copiii îl ascultau și pǎreau sǎ se calmeze în preajma lui și asta fǎcea din el un element prețios. Micuții rǎspundeau acum la numele mic, și nu la numele de familie, cum fuseserǎ obișnuiți. Erau Cristi, Florin, Adina, Florica, și nu Capotǎ, Petrescu, Ignat sau Codreanu.
Împreunǎ, fǎcuserǎm orfelinatul mai uman. Împreunǎ, transformaserǎm clǎdirea aceea despuiatǎ și impersonalǎ în ceva mai apropiat de noțiunea de casǎ.
Amândoi puseserǎm în locul acela singurul lucru care mai putea avea forța sǎ-l îmblânzeascǎ și sǎ aline drama micilor sǎi locuitori fǎrǎ voie: puținǎ iubire.
În ziua când, ușor fâstâcit, cǎutându-și cuvintele, m-a invitat la o plimbare și la un ceai în oraș, am simțit o continuare fireascǎ a poveștii noastre, care se scria singurǎ, fǎrǎ cuvinte, de mai multe luni.
De multe ori m-am întrebat de ce Dumnezeu aduce oamenii unii în calea altora, dupǎ ce criterii și cu ce tainicǎ misiune.
Alegem ființele de care ne îndrǎgostim, încercând apoi sǎ potrivim sufletul pe calapodul așteptǎrilor lor, sau suntem ghidați, fǎrǎ sǎ știm, de rǎnile din noi și cǎutam, instinctiv, o ființǎ care sǎ ne vindece sau mǎcar sǎ ne aline durerea, ca apoi sǎ ne educǎm sufletul sǎ o iubeascǎ?
Greu de spus. Suntem fǎpturi pǎmântești, plǎmǎdite din carne, sânge, gânduri și emoții, ce ne face puternici ne face și muritori, și hotǎrârile noastre vin dintr-o zonǎ confuzǎ și nedefinitǎ a sufletului nostru.
Avem nevoie unii de ceilalți, asta e sigur, dar este iubirea un supus al nevoii din noi? Iubește copacul pǎmântul în care și-a plantat rǎdǎcina? Poate cǎ da, în felul lui, dar nu are cu adevǎrat de ales. Are nevoie de seva din mǎruntaiele întunecate ale pǎmântului, dar totuși cautǎ disperat lumina și ramurile lui vor tinde mereu cǎtre cer.
E nevoia din noi iubire?
Așa credeam pe atunci.
Mi-au trebuit mulți ani ca sǎ înțeleg cǎ adevǎrata iubire se naște dintr-un alt ungher al sufletului și cǎ nevoia nu e o hranǎ pe placul ei.
Iubirea are cu adevǎrat o șansǎ doar când se naște din apele cristaline și învolburate ale libertǎții.
Ca sǎ poți cu adevǎrat iubi, trebuie sǎ înveți întâi sǎ fii liber.
Dar asta e o altǎ poveste…
Capitolul XI
În lunile urmǎtoare, o vreme ne-am îmbǎtat cu euforia acelei realitǎți noi, fǎcute din speranțe mestecate și pâine goalǎ, pentru cǎ, între timp, înghețate în așteptarea unei noi ordini, magazinele alimentare nu mai vindeau nimic.
Dintr-odatǎ, pânǎ și puținii bani pe care-i mai aveam deveniserǎ inutili.
Mai aduceam de la țarǎ produse de grǎdinǎrit, puținǎ fǎinǎ, câte un ou, dar devenea din ce în ce mai greu și lațul supraviețuirii parcǎ se fǎcea din ce în ce mai scurt. Ni se restituise libertatea, sau așa ni se spusese, și totuși locuiam în aceeași piele a neputinței și zilele noastre erau la fel de incerte și anevoioase.
