Capitolul XXV
Dupǎ moartea lui Alfredo, m-am perindat din casǎ în casǎ, neîncetat. Nu-mi mai era greu sǎ gǎsesc de lucru; în domeniul acesta, cea mai bunǎ recomandare este impresia pe care o lași asupra oamenilor și amintirea pe care o pǎstreazǎ ei despre tine. Cu mici excepții, care nu erau în mâinile mele, pot spune cǎ am rǎmas prietenǎ cu familiile tuturor celor de care am avut grijǎ. Uneori era foarte greu, când nimeream câte un biet bǎtrân care nu mai era deloc stǎpân pe propriul corp și propria viațǎ, și atunci trebuia sǎ-i schimbi pampersul sau sǎ-l hrǎnești, sǎ-l cari la baie sau sǎ îl duci în pat, ca pe un nou-nǎscut. Pentru mulți, nu puteam sǎ fac nimic altceva, pentru cǎ sufletele lor nu mai locuiau de mult între oasele lor; uitaserǎ pânǎ și propriul nume, nu recunoșteau pe nimeni din familie și rǎmâneau ore în șir cu privirea în gol, de parcǎ nu mai exista nimic în lume care sǎ merite sǎ fie privit. Nu știau dacǎ sunt treji sau dorm, dacǎ au mâncat sau doar au visat, dacǎ le era sete sau trebuiau sǎ meargǎ la baie. Nu mai simțeau durere, dar nici bucurie, nu pǎreau sǎ își aminteascǎ nimic și alunecau într-un somn din care toate visele se scurseserǎ. Erau încǎ vii în virtutea unei inerții a celulelor lor care, deși se consumau cu fiecare clipǎ, se agǎțau de fiecare suflu, de fiecare îmbucǎturǎ, de fiecare picǎturǎ de apǎ ca sǎ rǎmânǎ în viațǎ.
Atunci mi se fǎcea milǎ de ei și mǎ rugam la Dumnezeu sǎ se îndure de sufletele lor încǎtușate, sǎ-i elibereze din povara aceea de oase consumate și carne obositǎ și sǎ le restituie demnitatea lor de ființe superioare.
Aveam momente când forțele mǎ lǎsau, îmi cedau nervii sau dorul de casǎ se fǎcea mistuitor.
Erau seri când, pur și simplu, voiam sǎ las totul și sǎ plec; momente când singura dorințǎ care îmi mai traversa corpul era sǎ îmi strâng în brațe copiii și sǎ adorm într-un lung somn, fǎrǎ vise.
Veneau dimineți când oboseam sǎ mai fiu puternicǎ și aș fi lǎsat, cu dragǎ inimǎ, povara din spate mǎcar pentru o clipǎ, doar cât sǎ-mi trag sufletul și sǎ-mi odihnesc oasele. Când totul mi se pǎrea doar un lung șir de evenimente fǎrǎ sens, fǎrǎ cap și coadǎ și fǎrǎ alt scop decât sǎ-ți facǎ viața grea și de nepriceput.
Dar, apoi, se întâmpla ceva, orice, chiar și cel mai mǎrunt gest: o luminǎ blândǎ pe fruntea încrețitǎ a unui bǎtrân, care pǎrea încremenitǎ într-un veșnic semn de întrebare menitǎ sǎ rǎmânǎ fǎrǎ rǎspuns; o adiere neașteptatǎ care fǎcea perdelele sǎ se umfle precum pânzele unei nave naufragiate care, dintr-odatǎ, o ia din loc; un copil care arunca mingea din greșealǎ în geam, aproape spǎrgându-l; un telefon de acasǎ, Alina care mǎ informa cǎ Georgicǎ era îndrǎgostit de colega lui de bancǎ sau cǎ prietena ei primise un pisoi în dar; o vorbǎ bunǎ de la Leo, care încǎ mai simțea nevoia sǎ mǎ audǎ din când în când; o vedere de la Marco, plecat într-una dintre cǎlǎtoriile lui sǎ-și viziteze familia; sau, pur și simplu, dorința de a zâmbi fǎrǎ motiv unei noi zile, cu speranța și credința cǎ trebuie sǎ se întâmple ceva bun.
Unul dintre primele lucruri pe care le-am înțeles despre badante, armata aceea numeroasǎ și invizibilǎ de femei care, într-un fel sau altul, modifica geografia bǎtrâneții în Italia, era absoluta lor izolare și singurǎtate.
