Nu, nu e vorba de banii Severinului sau ai Craiovei, nici de banii Banatului. Nu la Banat, ci la banet se refera titlul, dar nu la bani ca subdiviziune a leului (fie el slab sau chiar tare), ci la bani ca simbol al averii si, totodata, ca substanta a puterii economice. Si despre care, pe vremea lagarului socialist, la intrebarea daca e adevarat ca in comunism nu vor mai fi bani, buclucasul Radio Erevan raspundea ca nu, nici atunci nu vor fi. Ei bine, nu ne-a fost dat sa aflam daca raspunsul era intemeiat, stim insa in mod cert ca in capitalism (ba chiar si in perioada de tranzitie) banii exista si ca joaca un rol nu tocmai neglijabil.
Si totusi, banul ca dregator, ca titlu nobiliar, nu-i cu totul rupt de context, intrucat eroul principal al articolului de fata este baronul, personaj foarte prezent pe scena politica a tarii. Tot auzind vorbindu-se despre baroni, ai putea crede ca in Romania s-a reinstaurat feudalismul timpuriu, cu rangurile lui de noblete. De noblete, insa (noblesse oblige!), nici pomeneala! Doar daca ne-am intoarce cu inca un pas in urma in istorie, in perioada in care, din randul celor mai temuti talhari la drumul mare, au aparut cavalerii briganzi (Raubritter), baronii de mai tarziu. In treacat fie spus, fenomenul n-a disparut cu totul nici dupa revolutia burgheza, nu degeaba se zice ca la originea oricarei averi se afla o talharie, sau macar o potlogarie.
Potlogarie sau nu, averea a ajuns in zilele noastre un semn de respectabilitate, iar constitutia oricarei tari civilizate o garanteaza, o data cu dreptul de mostenire. Numai ca, tot in tarile civilizate, averea aduce dupa sine si indatoriri suplimentare. In Constitutia Germaniei (Grundgesetz), de pilda, la articolul 14, alineatul 2, sta scris: Proprietatea (adica averea – n.n.) obliga. Uzul ei trebuie sa slujeasca si binelui public. Asa cum odinioara se socotea ca nobletea obliga, se considera astazi ca averea obliga si ea – anume la slujirea obstei.
Oricum am lua-o, baronii despre care se tot scrie si se tot vorbeste, nu totdeauna in deradere, in presa si la radio-televiziune, nu se prea sinchisesc nici de obligatiile morale ale nobilimii, nici de binele obstesc. Multora dintre ei li s-ar potrivi de minune frazele vitriolante din celebrul pamflet Baroane, in care Arghezi il incondeia pe baronul Manfred von Killinger, ambasadorul lui Hitler la Bucuresti: Picioarele tale se scaldau in Olt si mirosea pana la Calafat, nobila spurcaciune… De fapt, a-i numi baroni pe imbogatitii tranzitiei e o innobilare cu nimic meritata – si n-ar fi de mirare ca unii dintre ei sa fi ajuns a crede ca acest titlu chiar li se cuvine.
Dar mult mai greu trag in cantarul oprobiului public incalcarile repetate, tot mai flagrante, tot de catre zisii baroni, ale unuia dintre preceptele de baza ale randuielii democratice, care pretinde separarea riguroasa a puterilor in stat. Si nu doar separarea celor trei factori ai puterii politice, legislativul, executivul si justitia, ci si libertatea presei, privita nu intamplator ca o putere in stat, precum si delimitarea esentiala a puterii politice de puterea economica. Nesocotirea acestui ultim aspect, mai nou numita cand mafiotizare, cand berlusconizare, are consecinte dintre cele mai dezastruoase asupra autonomiei tuturor celorlalti factori ai puterii. Cei care au gustat binefacerile comunismului stiu prea bine ca elementul-cheie in instaurarea dictaturii a fost uzurparea puterii economice de catre factorul politic – in cazul nostru, faimoasa nationalizare de la 11 iunie 1948. Ceea ce se petrece de la o vreme nu doar in Italia lui Berlusconi, ci chiar in Statele Unite ale Americii, tara care mai trece drept model al democratiei occidentale, este fenomenul invers, este privatizarea statului, uzurparea puterii politice de catre factorul economic, cu urmari nu mai putin grave pentru institutiile si libertatile democratice.
E drept ca Romania nu a ajuns inca atat de departe, dar riscul de a cadea din lac in put este aici cu atat mai mare cu cat, abia iesita din zodia totalitarismului, societatea civila se afla inca la inceputul constituirii unor institutii de control al puterii. Chiar daca memoria inca proaspata a suferintelor indurate starneste uneori reactii alergice la abuzuri, ea singura nu poate oferi o imunitate pe termen lung, cata vreme uzanta democratiei ramane subdezvoltata. Spiritul treaz, discernamantul critic, reactia prompta sunt asadar la ordinea zilei. Printre altele, o demontare a pretinsilor baroni ar fi binevenita si in plan semantic. Nu baroni, barosani ar fi cazul sa fie ei numiti, cu acel cuvant argotic desemnand persoanele bogate si influente, dar care, prin obarsie, comportament si mentalitate, nu au nimic comun cu nobletea. Nu de alta, dar li s-ar oferi astfel prilejul sa-si dea, cum se spune, arama pe fata.
MA1nchen, septembrie 2004