Banii europeni sau pielea ursului din pădure

Toată lumea discută ce poziție ar trebui să susțină România la Bruxelles. Este fără îndoială important. Este, în acelasi timp, irelevant atâta vreme cât actuala capacitate de a folosi fondurile existente și cele viitoare nu se schimbă dramatic.

Iar cifrele, la 5 ani după aderare, sunt dărâmătoare – rata de absorbție era la sfârșitul anului 2011 de doar 5,5%, adică puțin peste un miliard de euro plăți directe pe instrumentele de coeziune, dintr-un total disponibil de 19 miliarde de euro pentru cele șapte programe operaționale. Un dezastru total!

Mai mult, locul 1 deținut de România pe lista OLAF (ca număr de proiecte supuse analizei organismului de investigație european), volumele de absorbție modeste și lipsa oricărei analize publice de impact sunt indicatori care ilustrează, între altele, discrepanță de “capacitate administrativă” între “New” și “Old Europe” și slăbiciunile de management, know-how și acces la capital și finanțare ale mediului privat de afaceri românesc.

Dacă am fi fost înainte de 1989, asta s-ar fi încadrat la subminarea economiei naționale. Dacă responsabili se pare că nu găsim, măcar să găsim soluții. Iată una practică.

În acest context, o nouă abordare în care rolul administrației publice (centrale sau locale) este să reducă bariera la intrare prin sindicalizarea costurilor și know-how-ului și prin diseminarea gratuită a unei best practice. Ce înseamnă asta în practică: crearea unei agenții naționale de promovare a proiectelor europene (să zicem ANPPE).

ANPPE va avea competențe naționale față de sectorul public (administrația locală/centrală) și sectorul privat de cofinanțare a tuturor proiectelor care accesează fonduri europene printr-o ofertă de coparticipare în capital, mezzanine sau garanții. Condusă de o echipă cu experiență internațională în private equity, cu un buget anual egal cu, să zicem, 15% din estimatul sumelor accesabile în perioada 2013 -2014, ANPPE poate fi partenerul de referință al tuturor proiectelor. În contrapartida unei participări în capital și comanagementului de proiect, ANPPE poate avea până la 50% din proiectele respective.

Ulterior fazei inițiale, ANPPE poate să “exit” din aceste proiecte începând cu anul 4, când să zicem, proiectul devine matur, riscurile de execuție, realizare sau implementare s-au diminuat, fondurile europene sunt utilizate și marea majoritate a condiționalităților de proiect sunt îndeplinite.

Ce înseamnă asta în practică:

1. toate proiectele care sunt în căutare de capital pentru accesarea co-finanțării europene au un punct de plecare stabil ANPPE ceea ce nu diminuează dorința capitalului privat de co-participare;

2. autoritățile locale UE, respectiv birocrația de la Bruxelles au o contra-partidă centrală, stabilă, competență și care contribuie și cu resurse;

3. verificarea proiectelor se face din perspectiva corporate, auditate, supuse unei evaluări publice;

4. toata partea de expertiză tehnică, consultanță de mediu, achiziție publică, project management și respectiv procedurile europene vor fi verificate și validate de ANPPE;

5. prezența ANPPE-ului va reduce riscul de non-complaince (la trageri și implementarea proiectului) cu procedurile europene de achiziție publică, licitație, project management sau accesare de fonduri, ceea ce va încuraja co-finanțarea bancară sau co-finanțarea proiectelor publice de infrastructură sau mediu;

6. exit-ul devine o atracție pentru firmele – puțini acum ce e drept – de private equity care, cel puțin, în România, investesc numai în 2nd round equity (adică investesc în firme care au deja un istoric și sunt în business de 2-4 ani) sau pentru listarea pe bursa locală;

7. ANPPE-ul poate deveni un client important de servicii de consultanță și poate să fie, ulterior o agenție privatizabilă; finanțarea ANPPE-ul se poate face cu fonduri EIB, EBRD sau IFC și să beneficieze de serviciile unor specialiști europeni în private equity. CEC-ul, BT-ul sau oricare alte bănci locale pot avea parteneriate de finanțare cu ANPPE și așa, co-finanțarea (alta decât cea de la EU) devine o realitate.

ANPPE-ul ar putea să fie demarat în 3 luni cu o investiție, de să zicem 50 milioane de euro de la guvern și un buget de cheltuieli de circa 3-5%. ANPPE-ul ar putea să atragă fonduri de la EBRD, BEI de 150 milioane euro. Cu 200 milioane euro s-ar putea finanța proiecte de circa 1,2 miliarde euro, ceea ce ar mutiplica banii oferiți de buget de circa 24 de ori (la un euro de la guvern intră 23 de euro de proiect din care cel puțin jumătate sunt bani nerambursabili sau subvenționați de UE).

Absorbția fondurilor europene reprezintă un subiect de îngrijorare și pentru mediile asociative din România. Recent AOAR a cerut Guvernului să asigure finanțare internă pentru cele peste 8.000 de proiecte contractate din fonduri UE, în condițiile în care au fost presuspendate plățile de către Comisia Europeană.

Adevărata noastră preocupare trebuie sa fie găsirea unui răspuns clar la ce va face Guvernul pentru ca rata absorbției sa crească puternic. Mai mult, partidele politice, in pofida campaniei, ar trebui sa aibă o minima înțelegere ca vor lucra pentru eliminarea MCV-ului pana la intrarea Croației in UE in iulie 2013.

Crearea ANPPE nu elimină nevoia urgentă de a crea la nivelul Guvernului un adevărat “țar” al fondurilor europene, un om cu greutate politică și profesională care să stăvilească tentațiile dâmbovițene. Recentralizând deciziile majore într-o mână puternică, după exemplul polonez, avem șansa de a nu mai fi codași la absorbție de fonduri și de a crea infrastuctura necesară dezvoltării României. Alături de ministrul de finanțe, acesta/aceasta trebuie să devină unul din principalii piloni ai viitorului guvern.

În loc să vindem pielea ursului din pădure, ar fi mult mai util dacă ne-am concentra cu toții pe găsirea acelor soluții practice care să ne scoată din acest mare impas.

Mircea Geoană, Senator și Președinte Institutul Aspen România

Bogdan Patriniche, Director Executiv la Delphi Securities, firmă de consultanță financiară specializată în asset management, Londra