Existau într-un spațiu precar, alunecos și nesigur, ca niște acrobate fǎrǎ voie, care pǎșeau, în fiecare minut al vieții lor, pe sârma invizibilǎ dintre nevoile pe care le umpleau cu prezența lor în Italia și nevoile pe care le umpleau cu absența lor din România.
Munceau de dimineațǎ pânǎ seara, de multe ori și nopțile, ca niște soldați mereu la datorie, care învǎțaserǎ sǎ execute fǎrǎ sǎ crâcneascǎ. Drepturile colaboratorilor domestici erau încǎ vagi și insuficiente, ceea ce fǎcea ca, de fapt, aceste ființe sǎ fie la discreția patronilor lor, care le puteau da afarǎ în orice clipǎ, fǎrǎ sǎ aibǎ nevoie de vreun motiv întemeiat.
Simțeam, în condiția lor, o fragilitate voitǎ, un soi de dictaturǎ subteranǎ care rǎmânea ascunsǎ ochilor celor mai mulți.
Era ca și cum oamenii nu reușeau sǎ te ierte pentru faptul cǎ aveau nevoie de tine și, orice ai fi fǎcut, nu reușeai niciodatǎ sǎ-ți meriți suficient slujba.
O umbrǎ de nemǎrturisitǎ resemnare li se așeza, dupǎ o vreme, pe chipuri, un gest comun de aliniere în regimentul acela vast, cu umerii din ce în ce mai cǎzuți și privirea fixatǎ spre un orizont vǎzut doar de ele.
Deși veneau din țǎri total diferite, cu limbi inaccesibile unele altora, învǎțaserǎ, odatǎ cu italiana stângace, limba comunǎ a supunerii, a acceptǎrii unui destin pe care nu ele îl aleseserǎ, ci, mai degrabǎ, el le alesese pe ele.
„Știu“, pǎrea sǎ spunǎ privirea lor blândǎ și învǎluitǎ în aerul inconfundabil al dorului de casǎ.
Știu cǎ exist în pǎmântul celor blestemați,condamnați de propria lor iubire.
Știu cǎ bǎtǎturile din palmǎ îmi vor crește, în timp, și pe inimǎ.
Știu cǎ iubirea mestecatǎ de copiii mei în îmbucǎturile pe care le voi cumpǎra cu munca mea nu va avea niciodatǎ același gust cu al celei din mâncarea pe care aș fi putut sǎ o pregǎtesc eu, cu mâinile mele, dar cǎ alternativa ar fi fost foamea. Ceea ce, de fapt, înseamnǎ lipsǎ de alternativǎ.
Știu cǎ, poate, nu mǎ vor ierta niciodatǎ, chipul meu își va pierde, cu timpul, conturul în amintirile lor și cǎ, încet, mǎ vor lǎsa sǎ le alunec din suflet.
Știu. Asta, și multe altele. Dar e singurul mod de a-i iubi care îmi este îngǎduit de lumea asta strâmbǎ.
Trebuiau sǎ devinǎ ancorele invizibile de pe fundul mǎrii, care sǎ permitǎ navei sǎ nu fie spulberatǎ de vânturile aspre ale vieții.
Am întâlnit badante din colțurile cele mai nebǎnuite ale lumii; din locuri despre care, pânǎ atunci, nici nu știam cǎ existǎ: România, Moldova, Rusia, Polonia, Bulgaria, dar și Peru, Chile, Venezuela, Filipine, India, Bangladesh. Toate pǎșeau în lume cu gleznele agǎțate de firul invizibil al dragostei pentru un copil, o mamǎ sau un frate mai mic, lǎsați acolo, departe, și care depindeau de ele ca de aerul pe care îl respirau. Majoritatea erau mame care, ca și mine, își lǎsaserǎ copiii în urmǎ ca sǎ-i poatǎ salva de la mizerie.
Atunci când, încet-încet, am început sǎ mai cunosc poveștile lor, mi-am dat seama cǎ prǎpastia disperǎrii poate fi, într-adevǎr, fǎrǎ fund și cǎ soarta unora dintre ele depǎșea cea mai bogatǎ imaginație. Atunci am încetat sǎ mǎ mai plâng.
Așa cum am încetat, definitiv, sǎ mai judec oamenii.
Fragment din volumul cu același titlu în pregătire la Editura Rediviva