Eram liberi, urlau toți pe strǎzi, toate manifestele lipite ici-colo prin oraș, clǎdirea dezolatǎ a partidului care nu mai știa exact pe cine sǎ adǎposteascǎ, școlile din care alunecaserǎ uniformele și lecțiile, de parcǎ revoluția pusese în discuție nu doar istoria, ci și matematica, geografia și alte materii, și era necesar ca toate sǎ fie , dintr-odatǎ, rescrise.
Orfelinatul încǎ rǎmânea deschis, deși conducerea se schimbase, și destinul sǎu devenea din ce în ce mai incert. Umbla zvonul cǎ-l vor închide și vor transfera copiii în alt oraș, într-o structurǎ mai mare.
Ceva îmi spunea cǎ, în haosul și nesiguranța care se creaserǎ, concediul de maternitate pe care-l luasem ca sǎ o alǎptez pe Alina avea sǎ dureze la nesfârșit.
Eram mulțumitǎ și îngrijoratǎ în același timp.
Mulțumitǎ pentru cǎ maternitatea îmi plantase în suflet o luminǎ nouǎ, o conștiențǎ nouǎ, o prezențǎ care îmi ținea sufletul în alertǎ în orice clipǎ și pentru care eram recunoscǎtoare, pentru cǎ fǎcuse din mine o femeie mai bunǎ, mai atentǎ, mai rǎbdǎtoare.
Sentimentul pe care o mamǎ îl are pentru copiii ei este cea mai minunatǎ lecție de iubire necondiționatǎ pe care o poți primi într-o viațǎ de om. Iubirea cu care, pânǎ atunci, mǎ apropiasem de oameni și de lucruri, cǎpǎta, dintr-odatǎ, o dimensiune superioarǎ, mai profundǎ și mai rǎvǎșitoare, care venea de departe, de la prima sǎmânțǎ de viațǎ a facerii lumii.
Știam cǎ acolo se afla rǎspunsul și inima mea era ușa prin care Dumnezeu îmi intra în viațǎ și pe care trebuia sǎ o las mereu deschisǎ, fie cǎ intra o raza de soare primǎvǎratic, fie cǎ intra o vijelie de frunze uscate.
Felul în care atingeam pielea delicatǎ a Alinei sau îl luam de mânǎ pe Georgicǎ era același cu care îngrijeam mușcatele din fereastrǎ, cǎrțile tatei sau câinele vagabond din fața scǎrii. Era ca și cum cǎzuse, dintr-odatǎ, granița dintre corpul meu și lumea din jur, iar pielea mea era doar o fragilǎ iluzie a delimitǎrii.
Leonard o simțise și el; fǎrǎ sǎ spunǎ nimic, adesea își adǎpostea capul în palmele mele, în serile când gândurile și grijile i se fǎceau apǎsǎtoare sub frunte.
„Ține-ți mâinile pe fruntea mea“, îmi spunea, „uneori am impresia cǎ, atâta timp cât voi fi sub cǎldura învǎluitoare a sufletului tǎu, nu mi se va putea întâmpla nimic rǎu.“
Eu îl mângâiam și simțeam cǎ, în clipele acelea, ne hrǎneam amândoi dintr-o sursǎ de luminǎ nepǎmânteascǎ, care se scurgea între noi prin mâinile noastre și de care aveam atâta nevoie.
„Vezi tu, Magda, care e misterul… Un bǎrbat e fǎcut din logicǎ, din gânduri colțuroase și certitudini construite pe calapodul unui suflet care, dacǎ nu ești atent, pierde complet legǎtura cu divinul din noi. Noi facem regulile lumii, hotǎrâm cine sǎ moarǎ și cine sǎ trǎiascǎ, construim națiuni, partide, închisori și legi, dar rǎmânem veșnic locuitori ai mansardei prǎfuite, construite în mintea noastrǎ. O femeie însǎ rǎmâne mereu înruditǎ cu pǎmântul și cu cerul, în aceeași mǎsurǎ, cu facerea și cu moartea, într-un fel misterios și blând, și toate legile pǎmântului devin neputincioase în fața unei simple mângâieri din mâna sincerǎ a unei femei. Ceva în mâinile și trupul tǎu umple golul flǎmând din ființa mea și pielea ta devine dascǎlul meu. Înțelegi tu?“
„Da, cred cǎ înțeleg. Crezi cǎ va fi suficient sǎ ne apere de frigul lumii?“, îl întrebam, urmǎrindu-i cu degetele liniile din palmǎ, ca și cum aș fi vrut sǎ pǎtrund secretele destinului desenate pe ele.
