Cel ce avea să fie episcopul Bartolomeu (Vartolomei) Stănescu s-a născut în august 1875, într-un bordei de pe malul Dunării, în Teleorman. Era primul copil și singurul băiat al părinților săi, care au mai avut trei fete. La vârsta de 5 ani a rămas orfan de tată. Serios și muncitor, și-a croit drum în viață numai prin efort susținut și prin puterea minții. În 1888 intra cu cea mai mare medie la Seminarul Central din București, iar zece ani mai târziu repeta isprava la Facultatea de Teologie, construindu-și rapid renumele de student de excepție.
Cu o putere de efort ieșită din comun, tânărul nu se limitează doar la studiu, îmbinându-l cu acțiunea obștească – este membru al comitetului (național) de conducere studențesc și președinte al Societății studenților teologi.Își ia licența în 1905, cu lucrarea Autenticitatea Cărților Sfinte ale Noului Testament (publicată în același an), stârnind regretul comisiei de examen că Facultatea nu putea acorda titlul de doctor în teologie, pe care absolventul l-ar fi meritat cu prisosință.
În vara aceluiași an intră în monahism, fiind hirotonit ierodiacon, iar câteva luni mai târziu este trimis la Paris spre a sluji în Capela Românească de acolo. Era un mod elegant de a-i asigura condițiile materiale pentru a-și desăvârși studiile.
Urmează, la Sorbona, cursuri de sociologie și drept și, în paralel, frecventează Facultatea de teologie catolică și protestantă. O combinație perfectă de instituții de învățământ superior pentru a se pune la curent cu creștinismul social, doctrină ajunsă pe atunci la maturitate, născută din reacția protestanților la excesele liberalismului și ale industrializării, și cu doctrina socială catolică, inițiată de enciclica Rerum Novarum, din 1891, a papei Leon XIII, care introduce principiile demnității persoanei umane, binelui comun, subsidiarității și solidarității.
În 1909, este chemat în țară de episcopul Nifon al Dunării de Jos pentru a ocupa postul de arhimandrit-vicar al Episcopiei. Este hirotonit ieromonah și înaintat la rangul de arhimandrit.
În 1910 revine la Paris pentru a-și trece licența în Drept. La Sociologie lucrează la teza cu subiectul La portée sociale du principe d’autorité.
Spre sfârșitul anului 1911 este din nou chemat în țară spre a i se acorda titlul de arhiereu. Se retrage pentru 3 luni la Mănăstirea Secu, din Neamț, unde stă în meditații și rugăciune. În aprilie 1912 este sfințit în Catedrala Mitropolitană din Iași cu titlul de Arhiereul Băcăoanul. O lună mai târziu este numit redactor la revista “Biserica Ortodoxă Română”, iar în toamna aceluiași an devine Inspector General al Seminariilor din țară. O vreme, a fost și egumen al Eforiei Așezămintelor Sf. Spiridon din Iași, care se ocupau de suferinzi și neputincioși.
În 1913 este numit profesor titular la Facultatea de Teologie din București, la catedra de Exegeza Noului Testament. Cursurile sale erau frecventate de fruntea intelectualității vremii, Constantin Rădulescu-Motru venind de câteva ori să-l asculte.
În 1913 îi apare lucrarea Scurte încercări de creștinism social, ale cărei pagini introductive pot servi drept cheie pentru înțelegerea duhului în care avea să acționeze arhiereul Vartolomei în perioada episcopatului său.
În anii ’20, împreună cu alți câțiva teologi ortodocși (Șerban Ionescu, Vasile Gh. Ispir ș.a.) va înființa Centrul de Studii Social-Creștine, scoțând, între 1920 și 1926, și revista “Solidaritatea”. Subiectul, prea important ca să îl epuizăm aici în câteva cuvinte, merită o abordare aparte.
