Beniamin (I)/ de Eugen Uricaru

Eugen Uricaru s-a născut la 1 Noiembrie 1946, în Buhuși. Fondator (1968) al grupării literare și al revistei Echinox. Debutează editorial în 1974 cu volumul de povestiri Despre purpură. Publică, apoi, volumul de nuvele Antonia (1977) – tradus în Rusia, Macedonia, Serbia – precum și romanul Rug și flacără (1977) – tradus în Germania și Ungaria. Urmează romanul Mierea (1978) – tradus în Germania și Ungaria, Așteptându-i pe barbari (1981), tradus în Franța, Rusia, Vietnam, Ungaria, Vladia (1982 ), tradus în Ungaria și în Rusia, 1784 – Vreme în schimbare ( 1984), Memoria (1985), Stăpânirea de sine (1986), Glorie (1987), Pentimento – La anii treizeci (1989), Complotul (1990). În anul 2001 publică volumul de eseuri Navigare, urmând apoi romanele Supunerea (2005) – apărut în traducere în Franța, Cât ar cîntări un înger ( 2008), Plan de rezervă (2011).

Traduceri din Curzio Malaparte, Italo Calvino, Carlo Collodi, Alexandr Soljenițîn. Autor de scenarii de film, Rug și flacără – Marele Premiu la Santa Rem (Portugalia),  Stare de fapt  – Marele Premiu la San Marino.

Este laureat al Premiului pentru proză „Ion Creangă” al Academiei Române, al Premiului pentru proză al U.S.R., și al Premiului Național „Mihail Sadoveanu”.  Este fondator al Festivalului Internațional  „Zile  și nopți de literatură “ – de la Neptun.

„Beniamin este cartea sacrificiului, a bunelor intenții care aștern drumul spre infern, a înțelegerii și neînțelegerii a ceea ce ni s-a întâmplat în 1989.

Așa după cum existența noastră nu este doar un simplu imperiu al rațiunii, istoria nu este doar o consecință logică a evenimentelor. Întotdeauna există ceva ce nu poate fi explicat. Acest roman deschide o cale a înțelegerii grozăviei unor fapte petrecute în decembrie 1989, între care, cea mai învăluită în mister, – uciderea și arderea cadavrelor unui grup de oameni. Cenușa lor a fost aruncată la canal. Probabil erau cei care trebuiau să ia asupra lor suferința tuturor.” – Eugen Uricaru

Beniamin este a patra carte din proiectul epic început cu Supunerea și continuat cu romanele Cât ar cântări un înger și Plan de rezervă, apărute la Editura  Cartea Românească.