„Nu știu. Dar de un lucru sunt sigur. Dacǎ aș muri în clipa asta, dacǎ Dumnezeu ar hotǎrî cǎ mi s-a terminat timpul și trebuie sǎ mǎ ridic și sǎ las lumea așa, pe neașteptate, aș lua cu mine în moarte mângâierea aceasta. Ceva îmi spune cǎ e fǎcutǎ din aceeași materie rarefiatǎ din care sunt plǎsmuite sufletele.“
Apoi, dupǎ o îndelungǎ pauzǎ:
„Dumnezeule, mângâierea sincerǎ a unei femei vindecǎ rǎnile pǎmântului…“
Dupǎ care tǎcea, cufundându-se într-o liniște învǎluitoare și blândǎ, respirând profund aerul serii devenit magic, pânǎ când, ușor, trupul obosit îi aluneca, pe nesimțite, într-un somn profund și hrǎnitor.
Din pǎcate, rǎspunsul la întrebarea mea era nu…
Iubirea din mâinile mele nu a fost de ajuns sǎ ne apere de urâtul lumii.
Haosul noii realitǎți avea sǎ ne loveascǎ și sǎ ne rǎvǎșeascǎ și pe noi, sǎ ne punǎ în genunchi și sǎ ne oblige sǎ luǎm hotǎrâri care nu întotdeauna erau aliniate cu sufletul nostru.
Ce nu reușise sǎ facǎ hidosul și inumanul monstru al comunismului, avea sǎ reușeascǎ lovitura puternicǎ și destabilizantǎ a capitalismului sălbatic, obligându-ne sǎ ne redefinim și reformulǎm regulile de supraviețuire.
Capitolul XIV
Așa cum timpul omenirii e împǎrțit în înainte și dupǎ Hristos, tot așa existǎ și în viața fiecǎruia dintre noi un moment decisiv și profund al crucificǎrii, o zi în care am murit și o zi în care am reînviat și nimic nu mai era ca înainte.
Dacǎ ar trebui sǎ fixez o linie imaginarǎ în viața mea, o frontierǎ invizibilǎ care sǎ-mi împartǎ timpul în înainte și dupǎ, o zi în care m-am urcat pe cruce și am simțit cuiele în încheieturile mâinilor și ale picioarelor, fǎrǎ îndurare și fǎrǎ scǎpare, este ziua în care mi-am salutat copiii la aeroport.
Se strânseserǎ la pieptul meu ca niște sǎlbǎticiuni hǎituite de o șleahtǎ de câini invizibili și simțeam bǎtaia inimioarelor prin haine și întrebǎrile care dǎdeau buzna în cǎpșoarele lor, fǎrǎ sǎ gǎseascǎ drumul cǎtre buze ca sǎ poatǎ fi rostite.
Și tocmai eu, care gǎsisem întotdeauna firul unei povești de depǎnat, și trǎgeam inspirație și dintr-o adiere de vânt, și aveam cuvinte sǎ alin orice durere, eram mutǎ ca un pește, împiedicatǎ în propria neputințǎ.
Și apoi, ce aș fi putut sǎ le spun?
Cǎ mama se întoarce repede?
Cǎ Italia nu e așa departe, o strǎduțǎ mai încolo, dai colțul și ai ajuns?
