„Fenomenul Knausgård” despre care scriam la această rubrică în noiembrie anul trecut continuă. După primul volum al imensei sale autobiografii în șase volume (peste 3.000 de pagini) care a bulversat lumea scandinavă (unul din zece norvegieni l-au cumpărat si citit, procent enorm) și Occident (unde a ajuns să fie comparat cu Proust), a apărut în traducere românească și volumul al doilea*). Și acesta aproape la fel de voluminos ca întâiul – aproape 700 de pagini.
Reamintim cine este autorul. Karl Ove Knausgård s-a născut în 1968 la Oslo, a studiat literatura la Bergen, și-a publicat primul roman în 1998, pentru care a primit un premiu al criticii. Acum trăiește în Suedia. Cariera lui s-a schimbat total odată cu a treia carte, „Lupta mea”, un roman autobiografic de peste 3.000 de pagini, divizat în șase volume și publicat între 2009 și 2011. În Norvegia, Karl Ove Knausgård este un adevărat fenomen – a vândut o jumătate de milion de exemplare unei populații de cinci milioane, adică 10 la sută din populație i-a cumpărat și citit autobiografia! A fost tradus deja în multe alte țări. Toate cele șase volume au fost scrise dintr-un foc, cel puțin 20 de pagini pe zi (uneori 50). Knausgård a fost conștient că orice întrerupere sau scădere a ritmului infernal va fi dăunătoare proiectului său. Iar acum, după tumultul iscat în întrega lume, dar înainte de orice în propria țară, admite în interviuri că a creat un monstru, o carte pe care o urăște că a scris-o și pe care urăște s-o recitească. Cumva asemenea declarații fac parte din promovare?
Cu o forță literară enormă sunt analizate în „Un bărbat îndrăgostit” toate etapele unei iubiri, descrise aproape cu acceași intensitate cu care, în primul volum, era analizată moartea tatălui. Knausgård s-a îndrăgostit, a devenit tată (și nu o dată, ci de trei ori) și descrie (acesta este cuvântul exact!) lupta de zi cu zi din familie, vacanțele, multe eșuate, umilințele îngrijirii unui copil, disputele cu vecini neînțelegători, toate cu o profundă sinceritate, care produce cititorului pe alocuri chiar o ușoară jenă. E uimitoarea „starea de îndrăgostit, sălbatică și dezordonată, înecată în viață și exuberanță.” Dar pe urmă, să traducă o carte, muncă despre admite că e plictisitoare, devine pentru Knausgård „de o sută de ori mai captivantă și inspiratoare” decât să se ocupe de fiica de un an. Knausgård se simte constant stânjenit de „ușorul dezagreabil” încercat în fața acestei „dimensiuni feminine” a unui tată nevoit să schimbe și hrănească un bebeluș. Toate îl pălictisesc „într-un hal fără de hal.”
„Toate sentimentele mele față de cei cu care tocmai îmi petrecusem mai multe ore dispăruseră. N-aveau decât să se facă scrum din partea mea. Asta era o regulă a vieții mele. Când mă aflam împreună cu alții, eram legat de ei, apropierea pe care o simțeam era uriașă, empatia, intensă. Într-adevăr, atât de intensă, încât binele lor era îndeauna mai important decât al meu. Mă supuneam până aproape de anihilarea de sine printr-un mecanism interior total incontrolabil, puneam ceea ce credeau și gândeau ei înaintea propriilor mele gânduri și sentimente. Dar, în clipa când eram singur, ceilalți nu mai însemnau nimic pentru mine. Nu pentru că mi-ar fi displăcut sau pentru că aș fi nutrit dispreț față de ei, dimpotrivă, cei mai mulți îmi plăceau, iar la cei care nu-mi plăceau găseam mereu ceva valoros, vreo trăsătură sau alta cu care puteam rezona sau pe care puteam cel puțin s-o găsesc interesantă și care în clipa respectivă să-mi ocupe gândurile. Dar faptul că-mi plăceau nu însemna că-mi și păsa de ei. Situația socială era cea care mă lega, nu oamenii cuprinși în ea. Intre cele două perspective nu mai încăpea altceva. Existau doar cea mică, autodistructivă, și cea mare, care mă distanța. Și exact între ele se desfășura viața mea de zi cu zi. Poate tocmai din ooa aceasta îmi era atât de greu s-o trăiesc. Viața de zi cu zi, cu obligațiile și rutina ei, era ceva ce suportam, nu ceva care mă încânta, nu ceva care să mă umple de sens și să mă facă fericit. Nu era vorba că n-aveam chef să spăl podeaua sau să schimb scutece, ci de ceva fundamental, de faptul că nu găseam valoare în viața cotidiană, ci mereu îmi doream să fiu în altă parte. Întotdeauna a fost astfel. Așa că viața pe care o duceam nu era a mea. Încercamm să mi-o apropriez, aceasta era lupta mea, căci îmi doream să reușesc, dar dădeam greș, dorința de altceva distrugea constant tot ce făceam.
