Nu știu dacă imaginea-clișeu a unei construcții ultra-moderne înconjurată de noroaie, bălării și gunoaie are rădăcini orientale sau nu, dar sigur ea este străină complet spațiului occidental, pentru a fi absolut banală în context dâmbovițean. Centrul Bucureștiului postdecembrist se oferă cu dărnicie drept un bun exemplu în acest sens, ilustrând limitele unei atitudini și filozofii de viață din categoria “Mie să-mi fie cald și bine. De restul, nici că-mi pasă”. Altfel spus, spiritul civic și solidaritatea comunitară îi lipsesc în cvasitotalitate bucureșteanului antreprenor și întreprinzător.
Concret, lucrurile se prezintă cam așa: se construiește undeva, în centru, ceva (un bloc, un hotel, o vilă), investiție scumpă, cu utilități și finisaje costisitoare, se dă lucrarea în folosință dar, mult timp după tăierea panglicii, în jur rămân nestingherite resturile de șantier, gropile din trotuarul crăpat, bălăriile în loc de gazon, gunoaiele, uneori chiar și baraca uitată a muncitorilor. Toate acestea se petrec pe acea fâșiuță de pământ care aparține spațiului public și nu proprietarului/ investitorului construcției respective. Peisajul devine de-a dreptul suprarealist atunci când în centrul său se află unul dintre numeroasele schelete de clădiri (de locuințe, de birouri, de magazine) neterminate și abandonate sine die, pe motive de criză, care împânzesc Capitala de vreo câțiva ani încoace, tot așa cum imediat după 1990 rămăseseră uitate, sub formă de șantier ruginit, multe dintre mărețele realizări ale Epocii de Aur.
Se spune că nemții, înainte de a-și construi o casă, asfaltează drumul până la locul respectiv; la noi este invers, iar modelul acestui comportament este oferit de forul suprem al țării: Parlamentul. Pe lângă miliardele cheltuite pentru a face funcțională și a întreține la interior gigantica măgăoaie, nu s-au găsit alte câteva milioane pentru a curăța și amenaja un cât de modest spațiu verde pe terenul viran din spatele megalomanicei construcții, în anii dinainte de a fi transformat în șantier pentru Catedrala Neamului. Pentru militarii din clădirea Ministerului Apărării, aflată în spatele Palatului Parlamentului, contează, poate, mai puțin priveliștea șantierului perpetuu amenințat de invazia bălăriilor, dar pentru oamenii de afaceri, mult invocații investitori occidentali cazați la etajele superioare din Hotelul Mariott, obișnuiți cu un altfel de decor, astfel de detalii chiar înseamnă mult. Le arată cu cine au de-a face și ce-i așteaptă în Carpathian Garden. Nu doar cei bogați de la Mariott au parte de acest tratament ambiental, ci și oficialii cazați la elegantul hotel “Parlament”, din imediata vecinătate, care ar trebui să poarte galoși peste pantofii de lac atunci când urcă/ coboară în/ din mașina aflată în parcarea probabil provizorie a hotelului, aceasta fiind neasfaltată, doldora de pietre și bălți mustinde. În aceste condiții, ce pretenții mai pot avea sărmanii academicieni care trebuie să vină la birou și eventual să își întâmpine colegii din străinătate într-o frumoasă și ceaușistă clădire – a Academiei Române – din stânga Casei Poporului, păzită la nesfârșit de stive de fierbetoane nefolosite, barăci muncitorești nelocuite și inevitabilele bălării necosite?