Aproape fara sa simti, drumul a urcat binisor, asa incat, cand descoperim marea – care ne-a insotit doar cu briza multi kilometri -, ea se asaza sub orizontul privirilor noastre. Cand o reaflam la Balcic, o vedem de sus si este o alta Mare Neagra decat cea de-acasa: mai alburie, mai linistita in minigolfurile fostului port de cereale. Terasele albe, inalte, sub care se opresc valurile, ceata usoara a zilei de toamna – in fapt o zi de vara melancolica asemenea unui cocor intarziat – dau o lumina aparte, decupand cu claritate obiectele in peisaj, dar pare ca si ascunde mereu ceva.
Orasul in sine nu iti produce cine stie ce incantari estetice: eteroclit, cu iz oriental si freamat turistic, dar si cu cate-un colt din vremurile infloritoare ale Balcicului. Strazile ce coboara spre tarmul marii si multimea de muscate ii ofera un “ce” deosebit, imbinare de tihna si bucurie de a trai. In afara florilor de pe terase, de la balcoane sau din feresti, pare ca omul nu a vrut sa intervina asupra naturii, nenumarate tufe isi fac loc printre ziduri, in crapaturile aleilor pietruite sau asfaltate.
Vazand cum arata acum Balcicul, iti poti lesne imagina ce a impresionat-o pe Regina acum opt decenii – frumusetea naturala, nefardata de interventia omului, a acestor locuri. Si, probabil, lumina ce are tonuri, culori diferite de la o ora la alta…
Pe parcursul catorva ore, cat am haladuit prin “castel”, e greu sa cuprinzi totul, sa vezi si sa intelegi totul. Am pus castel intre ghilimele pentru ca aici, pe cateva hectare, se alcatuieste altceva decat o resedinta de vara, altceva decat o miniasezare de vacanta. Structura labirintica este data de insasi structura naturala a locului. Constructiile par asezate aleatoriu, adica acolo unde o terasa, un luminis, un postament de stanca au permis ridicarea unei cladiri. Cursurile de apa au suportat doar vagi corectii, au primit o albie stabila si cateva trepte care sa aseze caderi de apa in mici cascade, izvoarele au fost captate devenind fantani. Vegetatia este bogata si, la fel ca in cazul apelor, a suportat interventii abia ghicite, fie spre a lumina vreun loc, fie pentru a potenta vreo semnificatie – cum este cazul palcului de arbori plangatori. Chiar si aleile de cactusi – asezate intr-una dintre extremitati – fac corp comun cu peisajul, pentru ca aici lumina este mai alba, reflex al teraselor de calcar, iar razele Soarelui cad direct, neobturate de nici un obstacol, dand o arsita desertica.
Termenul de gradina ar fi mai potrivit decat cel de castel, dar nici el nu ar acoperi pe deplin realitatea acestei creatii. Ceea ce te surprinde la inceput in acest imens si misterios spatiu este aparenta unui aleatoriu pe care nu reusesti sa-l descifrezi. Daca edificiile urmeaza logica naturala, nefiind deloc legate intr-un rational al functionalitatii, al unei retele care sa exprime rangul, pozitia in ierarhia suitei regale, celelalte par a fi lasate la mana capriciului si hazardului. Si toate creeaza o iluzie de dezordine si haos estetic.
Intalnim o varietate intriganta de subiecte religioase si mitologice: o geamie cu minaret in marime naturala, un paraclisier ortodox bizantin, o baie romano-araba, sculpturi din marmura cu personaje mitologice pe fantani, cladiri cu colonade si curti interioare, constructii cu cerdacuri in stil bulgaresc, un put acoperit. Pe neasteptate, in imensa gradina, ochii se opresc pe cruci de piatra cu inscriptii in limba slava – aduse aici, se spune, dintr-un cimitir din Moldova -, dar si pe pietre funerare musulmane, ca si pe vase mari din ceramica aduse din Maroc.
Acestui eteroclit religios si estetic i se asociaza structura labirintica a parcului, parca spre a spori si mai mult misterul si neintelesurile: in partea de rasarit, asezata in chiar tarmul marii, este gradina Ghetsimani, in partea aleilor cu cactusi – Gradina lui Allah, iar langa Podul Suspinelor, aproape de gura unui parau, se afla locul cel mai drag Reginei Maria. Este, se spune, miezul acestui parc, “cuibul linistit”, un loc exceptional pentru contemplare si meditatie, ce imbina zgomotul ritmic al valurilor marii si tunetul cascadelor din apropiere cu mirosul magnoliei si al trandafirilor. Povestile pastrate spun ca aici se retragea Regina mai ales in noptile de primavara si vara, cand lumina Lunii face marea aproape ireala.
Cand a intalnit aceste minunatii si a hotarat ca ele pot deveni locul unde sa se retraga pe timpul verii, Regina Maria avea 49 de ani. O varsta a deplinei maturitati si a cristalizarii unei credinte. O varsta a contemplarii, dar si a meditatiei. Intreaga gradina pare un mesaj al Reginei pornit dintr-o profunda intelegere a lumii si a vietii: lumea este unitara, avand acelasi Dumnezeu, iar oamenii pot trai in armonie, bucurandu-se atat de cele lumesti (colectia impresionanta de vinuri), cat si de cele spirituale. Comuniunea cu natura si credinta in Dumnezeu – e acelasi Dumnezeu oricum l-ar numi fiecare – iti aduc linistea si iti dau sens vietii.
Am descoperit tarziu Balcicul. Chiar daca-l citisem, nu i-am putut cuprinde intreaga splendoare decat vazandu-l. Din pacate, am parcurs sub presiunea timpului spatiul sau de frumuseti misterioase si nu m-am putut bucura de adevarata sa menire – asezarea in linistea meditatiei.
Pe aleile parcului am auzit mult vorbindu-se romaneste. Chiar si unele vanzatoare de la buticurile cu suveniruri, dar si unii custozi stiu romaneste. Cu toate acestea, un sentiment de instrainare pare a fi dominant aici. Acest minunat loc al istoriei romanesti a ramas oarecum in afara interesului nostru, asa cum li s-a intamplat si altor frumuseti romanesti – din interiorul sau din afara tarii. Iar daca noi nu stim sa ni le asumam, ceilalti ni le vor rupe din suflet si istorie: pe tablitele explicative plantate in dreptul cladirilor, textul in limba romana este insotit de steagul Germaniei!