Intre autorii valahi, cei mai apropiati mie sunt Anton Pann si Ion Ghica. Dupa cronicarii munteni, luati insa toti ca unul singur, pentru limba lor parsiva si pentru felul cum stiu sa o ia pe dupa plop fara sa-i simta nici pasarea maiastra. Ei nu sunt un bun model, dar detin secretul perfectului simplu. Altfel zis, una din cele trei sau poate cinci chei pentru arta prozei pe romaneste.
Astazi, din nou, despre Beyul de Samos.
In ianuarie 1885, Ion Ghica se afla la Londra. Chiar pe zi-ntai, neavand pesemne somn dupa cheful de New Year”s Eve, se apuca de ii scrise lui Alecsandri. Cum fusese dulcea lor invoiala intr-o noapte de iarna spre dimineata, la lumina scazuta a focului din soba batraneasca, lumanarile din sfesnicul cu trei brate sfaraind pe duca si cu miros de ambra nu de seu, amfitrionul nu e te-miri-cine iar la rafineturi e greu sa te masori cu el. Cale lunga din insula pierduta-n ceturi, Old England, si pana la Mircesti in Moldova, pe apa Siretului. La Londra o fi dat-o pe lapovita, in lunca Siretului insa viscolea in draci. Crivatul fiind pentru romani pomana ruseasca, iar ninsoarea un dar al ingerilor. Fireste, doar atunci cand cade domol si ingroapa fara durere si intristare lumea intreaga, eventual ca in pastelurile proprietarului de la Mircesti.
Trecut de miezul noptii. Infofolit in halatul lui matlasat, la gura sobei si cu scufa frigiana (impletita din lana tigaie, la conac si sub stricta supraveghere a poetului) pana la sprancene, Alecsandri citeste. Maine sau poimaine, cand viscolul va inceta, tiganii de mult dezrobiti dar intorsi la conac, fiindca in libertate cam mureau de foame, iar boierul de la Mircesti chiar si pe vremea robiei era bland si cumsecade, fostii robi, asadar, vor dezgropa din nameti conacul, vor face partie larga spre poarta si catre acareturi si, mai ales, vor avea grija sa inlature troianul din fata lungului geamlac pentru ca stapanul sa poata vedea pana departe lunca inghetata in zarea opalina.
In timp ce Ghica se invarte “prin St. James Square, cu gura cascata si ochii pe sus” pentru a ciocani in cele din urma cu manerul de bronz in usa unui lord amic ce locuia in apropiere. Poate cu gandul la tihna nicaieri ca la conacul de la Mircesti intalnita. Stia oare beyul de Samos ca tocmai scrisese un mic cap de opera intitulat mai tarziu Barzof, asta in cartea aparuta la Socec & comp., in anul 1887, Scrisori catre V. Alecsandri?… E posibil ca eu sa bat acum campii. Fiindca Ghica, traindu-si viata lui ca pe o capodopera, poate nici nu era interesat de fictiune.
Acest Barzof era comisar nacealnic la Bucuresti, pe timpul ocupatiei rusesti, pe la 1828 si mai tarziu, sub comanda generalului Zalutchin, predecesorul lui Kiseleff.
