Interesându-mă de istoria „bătăii cu flori”, am constatat că nu era mai veche de anul 1894, când s-a serbat cu fast „nunta de argint” a Suveranilor României. Dacă ar fi să dau crezare presei contemporane, această „stranie joacă” a apărut întâmplător, însă nimic nu apare din senin și fără să existe un model oricât de îndepărtat. De Armindeni, de pildă, mahalagioaicele se împodobeau cu flori de liliac, iar spre seară, într-un ciudat ritual al alungării ghinionului, cot la cot cu bărbații, spărgeau de pământ urcioarele de lut, încât a doua zi Grădina Bordei semăna cu o groapă de gunoi. Or, renunțându-se la spartul urcioarelor și, mai cu seamă, pornindu-se hotărât la înlocuirea lor cu garoafe și crizanteme, cred că se poate spune că originea nobilei bătăi cu flori era mai mult decât modestă, era vulgară. Totuși, s-a adoptat originea întâmplătoare și, cu acest pedigriu lipsit de istoric, de superstiție și de intenție, „bătaia cu flori” a devenit din 1895 un apendice al sărbătorii de 10 Mai, când se aniversau suirea pe Tron a lui Carol I, indigenatul ramurii Hohenzollern-Sigmaringen, declararea teoretică a înlăturării suzeranității Sultanului (obținută, însă, cu arma în mână peste un an!) și Încoronarea primului rege din istoria tinerei Românii. Am găsit o descriere a ei pe cât de amănunțită, pe atât de sugestivă, în scrierile remarcabilului intelectual Nicolae Petrașcu și, mai pe scurt, la Constantin Bacalbașa, la profesorul alsacian Henri Stahl, la Horia Furtună, în presă și în diverse memorii, chiar în proza de ficțiune. Așadar, nu mă pot plânge de absența surselor.
Cum se desfășura acest eveniment, binevenit pentru negustorii de flori și băuturi răcoritoare? După-amiaza, îndată după parada militară. Din Piața Victorie (fostul Capul Podului) și până la Rondul 3, Șoseaua Kiseleff (cândva Aleea Bănesei) gemea de lume adunată de-o parte și de alta a carosabilului: erau spectatori, dar și participanți, majoritatea oamenilor având în brațe buchete impresionante de garoafe ori de crizanteme. Cum și în spate, de-a lungul drumului, se înșirau lilieci înfloriți, parfumul era îmbietor și incitant. Începând cu salutul dat Familiei Regale, aflată în tribunele ridicate în Piața Victoriei, trăsurile împodobite cu flori și pline-ochi de domnișoare în rochii comandate la Paris, supravegheate îndeaproape de domni eleganți, înaintau încet către cele trei ronduri. Din dreptul Monetăriei se declanșa dezmățul floral. De pe trotuare, oamenii aruncau în echipaje cu flori, aruncau și de la balcoane, când se trecea prin dreptul vreunei vile recent construite. De la Rondul 2, unde încă din 1892 se construise, la sugestia lui Petrache P. Carp și după planurile lui Ion Mincu, superbul „Bufet”(astăzi rebotezat Casa Doina), înaintarea trăsurilor se făcea contra plată, „pentru societăți de binefacere”, scrie Horia Furtună. Ce-i drept, de-acolo începeau bordeiele (desființate abia de pe nedrept hulitul Carol II). Oricum, pentru majoritatea echipajelor, ulterior a automobilelor de lux, „bufetul” cu decorațiuni florale al lui Mincu însemna punctul terminus. Domnii luau o bere, iar domnișoarele un pahar cu limonadă. Manifestarea se încheia în jurul orelor 16, două ore mai târziu eroii din trăsuri sau din automobile având de făcut față altor provocări, unii la Palatul regal, alții la sindrofii. La rândul lor, spectatorii se retrăgeau fiecare cu obiceiul lui, prin cârciumi sau în liniștea mahalalei. În urma tuturor, avuți ori nu, rămânea un covor multicolor pe care copiii din cartier îl desțeseau cu grijă, ca să aducă în bordeie crâmpeie parfumate din fericita zi națională.