Cǎ plec doar pentru câteva zile, suficient cât sǎ acopǎr nevoile din viața noastrǎ, așa cum peticeam gǎurile din hǎinuțele lor, și apoi va fi totul ca înainte?
Așa speram, de fapt, cu toții, dar ceva îmi spunea deja cǎ drumul pe care o apucaserǎm era lung și întortocheat și, de data aceasta, peticele de care aveam nevoie sǎ ne cârpim viețile aveau un preț dincolo de așteptǎrile noastre.
Am reușit totuși sǎ gǎsesc forța sǎ-i strâng lângǎ mine, tâmplǎ lângǎ tâmplǎ, și sǎ le spun:
„Dragii mamei dragi, sǎ nu fiți necǎjiți și sǎ nu plângeți. Voi sunteți bucuria mea și motivul pentru care plec acolo, departe, este sǎ vǎ vǎd pe voi fericiți și cu zâmbetul pe buze. Vom avea bani pentru tratamentele voastre și pentru medicamente. Veți avea hǎinuțe noi și bune, cǎrți și jucǎrii. Într-o zi, ne vom muta într-o casǎ mai mare și veți avea fiecare camera voastrǎ. Nu vǎ va mai fi foame niciodatǎ. Întelegeți, dragii mei? Mama o sǎ vǎ asigure toate astea. Nu am nimic mai scump pe lume decât voi.”
„Da’ o sǎ ne fie dol de tine…“, zise încet Alina.
„Știe mama, pui drag. Dar trebuie sǎ fiți puternici. Noi suntem cu toții ca un echipaj al aceleiași bǎrci și trebuie sǎ ne asigurǎm cǎ nu se scufundǎ.“
„Și noi cum putem sǎ te ajutǎm?“
„Având grijǎ unul de celǎlalt. Puii mamei…, vǎ iubesc atât de mult, încât dragostea mea vǎ va însoți de departe, se va transforma într-un praf auriu care vǎ va înconjura și proteja oriunde veți merge. Dacǎ închideți ochii, o veți putea simți. Iubirea nu cunoaște granițe. Nimic nu ne poate despǎrți.“
Georgicǎ a dat din cap, clipind des ca sǎ nu plângǎ, apoi a luat-o de mânǎ pe surioara lui și mi-a spus ferm:
„Poți conta pe mine, mamă…“
„Știam eu“, i-am spus, sǎrutându-l pe frunte. „Sǎ ascultați de tata și sǎ fiți cuminți. Mǎ voi întoarce cât pot de repede.“
Leo m-a îmbrǎțișat și el, fǎrǎ prea multe cuvinte.
„Mǎ simt ca un gunoi“, mi-a șoptit. „Dacǎ singura mea soluție este sǎ trimit mama de lângǎ copiii mei, ca sǎ le dau de mâncare, sunt, într-adevǎr, ultimul ratat“.
„Nu vorbi așa. Trǎim într-o lume ciudatǎ, în care rǎzboiul e dus de cei slabi și frontul se mutǎ mereu în altǎ parte. Asta suntem noi, de fapt, Leo: niște soldați ai supraviețuirii, lǎsați de izbeliște sǎ înfruntǎm mereu un rǎzboi ici-colo, în care noi suntem mereu învinși. Mǎ întreb pentru ce ne-am bǎtut la revoluție? Pentru ce am murit? Ca sǎ alunecǎm, din nou, în indiferența unui sistem care se uitǎ la noi, dar nu ne vede, abandonați propriului nostru destin. Într-o zi, mǎ vor judeca pentru gestul meu și mǎ vor arǎta cu degetul. Asta îi va face sǎ se simtǎ mai puțin responsabili. Politicieni cu vorbe înflǎcǎrate pe buze, dar cu întuneric în suflet. Nu vor ști niciodatǎ câtǎ lume au aruncat în mizerie și cât de puțin se deosebesc de cei de dinaintea lor. Puținǎ iubire… așa spunea mereu tata… puținǎ iubire și lumea asta ar putea fi salvatǎ. Puținǎ iubire și Isus n-ar fi avut niciodatǎ nevoie sǎ se urce pe cruce.“
„Doamne, câtǎ dreptate ai…“
„Dar încǎ mai putem face ceva. Dragostea pe care o purtǎm unii altora ne va aduce la liman.“
M-a sǎrutat îndelung, fǎrǎ sǎ mai spunǎ nimic.