Cu ochiul lui de mare prozator, niciodata luandu-se prea in serios, Ghica il ia in primire ca pe un personaj pe care pronia i-l scoate in cale pentru a fi descris: “Se plimba prin oras calare p”o scandura pusa pe patru rotile, stand intepat cu mana in sold. Caruciorul lui era tras de trei cai negri in front; cel din mijloc, cu un cerc mare peste cap, trepada de abia se puteau tine de dansul cei doi laturasi, galopand in fuga mare, cu capetele lasate in jos, incordate la dreapta si la stanga, de le da coamele la pamant. Vizitiul, Timofei, un baietel cu o perna mare de catifea rosie in cap, cat dansul de inalta, mana caii d”a”n picioarele, strigand intr-una ascutit si prelungit Padii!, de fugea lumea de se prapadea, caci Timofei nu cata peste ce da. Cand trecea pe ulita auziai pe bietii crestini vestindu-se unii pe altii cu fugi ma, ca trece carutul lui Sfantu Ilie. Era tot-d”a-una urmat de trei patru cazaci de Don, plecati pe cai, cu sulitele inainte ca la batalie…”
Printul Ghica era copil pe atunci. Boierii pamanteni, intre care si tatal sau, erau obligati de administratia ruseasca la slujbe neplatite si mult pagubitoare. Colac peste pupaza, era si epidemie de ciuma. Batranul Ghica facea fara voia lui parte dintr-un “comitet sanitar” al carui scop “… nu era atata d”a opri boala a se intinde, ci era mai mult a alege in oras curti, gradini si maidanuri, unde sa se depuie soldatii bolnavi, a ingropa morti si mai ales a ingriji sa se adune si sa se trimita la corpurile respective puscile, ranitele si mantalele ramase de la soldatii morti (…) fara a se lua nici o masura profilactica, caci era oprit sub pedeapsa grea a zice ca boala de care mureau cu miile pe zi era ciuma, sau a crede ca era boala lipicioasa…” Fiindca in slujba asta cu de-a sila batranul Ghica pierduse cativa oameni credinciosi de la curtea lui, refuza la un moment dat sa mai onoreze ordinul adus de Barzof. Acela se retrage politicos, dar in mai putin de o jumatate de ora trimite doisprezece cazaci care devasteaza casa, spurca pe loc toate odaile etc. Pana a doua zi, cand un ofiter ii scoate de acolo. Nu inainte ca stapanul casei sa se fi prezentat, din nou, cu frica-n oase, la ordinul generalului Zalutchin.
Altfel, Barzof vine deseori in casa Ghiculestilor, la distractie si joc de carti: “Relatiunile de serviciu facuse pe Barzof prieten cu tata (…) Cand i pomenea cineva de cei doisprezece cazaci cu executia, Barzof isi facea cruce mare pe pept zicand: Na ia i Bogu, cocon Tache, la mine nevinovat; slujba!, si urma partida inainte, intorcand pe riga cu un chef nespus.”
Vremuri de restriste, ocupatie straina, angarale, siretlicuri de supravietuire, zilnice penibile complicitati. Dar o viata traita intens, cu toate ale ei, bune si rele. Iata un crochiu de epoca: “…Boierii nostri pe atunci erau mai toti vanatori mari si calareti vestiti; le placeau caii arabesti si unguresti; aveau postalioane de cate sase si opt cai romanesti iuti ca smeii; tineau prin curti si prin casa cani, lupi, ursi, vulturi, corbi, privighetori, cocori, tot felul de paseri si de lighioane. Ca sa nu citez decat cateva celebritati, voi aminti canii zavozi (molosi), cat viteii de mari ai lui Grigorie-Voda Ghica, pe care ii hranea ca sa-i pue sa se bata pana la moarte cu ursii. Cand se dadeau asemenea spectacole, Bucurestii toti alergau la Colintina care cum putea, pe jos, calare, in caruta, in caleasca sau in teleguta; isi luau merinde de acasa, si campul de la Obor pana la Plumbuita parea un balciu. Emotiunile cocoanelor erau la aceste lupte tot atat de vii ca si ale damelor spaniole la luptele de los toros.”
In 1862, pe cand Kiseleff depasise optzeci si cinci de ani (cu totul altceva in Principate decat rusul absolut, Zaliutchin), printul Ghica ii fu prezentat “la un pranz la ministerul afacerilor streine la Paris”.
Generalul conte isi aduce aminte cu placere de anii petrecuti in Principate, lauda (altfel cum!) administratia ruseasca din Basarabia si este intristat ca in judetele Ismail si Bolgrad, revenite Principatelor prin tratatul de la Paris, lucrurile nu merg cum trebuie. Zilnic, spune el (il arrive tous les jours) la Petersburg, imparatul primeste plangeri din partea locuitorilor din Bolgrad si Ismail.
Trecut prin ciur si prin darmon de-a lungul incomparabilei lui vieti, Ghica isi incheie diplomaticeste, dar si profetic am putea spune astazi, scrisoarea catre Alecsandri: “Am ra-portat atunci aceste cuvinte Domnitorului Cuza, zicandu-i ca ele imi facusera mie mare impresiune si ca mi se pareau un rau prognostic pentru viitorul Basarabiei”.
No comment!