*

*     *

Mama, tata, Beniamin și cu mine trăiam într-o casă pe care n-o cumpăraserăm, ci chiar o construiserăm. De fapt o construiseră mama și tata. Asta nu însemna că dăduseră bani la alții să o ridice. Nu era așa. Toate casele de pe Câmpul Verde fuseseră făcute chiar de cei care locuiau în ele. Toate erau la fel, se chemau case-tip. Unii aveau puțin noroc și puteau să le ridice spate în spate, cu un zid comun și un singur acoperiș. Norocul acesta însemna că le trebuiau mai puțini bani pentru lemnărie și tablă, zidurile nu costau, că le făceau singuri. Pe locul unde urma să se ridice casa se săpa o groapă, ea devenea pivnița sau beciul, cum se mai zicea, iar pământul se amesteca bine cu paie și apă, se frământa cu picioarele, ca la struguri când faci mustul. Pasta cenușie era turnată într-o formă din lemn, ca o ladă cu mânere, fără capac și calupurile se lăsau la soare. Dacă ploua, ghinion. Cărămizile astea nearse nu sunt o glumă și niciun semn de sărăcie. Beniamin știa și asta – el spunea că Asiria și Babylonul s-au construit tot din chirpici. Numai că acolo nu plouă. Tot secretul la casele astea era să reușești să le ridici repede, să așezi grinzile și căpriorii și deasupra, acoperișul. Dacă puneai acoperișul înainte de a ploua, aveai casă. Dacă nu, nu. Ai mei au făcut chirpici singuri. Tata și-a suflecat pantalonii și a frământat lutul cu paie cu atâta înverșunare încât cred că au ieșit cele mai bune cărămizi nearse din cartier. Era ceva în furia aia a lui pe care am înțeles-o mai târziu. Am priceput-o când l-am auzit pe fratele lui, unchiul meu preferat, nenea Păvălucă, spunând – Ah, dacă mi-aș lua înapoi pământul meu, acum aș pleca din fabrică. Aș lăsa tot, leafă, program de opt ore, odaia cu chirie, tot aș lăsa și m-aș întoarce! Două hectare, mă țâcă, (așa îmi zicea, nu-i plăcea că mă cheamă Simon) două hectare, dar ale mele! Avea în ochi și pe față umbra aceleiași îndârjiri pe care o văzusem la tatăl meu când frământa lutul și paiele pentru casa lui. Era greu de înțeles cum se născuse cartierul acela de „case particulare“ când tot ce era proprietate privată era fie distrus, fie repudiat. Prăvălioarele de pe ulița evreiască se închideau pe rând, pe măsură ce la parterul blocurilor se deschideau magazine de stat în care aveai senzația că totul e la grămadă, că ajunge la toată lumea, dar din care dispăruse orice urmă de viață, de plăcere a negustoriei și a cumpăratului. Plăcerea era de tocmeala care era de cele mai multe ori distractivă și întotdeauna presărată cu oftături, plecăciuni, gesturi de favoare. Asta făcea ca totul să fie un fel de duel galant în care toată lumea câștiga. Era greu de înțeles, dar cartierul se ridicase, toate casele aveau grădină de zarzavat în spatele lor și de flori în fața lor. Unii, mai gospodari, plantaseră meri și pruni, chiar și câte un păr mai pretențios, încercaseră cu caiși și vișini dar nu mersese, era un curent de aer rece care cobora dinspre dealul pe care era cățărat orașul nou, venea pe neașteptate, când lumea credea că scăpase de iarnă cu totul și făcea prăpăd în florile albe și roz ale pomilor. Cred că asta a fost cel mai rău lucru, tot timpul. Răul venea când te așteptai că ai scăpat de el. Ori poate că nu venea chiar pe neașteptate, dar asta era slăbiciunea omenească, să uite repede, prea repede lucrurile rele. Beniamin spunea mereu „nu trebuie să uiți răul, dacă îl uiți, te obișnuiești cu el“. Dar dacă nu te obișnuiești, cum o să poți trăi în suferință, mă întreb eu. Eu cred că aproape toți oamenii se acomodează cu răul, cu suferința și cumva pot trăi și așa. Dar mai sunt unii, puțini, foarte puțini, cam trei-patru duzini, să zicem, dintre toți oamenii la un moment dat, care nu se pot împăca. Din această cauză suferă. Suferă atât de mult încât îi scutesc pe ceilalți de suferință. Și să nu vă închipuiți că-i iubește cineva pentru asta! Pe cei mai mulți, ba, ce spun, pe toți, nici nu-i bagă în seamă. Se uită la ei și parcă ar spune „așa le trebuie, dacă nu-și bagă mințile în cap!“. Dar nu spun. Nu spun deoarece asta ar însemna să arate că ei își dau seama de ce se întâmplă. Își dau seama că există acești nenorociți care suferă pentru ei. Că își dau seama că datorită lor, viața e suportabilă. Dacă ar recunoaște asta, măcar atât, să nu facă nimic, dar să recunoască, suferința s-ar împrăștia în lume, i-ar atinge pe toți și chiar că viața ar deveni insuportabilă, un chin. Un chin pentru toată lumea! Măcar așa, o mână de oameni, o grămăjoară se perpelește, și e doar vina lor iar restul pot să-și vadă de treabă. Ar putea să fie doar o poveste de îmbrobodit copiii dar nu e. Nu e, deoarece eu chiar am reușit să-mi dau seama cine, în cartierul nostru, suferă ca un câine și am reușit pentru că nu l-am scăpat din ochi pe Beniamin. De fapt, nu pe el, pe el îl aveam aproape, era toată ziua sub ochii mei, ci pe cei care căscau gura și ochii la el. Dar Beniamin îi strânge în jurul lui, ca un magnet, pe toți cei care poartă în spinarea lor, povara suferinței celorlalți. M-am întrebat mereu cum face și mai cu seamă, de ce o face. Bineînțeles că n-am aflat nimic sau măcar, n-am aflat mare lucru. De la fiecare dintre cei care-l înconjurau cu admirație pe fratele meu am reușit să obțin ceva, cu voia sau fără voia lor, dar asta nu înseamnă că știu. Nici că m-am apropiat cumva de adevăr. Între toți, Hariton Milea, pe care de  fapt nu-l chema Hariton, mi-a fost de cel mai mare ajutor, adică m-a făcut să înțeleg că nu oricine putea suporta puterea de atracție a lui Beniamin. Cei mai mulți fugeau la timp, înainte să înceapă să-l iubească, să-i devină apropiați. Se îndepărtau, fiecare în felul său, dar sunt sigur că într-un fel sau altul toată viața lor au purtat cu ei semnele faptului că l-au cunoscut. Așa cum copiii poartă toată viața urma vaccinărilor, pe braț, ori, dacă nu o au, ciupiturile de vărsat, ori pe nas, ori pe obraji. Cum s-ar spune, nu era scăpare de Beniamin, dacă te întâlneai cu el. Sau, dacă îți ieșea în cale. Cu mine e altceva. Eu sunt fratele lui, chiar dacă mai mic, deci cumva sunt ca el, o parte din el sunt și eu, deși chestia asta e foarte nelămurită. Nenea Păvălucă, fratele tatei, care lucra cu el la aceeași fabrică de mobilă de la marginea orașului, nu foarte departe de cartierul nostru, puteai merge pe jos, deși se introdusese cu fast o linie de autobuze, el era tapițer, iar tata era tâmplar, nenea Păvălucă zicea – tu semeni cu taică-tu, da’ Beniamin parcă e făcut numai de maică-sa.