Dar care era problema?
Era oare tonul acela strident, bolnav, care răsuna pretutindeni în societate, insuportabil, produs de toți pseudooamenii și de toate pseudolocurile, pseudoîntâmplările și pseudoconflictele în mijlocul cărora ne trăiam viețile, de tot ceea ce vedeam, dar la care nu luam parte, de distanța pe care viața modernă ne-o impusese față de propriul nostru aici și acum, de fapt inalienabil și indispensabil? În cazul acesta, dacă ceea ce îmi doream era mai multă realitate, mai multă prezență, atunci nu trebuia să accept ceea ce mă înconjura? Și să nu-mi doresc altceva? Sau poate reacționam la caracterul prefabricat al zilelor, la traseul rutinat pe care îl urmam cu toții și care făcea orice atât de previzibil, încât trebuia să investim în divertisment pentru a simți un dram de intensitate? De fiecare dată când ieșeam pe ușă, știam ce urma să se întâmple, ce trebuia să fac. Așa era la nivel micro – mă duc la supermarket și fac cumpărături, intru și stau într-o cafenea cu un ziar, îmi iau copiii de la grădiniță – și așa era și la scară mare, de la intrarea în societate, grădiniță, până la ieșire, azilul de bătrâni. Sau repulsia mea se datora similitudinii care se răspândea prin lume și care făcea totul mai mic? Când călătoreai acum prin Norvegia, vedeai același lucru pretutindeni. Aceleași drumuri, aceleași case, aceleași benzinării, aceleași magazine. Încă în anii ’60 puteai observa schimbările culturale conducând prin tradiționala vale Gudbrandsdalen, văzând, de exemplu, clădirile acelea de lemn, ciudat de negre, atât de pure și de sumbre, care erau acum încapsulate asemenea unor mici muzee într-o cultură deja nediferențiată de cea din care veneai sau spre care te îndreptai. Și Europa, care se transforma tot mai mult într-o singură țară mare și omogenă. La fel, la fel, totul era la fel.”
Iubirea nu are densitatea morții, mai ales când este una banală, obișnuită, ca în acest caz, dar poate că aici constă imensa capacitate a lui Knausgård de a transforma banalul în fapt artistic – și încă să discute despre el: cartea e plină de divagații și discuții între personaje despre tot ce ne înconjoară și mai ales despre literatură și actul de creație. Platitudinea devine forță în cazul lui Knausgård. Scriitorul care încearcă ani la rând să continue să scrie romane, după succesul primului, nu se iartă: fără milă descrie și în acest volum bețiile monstruoase în care se pierde, stârnind oprobriul și dezgustul cititorilor.
Knausgård dă impresia că așterne pe hârtie absolut tot ce-i trece prin cap, așa se explică și lungimile incredibile ale romanului. Cititorul este ușor dezorientat și brusc, în clipa în care e pe cale să abandoneze lectura, Knausgård îl surprinde cu încă ceva, o idee, o descriere, o întrebare, o analiză a sinelui propriu care tinde să fie o analiză a tuturor. Într-o asemenea magmă era imposibil să nu apară incoerențele, pe care Knausgård și le asumă, nu ezită să-și lase gândurile neterminate, nu-și ascunde ezitările, nu-și justifică elanurile misogine sau reacționare, insită să vorebască despre „lipsa sensului”. În miezul aceleași magme de realism subiectiv Knausgård descoperă coexistența iubirii și egoismului. Și această a doua carte a autobiografie solicită nivele diferite de lectură, cel puțin două – unul general uman, altul foarte individual, în amândouă Knausgård excelând.
Pentru toate cele șase volume ale Autobiografiei lui Knausgård, editorii au insistat să se cheme roman, pentru a evita previzibilul șir de procese. A acceptat cu greu să schimbe numele unor personaje reale. Nu numai despre cei foarte apropiați, din familie, dar și despre prieteni, cunoscuți sau personaje publice Knausgård are descrieri, caracterizări, încondeieri care puteau stârni nu doar simple nemulțumiri. Knausgård povestește moartea sordidă a tatălui (și familia n-a acceptat), dezvăluie numeroasele momente în care și-a înșelat prima soție (care i-a descoperit infidelitățile odată cu toți ceilalți cititori).
Textul e plin de fraze naive, o recunoaște și Knausgård, dar admite că n-a avut puterea să rescrie.
Dacă celelalte volume, aflate în pregătire și în românește, au aceeași forță, criticii care s-au pronunțat până acum au dreptate să susțină că ne aflăm în fața unei capodopere.
*) Karl Ove Knausgård – Lupta mea. Cartea a doua: Un bărbat îndrăgostit, Editura Litera. Traducere din limba norvegiană de Simina Răchițeanu