În timpul războiului pleacă spre Moldova, aproape cu ultimul tren. Îi cere în scris ministrului de Război, Vintilă Brătianu, să fie trimis pe front pentru a le predica soldaților și a-i îmbărbăta. Solicitarea îi este refuzată, așa că în noiembrie 1917 merge să predea religia și limba română la Școala Normală “Vasile Lupu” din Bogzești, o comună din apropiere de Roman – profesorul universitar cu studii doctorale pariziene preda într-o școală primară și predica duminica (nu putea sluji, pentru că nu luase cu sine hainele arhierești) într-o biserică de parohie!
În ianuarie 1919 este numit Locotenent de Episcop la Curtea de Argeș. În această calitate înființează Seminarul din Curtea de Argeș.
Pe 30 martie 1921, Parlamentul și Sf. Sinod îl aleg episcop al celei mari eparhii din România Întregită, Episcopia Râmnicului Noul Severin, care cuprindea toată Oltenia.
Acțiunile și inițiativele cu caracter social ale episcopului Vartolomeu au avut un singur scop, clar reprezentat mintal: întărirea moralității și culturii poporului prin toate mijloacele, dar mai ales prin Biserică, țelul și totodată mobilul fiind sporirea contribuției la cimentarea Împărăției lui Dumnezeu pe pământ.
Venind în fruntea eparhiei, a găsit un cler dezorganizat, care se mărginea numai la serviciile de cult. Și-a spus că era nevoie de o ofensivă pastorală viguroasă. De altfel, în toată România Întregită Biserica simțea nevoia unei organizări solide, unitare, sub raport cultural, misionar, administrativ și economic.
Episcopul Vartolomei și-a spus că se impunea crearea unei organizații a preoțimii care să îmbine inițiativa și libertatea de acțiune cu autoritatea, controlul și stimulul episcopal. Organizația aceasta, care a revoluționat mijloacele de pastorație de până atunci, avea să se nască în luna mai 1923, sub numele de Societatea Preoțească Renașterea.
În vederea regenerării societății, nu numai sub aspect religios, dar și cultural și social, centrul de acțiune a fost stabilit, conform principiului subsidiarității, la nivelul parohiei. “Renașterea” cuprindea comitete culturale care organizau șezători, lecții de catehizare, înființau biblioteci și coruri parohiale. Spre luminarea minții și înnobilarea sufletului, scotea și o “foaie”, “Creștinul ortodox”.
Soluția găsită de episcopul Vartolomei au constituit-o băncile populare, de credit și economii, cu capitalul subscris exclusiv de fețe bisericești, care acordau împrumuturi cu dobânzi foarte mici.
Pentru a ne face o idee despre succesul și anvergura acestei inițiative, să urmărim situația pe anul 1935 a celor 5 bănci clericale ale Eparhiei (pentru a face mai grăitoare cifrele, să menționăm că salariul unui învățător era de circa 4.500 de lei):
1. Banca clerului vâlcean, “Ajutorul”, prima înființată, avea un capital social de 2.010.956 lei, împrumuturi în valoare de 3.218.039 lei și depuneri spre fructificare de 1.149.042 lei.
2. Banca clerului mehedințean, din Turnu Severin, avea 2.133.000 lei capital subscris (din care 1.464.720 lei vărsat), 2.210.070 lei împrumuturi și 1.113.548 lei depuneri spre fructificare.
3. Banca clerului doljean, “Sprijinul”, cu un capital subscris și vărsat de 502.250 lei, împrumuturi în valoare de 1.013.600 lei și depuneri spre fructificare de 480.350.
4. Banca populară “Clerul Gorjan”, cu un capital social de 2.460.000, depuneri spre fructificare de 993.005 și ajutoare în valoare de 38.860.
5. Banca clerului Romanațean, înființată cu numai un an și ceva în urmă, avea un capital social de 187.750 lei, împrumuturi în valoare de 607.320 lei, depuneri spre fructificare de 52.223 lei.
În total, băncile populare preoțești aveau un capital social de 7.293.956 lei și acordaseră numai în anul 1935 împrumuturi în valoare totală de aproape 7.500.000 lei, adică echivalentul a 1.666 de salarii lunare de învățător. Nu știm ce s-a ales de aceste bănci populare, dar bănuim…