Din câte îmi amintesc, este pentru a doua oară când Islanda este în atenția întregii lumi datorită sportului. Acum, în vara lui 2016, datorită prestației excepționale a naționalei islandeze de fotbal la Campionatul European și din pricina felului în care islandezii, jucători și suporteri, au știut să sărbătorească împreună o înfrângere glorioasă, cea din meciul cu Franța. Au fost, acestea, momente (din ce în ce mai) rare, momente care transcend sportul și dau măsura solidarității, a mândriei, a demnității, a forței unui popor iată… atât de puțin numeros, dar atâta de mare.
Cu mulți ani în urmă, Islanda a mai ținut prima pagină a cotidienelor, inclusiv a celor din blocul comunist. Era în 1972 și la Reykjavik (foto) s-a desfășurat meciul pentru titlul mondial la șah între campionul en titre, sovieticul Boris Spasski, și challangerul american Bobby Fisher. Inclusiv în Republica Socialistă România meciul a stârnit un imens interes, în așa măsură încât în principalele ziare ale vremii erau publicate, zilnic, rezumatele meciurilor sau, după caz, pozițiile în care se ajunsese la întreruperea unor partide. A fost înfruntarea secolului: niciun alt meci de șah, niciodată până atunci și nici de atunci încolo, nu a mai stârnit un asemenea interes. Asta pentru că nu era doar o dispută șahistică, era înfruntarea dintre două sisteme: cel comunist, reprezentat la cel mai înalt nivel de un jucător sovietic, însoțit de o uriașă (și aparent imbatabilă) echipă de analiști și cel democratic, reprezentat de un tânăr și genial jucător de șah.
Meciul a început la 11 iulie 1972 și a durat o lună și jumătate. Prima partidă a fost câștigată de Spasski. La al doilea meci, Fisher nu s-a prezentat, așa că scorul a devenit 2-0 pentru sovietic. Părea un handicap imposibil de surmontat, cu atât mai mult cu cât, la final, în caz de egalitate, deținătorul titlului era în drept să și-l păstreze. Ce a urmat a fost istorie: Fisher a dat cu Spasski și cu toată echipa lui de analiști de toți pereții șahului și l-a pulverizat. Scor final: 12,5-8,5 pentru american. Delir. Mai puțin în URSS, unde șahul era considerat un foarte important instrument de propagandă, care trebuia să pecetluiască superioritatea intelectuală a omului comunist. 25 de ani de dominație sovietică în șah fuseseră anihilați la Reykjavik.
În 1975, Bobby Fisher ar fi trebuit să-și apere titlul mondial în fața unui alt șahist sovietic: Anatoli Karpov. Dar Fisher era un geniu și era conștient de asta. Iar un geniu nu face proba genialității de două ori. Așadar, americanul nu s-a prezentat la meci, iar titlul i-a revenit, fără glorie și fără luptă, lui Karpov.
De altfel, Fisher nu a mai participat la nicio competiție oficială vreme de 20 de ani. Până în 1992 când, pentru a sfida imixtiunea sângeroasă a NATO, în frunte cu Stalete Unite, în fosta Iugoslavie, l-a invitat pe fostul său adversar, același Spasski, pentru un meci ostentativ, tocmai în Iugoslavia.
Din pricina acestui gest a devenit persona non grata în SUA (vă mai amintiți de refuzul lui Muhammad Ali de a se înrola și de a lupta în Vietnam?)
Hărțuit de autoritățile americane, Fisher a bântuit încolo și încoace prin lume, până în 2005, când a solicitat și a primit cetățenie islandeză.
Trei ani mai târziu, cel mai mare șahist al tuturor timpurilor, geniul răzvrătit Bobby Fisher avea să se stingă din viață, la reședința sa.
Din Reykjavik.