Nu-mi închipui că nenea Păvălucă i-a văzut certificatul de naștere. Eu l-am văzut. Toate actele și fotografiile de familie sunt puse bine într-o cutie de tablă, o cutie de biscuiți, nemțească, din vremea războiului, rămasă, cine știe cum, în locuința în care stăteam înainte de a ne muta în casa noastră. Era o casă mare, boierească, avea și mansardă și scări de ciment care duceau fie la subsol, fie până în pod, cămăruțe pline de vechituri în care intram doar noi, Beniamin și cu mine, pentru că erau ticsite de lucruri nefolositoare, cărți vechi, rupte și scorojite, ale vechilor proprietari și tot felul de dulapuri și dulăpioare încuiate. Tot ce se găsea în acele cămăruțe nu era al nostru. Era al lor. Adică al unor oameni pe care nu i-am văzut niciodată și nici nu cred că îi voi întâlni vreodată, cu toate că într-o zi s-ar putea întoarce. Tata și cu mama și cu Beniamin s-au mutat în casă când acolo nu mai era nimeni. Toată lumea știa asta, numai Beniamin zicea altceva. El susținea că nu există casă cu adevărat pustie. Încă de la început, când se ridică pereții, când se pune acoperișul, casa începe să se umple de prezențe, așa spunea el, „prezențe“. Astea sunt un fel de urme, de amprente, voci, sunete care se imprimă în zid, rămân în aer, se lipesc de tavan, se plimbă prin pod. Nu sunt „prezențe“ la întâmplare și ale tuturor celor care au trecut pe acolo, ci doar ale celor care sunt de-ai casei. Chiar așa spunea Beniamin „nu le spunea oaspeților să se simtă ca acasă, iar prietenilor apropiați să fie de-ai casei?“.

