Vine și stinge lumânările de pe islaz;
La capul cârtiței nu mai trebuie să ardă nimic,rumegă iarba omizile grase
caii trag de carele cu pământ galben,
se opresc apoi și li se scutură pielea.
Acolo unde-au stat, vine șerpoaica în călduri,
își seamănă ouăle mucede și le părăsește,
barza le calcă din greșeală cu ghearele,
strivește jumătate din ce-a pus femeia de șarpe,
cealaltă jumătate rămâne puilor.
Stinge barza lumânările cu pliscul
lângă crucea broaștei nu trebuie să mai ardă,
țăranul și-a pus coșul cu merinde în piersic,
vine cineva și-i fură mămăliga,
i-o fierbe cu dovleci și-o dă la porci;
barza caută o săptămână cărbunii prin pietre,
merge și pune foc pe casa aceluia.
Apoi se îmbolnăvește și ea de iarbă,
își pune pe cap coronițe de salcie,
umblă după cineva în cămașă de noapte;
de dorul lui scobește pământul cu aripile,
i se aude gâgâitul peste turla bisericii
și se despică dimineața ca o cutie de trandafir.
Ies cârduri de fluturi din pieptul berzei;
fluturi roșii din față și până la slacia ultimă,
fluturi negri până la fabrica de zahăr,
galbeni și albaștri până la circularul de plopi;
străinul fuge cu ziarele prin râu
coasele clămpăne din pliscuri pe lângă hambare,
doi cărbuni zvârliți de barză în sânul fugarului,
în pânza de spital mustind de sângele țăranului;
în camioanele cu saci de porumb,
curg vuitor grăunțele prefăcute în pietre;
fluturii berzei pe fel de fel de pânze colorate
până la arborele genealogic al ierbii.
Din volumul Vine iarba, Editura pentru literatură, 1968