Nu stiu de ce, dar de câte ori ma intorc in orasul copilariei
si adolescentei mele, sunt coplesit nu de zgomotul din jur, nu de
aglomeratia deconcertanta si nici de praful care se asaza peste
tine fara sa bagi de seama, sau de naruirea continua a multor
dintre cladiraile ce faceau odinioara mândria urbei. Nimic nu ma
indeamna sa “simt enorm si sa vaz monstruos”. Dimpotriva, orice
revenire in Ploiesti imi provoaca o imensa si tandra nostalgie,
sunt tentat sa vorbeasc despre locurile batute acum multi ani cu
duiosia bunicului care isi evoca nepotii. Tot ceea ce, la numai 60
de kilometri distanta, adica la domiciliul meu de acum, ma
enerveaza, ma revolta sau ma intristeaza, in unica cetate
româneasca proclamata pentru câteva ceasuri republica acum mai bine
de 130 de ani, imi pare mult mai putin grav sau chiar justificabil.
Recunosc, nu pot fi deloc obiectiv, dar spre deosebire de alte
cazuri când ma suprind mai mult decât partinitor, in situatia data
nu simt niciun fel de jena si nici nevoia sa indrept
lucrurile.
Am suportat fara enervare interdictia de a trece cu masina pe
marele bulevard marginit de castani, pe motiv ca are loc nu stiu ce
competitie estivala cu tribuna si oficiali, m-am hurducat fara
neplacere pe strazi laturalnice pline de gropi, asteptând rabdator
in fiecare statie de tramvai (stiam oare ca sunt tramvaie la
Ploiesti?).
Poate ca unul dintre motivele maximei mele tolerante este si
faptul ca, in ciuda apropierii, ma duc foarte rar prin acele
locuri, iar fiecare descindere este legata de câte un prilej
festiv. Asa cum mai scrisesem pe vremuri, chiar la aceasta rubrica,
fostii mei colegi de liceu (pe unii dintre ei ii stiu inca din
scoala primara) s-au straduit in mai multe rânduri sa celebreze cum
se cuvine cifrele rotunde ce se implineau de la tot mai
indepartatul nostru bacalaureat. De când am inceput sa trecem de la
deplina maturitate la batrânete pur si simplu, din motive lesne de
inteles intâlnirile au devenit anuale. La primele aniversari veneau
si destui fosti profesori de-ai nostri, la cele mai recente numarul
lor s-a tot imputinat. Ca si al nostru de altfel. si de aceasta
data am suportat cu intelegere intârzierea celor convocati si
indicatiile neclare sau contradictorii privind localul in care urma
sa ne asezam la masa, ciorovaielile privind meniul si
preturile.
Cert este ca fiecare agapa constituie un motiv de bucurie; nu
ne pierdem in amintiri, ii mai certam pe cei care au lipsit un an
sau mai multi si ne-au dat emotii. Fiecare se lauda cu ce are. Unul
isi etaleaza ultimele aparitii editoriale, altul se lauda cu
nepoteii, câte cineva mai intreprinzator ne anunta ca a fost
solicitat sa conduca nu stiu ce firma importanta, altcineva ne
indeamna sa-i vizitam cabinetul spre a ne trata reumatismele. Ba
chiar, am avut surpriza sa aflu ca un fost tovaras de joaca, satul
sa tot fie jucat pe degete de avocati cupizi si imbrobodit de
judecatori superficiali, s-a incris la facultatea de drept (cursuri
de zi!). Fara sa vrem, mai intrebam peste masa, intre doua
inghitituri, “ce mai face cutare?” si se lasa o tacere jenata, din
care deducem ca acel cutare nu mai raspunde la telefon si in
general nu mai raspunde la nimic.
In rest, petrecerea a fost vesela, ne-am inteles de minune si
ne-am promis cu lacrimi in ochi sa ne vedem negresit la anul. Chiar
la despartirea de un grup de colegi ploiesteni, când ne pregateam
sa ne mai imbratisam odata, unul dintre ei e strigat de cineva de
peste drum. “Bai, vezi ca a murit Mitica!”
Interpelatul se intrerupe din efuziuni, se intoarce spre
emitatorul comunicarii si-i raspunde cu un remarcabil simt al
realitatii: “Da? Bine, ne vedem poimâine la inmormântare.”
Asta e, nene Iancule, lucrurile nu se schimba cu una cu doua. Mai venim si la anu’.