Eu i-am văzut actul de naștere pentru că aveam o curiozitate și o plăcere de nedescris să scotocesc prin cele mai ferite locuri și o făceam nu doar din dorința de a afla secrete, pentru un adolescent tot ce nu știe devine secret, dar și dintr-o firească necesitate de a afla cine este, cui aparține, cine sunt ceilalți. Mă cățăram pe dulapurile cu haine unde se aflau cutii de carton și câtre o valijoară scâlciată, pline cu mărunțișuri ori încălțări uzate de care nu se îndura nimeni să scape, căutam cu înverșunare prin buzunarele paltonului, ale pantalonilor de iarnă, întotdeauna se mai găsea câte ceva, un bilet de cinema, altul de tren, câteva monede de 25 de bani, ba chiar și vreo hârtie mare de trei lei cu care mă puteam duce pe ascuns la film. Cotrobăiam pe sub paturi ori în lada cu rufe de pat și întotdeauna mai descopeream ceva. Așa am dat peste cutia de tablă în care se aflau actele familiei. Pentru mine a fost o pierdere de sine. Era uluitor, plin de mistere și un morman de noutăți, la un loc. Erau acte vechi, cum ar fi carnetul de meșter al tatălui meu, în care scria că el este tâmplar de meserie și asta o spunea Regele. Nici nu știam că existase un Rege, regii vin din povești și se întorc în povești, oricum Regele adeverea că tata era tâmplar. Tâmplar a fost în continuare și când n-a mai existat Regele și cred că a rămas la tâmplărie din cauza lui Beniamin. Poate și din cauza mea, dar Beniamin era fratele cel mai mare. Fratele care conta. „Băiatu’ acesta nu va câștiga niciun ban, niciodată“, spunea tata când îl auzea pe Beniamin vorbind de unul singur în odaia de lângă bucătăria în comun. Împărțeam casa cu altă familie care nu avea copii. El era contabil la Fabrica de Spirt, doar așa se explica de ce părea tot timpul amețit deși nu se atingea de băutură, iar ea lucra la Gară. Nu ne vedeam decât în bucătărie. „O să rămân tâmplar până la moarte ca să-i dau lui de mâncare“ bombănea tata, dar eu mi-am dat seama că de fapt era foarte atent la ce spunea Beniamin. Iar băiatul lui cel mare citea tot felul de cărți pe care nu știu de unde le aducea, că în casă nu aveam cărți, nici măcar rafturi pentru cărți pe care să troneze mileuri croșetate iar deasupra lor bibelouri, pești de sticlă sau măcar vaze cu flori din hârtie, cum am văzut în alte locuințe. Nu umbla prin odăițele în care se găseau tot felul de vechituri, ca mine, acolo erau și cărți scorojite, pline de praf, dar cărți. Pe acolo cotrobăiam doar eu. Așa am găsit cutia și în cutie, actul lui de naștere. Era și actul meu de naștere. Așa am putut să le compar. Pe al meu scria limpede cine era tatăl. Cine era mama. Pe al lui scria numai cine era mama. În dreptul tatălui era trasă o linie. O linie subțire, neagră dar foarte clară și foarte decisă. Cred că m-am uitat la hârtiile acelea verzui, ușor tocite pe la colțuri, asta însemna că nu fuseseră puse acolo și uitate, s-a umblat cu ele și totuși nu deranjase pe nimeni faptul că Beniamin purta numele de familie care era al tuturor din această familie, dar când era vorba de numele tatălui său – o linie. Subțire, neagră, decisă. Atunci mi-a încolțit în minte un gând care nu mi-a dat pace niciodată – Beniamin nu e un copil obișnuit, e fratele meu, dar nu e fiul tatălui meu. Pe tatăl meu îl chema Iosif. Nu era foarte incitant că îl chema ca pe Stalin, deși Stalin murise. Sau poate de aceea, cât Stalin a trăit nimeni nu se lua de el, de cum îl cheamă. Dar după ce Stalin a murit și încet-încet lumea a început să-l înjure în gura mare, tata a hotărât ca lumea să-i spună Joji. Joji e un fel de Iosif, dar pe ungurește. Noi nu suntem unguri și de acum Joji nu avea nicio legătură cu Iosif. Pe unul dintre prietenii mei îl cheamă Adolf dar nimeni nu se ia de el, pentru că seamănă a evreu. Nu e, dar are noroc să semene și așa nimeni nu îl ia peste picior.

Cu vremea, lumea a uitat de Stalin, a uitat de multe și pe tata a început să-l cheme din nou Iosif. Așa scria și în actul meu de naștere – Prenumele tatălui – Iosif. În actul de naștere al lui Beniamin, nu scria nimic. Tatăl – necunoscut. Sau neștiut. Sau, mai știi, are alt tată al cărui nume nici măcar nu se putea scrie. Iar dacă nu se putea scrie, nu se putea pronunța. Acesta e Beniamin, pentru care tatăl meu e hotărât să muncească până la moarte din cauză că el nu-i în stare să-și câștige o bucată de pâine. Să aibă o meserie, să meargă la lucru, chiar la fabrica de mobilă unde și-a găsit locul pe lângă tata și unchiul Păvălucă. E loc acolo și pentru cei care nu taie în lemn. Numai că Beniamin nu taie nici în fier, nici în piatră, nici în stofă, nu taie în nimic. El vorbește. Toată ziua vorbește, chiar și când citește cărțile lui, vorbește. Nu mi-am dat seama niciodată dacă citește cu voce tare ori discută, comentează ceea ce e scris acolo. Stătea singur în odaie și îi puteai auzi pașii, se plimba și gesticula de parcă ar fi fost în fața cuiva, iar cuvintele lui erau răzbătitoare și dincolo de pereți, de uși, atât de puternice încât voiai nu voiai, îl ascultai. Tata, mai ales, era atent la vorbăria lui. Poate își punea ceva speranțe, poate avea nădejde că se va alege ceva de capul lui. Eu nu-l ascultam, nu-mi era ușor să nu-l ascult, dar mă străduiam. Îmi căutam de joacă, aveam o mașinuță din tablă, cu cheie, răsuceam cheia și îi dădeam drumul să meargă, iar răsuceam cheia iar mașina mergea unde o îndreptam eu. Niciodată în altă parte.

Din romanul cu același nume în pregătire la Editura Cartea românească