„Ai grijǎ de copii“, i-am mai susurat, sǎrutându-l pe tâmplǎ.
„Stai liniștitǎ. Ei sunt ochii mei din cap.“
Apoi am îngenunchiat și, luându-i de mânuțe, le-am spus:
„Hei, voi, sǎ vǎ uitați dupǎ avion, cǎ voi fi la geam sǎ vǎ fac din mânǎ.“
„Serios?“
„Serios. Și încǎ ceva, era sǎ uit. Am o micǎ suprizǎ pentru fiecare dintre voi.“
„Ce sulplizǎ, ce sulplizǎ?“, strigǎ Alina.
„Stați sǎ vǎ spun. Georgicǎ, ți-aduci aminte ce mi-ai spus cǎ ai vrea, în seara de Crǎciun?”
I se luminarǎ, dintr-odatǎ, ochii.
„Un cǎțel!“
„Și nu orice cǎțel. Ții minte?“
„Cum sǎ nu? Ți-am spus cǎ vreau un pui de labrador.“
„Cam mare pentru apartamentul nostru… dar, dacǎ tati nu se supǎrǎ…“
Leo ne privea cu ochi umezi și simțeam cǎ, în clipa aceea, aș fi putut aduce și o turmǎ de elefanți în casǎ, și nu ar fi clipit.
„Sigur…“ , a spus doar, încet.
„Ce vrei sǎ spui, mamǎ? Când pot sǎ iau cațelul?“
„Ei… l-am luat deja. Ce crezi? Te așteaptǎ în curte la tanti Vasilica. E mic și neastâmpǎrat ca tine. Sǎ-i dai un nume și sǎ ai grijǎ de el.“
„Sǎru’mana, mama! Abia aștept, nu-mi vine sǎ cred!“
„Iar pentru tine, micuța mea prințesǎ…“, i-am spus Alinei care-și aștepta, cuminte, rândul. „Mai ții minte ce-ți doreai?“
„Pǎpușa aia cale volbește!“
„Aha, deci am ținut bine minte. Am deschis valiza și am scos cutia de un roz delicat, legatǎ cu panglicǎ argintie.
„O cheamǎ Viorica. Și va fi prietena ta nedespǎrțitǎ. Sǎ ai grijǎ de ea.“
„Violica!“, exclamase, desfǎcând nerǎbdǎtoare cutia. „Vai, ce flumoasǎ e! Mulțumec, mama!“
M-am uitat în ochii lor luminați de acea bucurie neașteptatǎ, pentru o clipǎ uitând pentru ce veniserǎ la aeroport. În secunda aceea totul a avut, parcǎ, sens și am știut exact pentru ce plecam. Plecam pentru lumina aceea de pe chipurile lor. Pentru bucuria fǎrǎ preț care li se aprindea în priviri când li se întâmpla ceva bun. Pentru sǎmânța de fericire pe care o meritau. Dumnezeu îi adusese pe lume și îi pusese în calea mea, iar asta trebuia să însemne ceva. Nu știam ce ne rezervǎ viitorul și stǎteam, cu toții, zgribuliți sub plapuma neîncǎpǎtoare a realitǎții pe care o trǎiam.
Dar un lucru era sigur: copiii aceia nu aveau sǎ sufere lipsurile pe care le suferiserǎm noi.
Atâta timp cât încǎ mai aveam în trup forța sǎ muncesc, nu avea sǎ le fie foame, sete sau frig.
Fragment din volumul cu același titlu în pregătire la Editura Rediviva